Zborul

  A trecut 1iunie cu flori,baloane,iarbă verde,călușari,jocuri,mașinuțe,râsete,aplauze,cântece,poezii,

soare,plimbări,părinți grijulii,apa mării-rece,poteci de munte,ochii curioși ai căprioarelor,zborul păsărilor,concertul în lunci,câmpii și dumbrăvi minunate.

   Stau lângă fereastra deschisă,scăldându-mi ființa în soarele dimineții,care-și aruncă razele calde pe florile de iasomie,sorbindu-le parfumul.Dar eu îl aștept pe el,sticletele colorat și cântător, să apară pe una din crengi,oriunde ar fi numai să apară.Și-a făcut obiceiul să vină,să-și cânte ariile melodioase,să mă privească,să ciugulească boabele dintr-o farfurioară și-apoi să plece numai el știe unde.A venit! și așa se repetă ritualul știut numai de noi doi.

  Astăzi mă voi întâlni cu un coleg de care mă simt mai apropiat,avem aceleași preocupări:tenisul,jocurile inteligente,cărțile de aventuri.A venit de curând în clasa noastră...în primele zile nu l-am băgat în seamă,dar într-o zi l-am auzit vorbind cu tatăl său despre un zbor cu paranta,râdeau și i-am invidiat pentru apropierea dintre ei.Și așa din curiozitate l-am întrebat de ce este atras de acest zbor.În loc de răspuns m-a invitat să văd parapantiștii.Am mers cu el și i-am văzut pe îndrăzneții aerului,am vorbit cu unii dintre ei,i-am urmărit și-am înțeles că te poți bucura de senzații diferite, pentru că fiecare zbor este unic,acolo sus trăiești senzația de zbor absolută,iar peisajul văzut de la înălțime este altfel.Bineînțeles m-am lăsat ademenit și am zburat,,în tandem”,adică am decolat ținut de un pilot și am privit pământul,l-am văzut,,altfel”,parcă era un desen colorat...dar ce m-a uimit a fost un vultur care ni s-a alăturat,crezând că îi suntem prieteni.Am înțeles că primul meu zbor cu parapanta tandem a implicat o doză de curaj și încredere în pilotul care făcea toate manevrele necesare pentru ca decolarea, zborul și aterizarea să fie în siguranță deplină. Încă de la decolare, când ne-am desprins cu picioarele de pe pământ, în zbor, când am făcut ușor virajele în aer.. până când am aterizat.. m-am  simțit ca un înger.. La aterizare, l-am îmbrățișat pe pilot de bucurie,dar și că eram puțin amețit-asta n-am spus-o nimănui.Dar colegul meu zbura alături de tatăl său departe,ei erau obișnuiți,erau asemenea păsărilor-simțeau libertatea absolută,i-am asemănat cu doi Icari...superbi!!!!

   Totuși,ce voi spune acasă?Adevărul,a râs colegul meu,strângând mătasea parapantei.Chiar așa:le voi spune cum a fost: parcă am zburat cu aripile mele, am plutit printre nori, iar de sus totul mi s-a părut în miniatură,am uitat de tot și am simțit doar aerul care mă mângâia că mâna mamei.  

 

 

                                           Descrierea unui monument

 

 Liniște,căldură,soare...de undeva abia vine un murmur slab ca de albine,apoi simt o adiere de zefir prin frunzele copacului bătrân sub care mi-am găsit adăpost.De atâta lumină îmi țin ochii întredeschiși și privesc COLOANA care-ar putea sprijini bolta cerească.O voce venită de undeva din neant îmi spune că în fața mea este Coloana Recunoștinței fără Sfârșit,un Centru al Lumii.
Mi-am amintit cuvintele lui Brâncuși:„Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”...și-

apoi,citind, am înțeles că lucrarea „Coloana Infinitului” este o înşiruire a unui singur motiv: un element romboidal numit de Brâncuşi „mărgea”. Astfel, acest şir de „mărgele” romboidale legate printr- un fir străpunge şi leagă între ele toate lumile -manifestările. O astfel de lume poate desemna orice formă a manifestării, poate reprezenta, de exemplu, întregul cosmos sau doar umanitatea, sau chiar un singur individ uman, fiind în acelaşi timp „suflul” care le susţine şi le menţine şi fără de care ele nu ar putea să aibă vreo realitate şi nici să existe în vreun fel.Dar eu o asemăn cu un colier,un şir de perle înșirate pe un fir sau cu rozariul-şiragul de mătănii, îmi pare că fiecare mărgea reprezintă o „lume”,o respiraţie într-o clipă de linişte în care și eu îmi odihnesc ființa.Mă surprinde galbenul strălucitor al „Coloanei Infinitului”și în imaginația mea ar putea fi ca un stâlp de lumină... de foc..

        Sunt convins că numărul de 16 module ales de Brâncuşi pentru capodopera sa poate sugera şi el ideea de absolut, deoarece se ştie că în diversele tradiţii el simbolizează perfecţiunea. 

       Am trecut prin sate, până să ajung la Coloană și iată că pot să o văd  ca pe o stilizare monumentală a unui stâlp de poartă gospodărească sau de cerdac dintr-o casă țărănească obişnuită.

    Ce ascunde Coloana?iată: 512 triunghiuri de aur calculate după formula 8x8x8...trunchiurile de piramidă sunt goale pe dinăuntru și au câmp de forță puternic și o energie vibrațională deosebită prin formă și structură(trebuie să discut serios cu profu de fizică!!!)

    Dar eu cred așa:Coloana este mai mult decât o sculptură perfect realizată,are la bază temele ce zbuciumă sufletul omenesc:infinitatea sau nemurirea...timpul sau tăcerea.Ea urcă spre cer clipă de clipă,clepsidră cu clepsidră,legând cerul cu pământul într-un univers dinamic.

    Fascinant!copleșitor!iar vocea revine,îndemnându-mă:

     - Du-te! îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o... şi vei cunoaşte astfel, într-adevăr, sinele cerului!

Și parcă la o masă de piatră am zărit,învăluit într-o ceață, un om ce privea spre infinitul albastru,zâmbea ușor spunându-și că a venit pe lume cu o misiune care va fi înțeleasă în ETERNITATE...semăna cu un dac de pe o altă columnă sau era chiar EL?????

 

                                      un joc.....

  O femeie s-a jucat cu iubirile cerându-i cerului o viață nouă și-am apărut :eu-- un copil;

  Un copil s-a jucat cu soarele și-a văzut lumina;

  Apoi s-a jucat cu luna și s-a înfricoșat de întuneric;

  s-a jucat cu stelele și-a vrut să-și vadă norocul;

  s-a jucat în iarbă și-a dorit verdele pur;

  s-a jucat cu copacii și și-a aflat rădăcinile;

  s-a jucat cu zilele și s-a înălțat;

  s-a jucat cu nopțile și-a aflat taine;

  s-a jucat cu focul și-a aflat căldura;

  s-a jucat cu ploaia și s-a curățit;

  s-a jucat cu pietrele și s-a întărit;

  s-a jucat cu oamenii și-a aflat binele și răul;

  s-a jucat cu florile și-a colorat sufletul;

  s-a jucat cu cărțile și a învățat literele

            cu care și-a scris dorurile copilăriei

                     și numele unei flori:

            dar nu se va juca cu viața….

 

                                 Îmi place

Să dansez în lumea întinerită,fără a uita albul pufos al zăpezilor …

Să devin un nor statornic cerului călătorind pin lumea ireală cu gândul apropierii de Lumea Basmelor în care există numai Primăvara…

Să nu-mi uit anii copilăriei,când mă alintam în brațele mamei;

Să nu uit poeziile cu vestitori ai primăverii,cu concertele între ramurile ușor înverzite;

Să hohotesc în sărbătorile lunii martie,mulțumind Femeii…
să cânt bucuria de A FI....

      Nu-mi place să plece primăvara,pentru că odată cu zilele ce vor trece mă voi apropia de Toamnă…

      Dar îmi place : viața,

                                     liniștea,

                                         pacea,seninul,visul.....

 

                             copilăria...............

 

Din fericire,există în lume copilăria…Vârsta marilor superlative,poate a singurelor superlative pe care le merită viața,vârsta celei mai pure sincerități,a celei mai depline libertăți,vârsta viselor fără granițe,vârsta care troienește prin fiori și se exprimă prin exclamații,vârsta în care toți suntem frumoși,încât îi molipsim și pe ceilalți,vârsta în care se declară frumusețea ca un adversar al tuturor,vârsta marelui albastru,pe care-l ascundem în noi,adânc și mereu,parcă anume pentru a-l descoperi și redescoperi și a ne spăla ochii și inimile în momentele de convulsii și de spaime ale vieții noastre.

  Din fericire,există pe lume copilăria,susur al tuturor izvoarelor de cristal,ras gingaș al răsăritului lumii,privire candidă și adiere a dimineților care proclamă lumina și opresc gesturile negre ale inconștientei,pulbere de aur și diamante cu care vrea să ne obișnuiască eternitatea.

  Din fericire,există pe lume copilăria…Ea este stindardul de inimă al fiecăruia,prin care se unesc antipozii și meridianele,stindardul în care se revarsă toate culorile și sunetele naturale ale lumii,stindardul care culege toate râsetele pure ale vieții,stindardul prin care elementele Universului,căutându-se și implicându-se,după atâtea veșnicii,într-o coroană tulburătoare,unică,aceea de ființă umană,își afirmă sinceritatea lor supremă,aceea a existenței,în afara oricărei cauze și anulând însăși cauza.

  Din fericire,există ape lume copilăria…Ea ne dăruiește și ne revelează verbul tuturor verbelor,în înțelesul lui cel mai duios și mai adevărat,verbul a iubi  și ne îndeamnă parcă să facem din întreaga noastră viață o nesfârșită și pasionată declarație de dragoste,adică să supunem creației și frumosului,îngemănând ca într-o pecete nealterabilă aceste două noțiuni,care,la urma urmei,unesc copilăria de celelalte vârste ale omului.Copilăria înseamnă frumusețe,iar frumusețea trebuie știută și apărată.Ah! să ne dăm seama că iubim și slujim copilăria!!!

 

 

                                     Magia unui apus de soare

 

Înserarea învăluia zarea uimind ochii înălțați spre cerul poleit cu razele apusului,totul  se desfăşura cu atâta graţie, iar privirea îmi era răsfăţată de purpuriul cerului , într-un apus plin de splendoare. Îmi fixez  privirea, încercând să imortalizez cerul sângerând, pe conturul albastru al zilei, adevărată minune a naturii şi să îl ascund acolo, în cufărul sufletului al clipelor plăcute.

Un spectacol splendid regizat pe scena cerului: soarele pleacă spre alte lumi, iar luna, asemenea unei ființe din basme, strălucitoare, își face timid apariţia. Ochii mei alergau dintr-un colţ al cerului în altul, dornici să nu piardă nimic  din acest tablou selenar. Mi-aş fi dorit să fiu pictor şi să recuperez acest apus,așa cum a fost recuperat tabloul lui Van Gogh,aș fi vrut  să-l schiţez pe pânza lumii cu copaci, arbuşti şi cerul, conturate cu tuşa groasă.   

Mă simţeam singur în aceste momente uluitoare, înconjurat  de zânele amurgului ce-şi savurau dansul, iar eu eram parcă furișat undeva în înalturi, încercând să-mi las cu graţie semnătura cu creionul emoţiilor. Acest spectacol sublim, pe care abia azi l-a descoperit privirea mea m-a copleşit. M-am privit și m-am descoperit îmbrăcat în auriul amurgului, trecuse pe lângă mine unul din magii darnici, Luna cu raza ei albă ce-mi mângâia creştetul mă făcea să păşesc prin acele clipe, gândindu-mă că doar aşa, poate, arăta Raiul, dacă există cumva...vis și armonie....

În acest magic apus, ce mi-a încărcat sufletul de frumuseţe şi linişte, am mângâiat cu privirea strălucirea Luceafărului din spatele lunii şi am alunecat în noapte pe corabia viselor rupte din realitate. 

  Am coborât pe iarba verde de acasă,am privit aplecarea florilor,am ascultat trilurile privighetorii,dorindu-mi să culeg din fiecare apus liniștea şi să-o ascund dincolo de perdeaua sufletului meu, să-l retrăiesc de câte ori voi simţi că-mi cad visele în iarba nostalgiei, să-l prind în căuşul palmelor, ca să-mi spăl privirea cu el la nesfârşit şi să-mi şterg lacrimile dorului, când mă vor cuprinde,purtând pe brațe razele strânse cu atâta gingășie......

 

 

                       O scenetă scrisă de mine-------------ÎN PAUZĂ

                     

Personaje:1. Diva clasei

                   2. Tocilarul

                    3.Olimpicul

                    4.Șmecherul

                   5. Nepăsătorul

                   6. O fată normală

                    7. Visătoarea

 

Pauza dinaintea orei de fizică,în clasă sunt personajele:2,3,7; 2+3 sunt în bănci,răsfoiesc caiete,cărți;7privește pe geam,din când în când ofteză;1=.Intră ca o furtună cu umbrela desfăcută,se împiedică,încercând să închidă umbrela,care este stricată:

   1=Ați văzut ce este afară?urgie,potop,uragan,plouă,fulgeră,tunete...mi-am udat pantofii de firmă,poșeta,n-am tras fermoarul....ce s-o fi întâmplat cu fardurile?și umbrela asta care nu se-nchide!!!offff!

    2=Fulgeră? (vorbește turuind,pe nerăsuflate)-Fulgerul este un arc electric luminos rezultat în urma unui proces de descărcare electrică între nori cauzat de o diferență de potențial electrostatic. Acest fenomen meteorologic are loc în natură între nori încărcați cu sarcini electrice diferite.(mândru către 1):Știai?

   1=Parcă am auzit ceva...luminos,zici?aaaa!ca la clubul unde-am fost săptămâna trecută cuuu....ah!ce lumini,ce atmosferă....

     6=(intră liniștită,scututurând un plastic,este îmbrăcată cu o fustă,bluză,jachetă,se uită,salută):Bună tuturor!Ce vreme!Parc-am fi în poeziile lui Bacovia,am luat 9 la poezie și 8 la fizică  la lecția asta de afară(zâmbește,se adresează lui 3:ce spui despre fenomenele astea?

    3=(elegant,tipul băiatului plimbat prin lume,foarte serios):Îmi place ceva din trecut,de exemplu: Etruscii considerau fulgerele ca oracol care le prezicea viitorul. Așa numitele libri fungurales descriu indicațiile -informațiile- transmise prin fulgere. Deja între anii 800–600 î.e.n. au fost fulgerele observate și categorizate. Vechii germani considerau fulgerele ca semn al zeuluiThor care aruncă ciocanul său spre pământ. Slavii aveau zeul Perun ,ca zeu al furtunii. La fel Zeus și Jupiter sunt reprezentați însoțiți de fulgere.. Zeii furtunii sunt Zeus, Jupiter și Donar, iar saxonii înainte de creștinism considerau stejarul ca arbore sfânt sau zeu al furtunii.

Am fost la o ,,internațională”-olimpiadă-și am avut o temă interesantă:Fulgerul globular.

    4= intră cu mâinile-n buzunar ,ține ușa deschisă cu piciorul,se uită la ceas,la cei din clasă: N-am întârziat? ce chestie! parcă nu sunt eu!Băi, e o vreme nasoală;de stat în casă!N-a venit profu...ce bine!ce ziceai,mă?

    3=Să-ți spun : Fulgerul globular este un posibil fenomen atmosferic electric despre care se cunosc foarte puține lucruri. Termenul se referă la aparițiile unor obiecte sferice, de obicei luminoase, care variază ca mărime de la un bob de mazăre la câțiva metri în diametru. Acest fenomen este de obicei asociat cu furtunile, dar durează mult mai mult decât fracțiunea de secundă a unui fulger. Multe dintre primele descrieri timpurii spun că în cele din urmă mingea explodează, uneori cu consecințe fatale, lăsând în urma sa un miros de sulf. Și așa am luat locul1...felicitări,diplome,România pe locul 1.

    4=Bravo ție! pe mine mă interesează mecanica,mașinile...Nu știți!  dar eu am vorbit cu dl. Profesor de fizică și  din explicația d-lui, am aflat câte rotații trebuie să aibă arborele cotit, pentru a se realiza un ciclu complet de funcționare a motorului, precum și câte mișcări de tranzlație trebuie să aibă pistonul, între punctul mort inferior și punctul mort superior. Iar eu i-am spus cum funcționează un cilindru de motor cu aprindere prin scânteie  și multe alte discuții am avut.Îmi place să meșteresc .

   7=Piviți!a apărut curcubeul,e o minune,ce culori!!!

   1+6( vin repede la geam ,exclamă în cor:Superb!Minunat!

   5=(intră,nu salută,se așează în bancă și întreabă rar: N-a sunat?Dacă trece și ora asta,fără să m-asculte,sunt un deștept,nu văd,nu aud,nu mă interesează nimic decât muzica.Despre ce se vorbește aici?

   Fetele:Despre curcubeu,absentule!

   2=(pe nerăsuflate): Curcubeul este un fenomen optic care ia naștere din cauza dispersiei și reflexiei luminii solare în picăturile de ploaie din atmosferă.El este vizibil atunci când soarele bate din spatele nostru în perdeaua de nori din față, lumina reflectându-se pe bolta senină.

   3=(către toți):Ascultați și învățați: Norii sunt grupări mai mult sau mai puțin conturate de picături de apă sau cristale de ghiață, aflate în suspensie în atmosferă, provenite din condensarea sau sublimarea vaporilor de apă.

La fel ca în prisma optică, în picăturile de apă din nori, lumina se descompune în cele șapte culori: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet.

    4=Să vă povestesc cum  am vrăjit o fată în autobuz,i-am spus așa (arătă spre  către toți),ca un deștept  ce sunt că fulgerul este un arc luminos rezultat în urma unui proces de descărcare electrică cauzat de o diferenţă de potenţial electrostatic. Acest fenomen meteorologic are loc în natură între nori încărcaţi cu sarcini electrice diferite. Descarcărea între nor şi pământ se numeşte trăsnet. Producerea unui fulger este urmată, la scurt timp, de apariţia tunetului, ce reprezintă sunetul produs de descărcare. Decalajul dintre observarea fulgerului şi receptarea sunetului se datorează diferenţei dintre vitezele de propagare ale celor două unde, luminoasă şi acustică.

    5=Eu i-aș fi spus și despre pericolul fulgerului.

    4=I-am spus și i-am dat o întâlnire în ,,natură” să-i explic amănunțit.

Băieții râd,aplaudă,fetele se strâmbă la ei și le întorc spatele,se așează în banci. Se aude soneria,toți sunt în picioare,Intră profesorul și ....întreabă  sever:E  ora de fizică,nu-i așa?Daaaa!răspund toți.Atunci: TEST din ultima lecție!!!!

 

                                                 Prietenul meu

 

În urmă cu doi ani,părinții mi-au făcut o surpriză,oferindu-mi ceva ce-mi doream de mult timp:   un cățeluș!Din cutie se vedeau doi ochișori care licăreau ca niște picături de rouă; mi-a sărit brusc în brațe,de parcă ar fi vrut să mă îmbrățișeze...și de atunci suntem nedespărțiți.  A crescut atât de mare... a trecut timpul,când îl luam în brațe,pentru a pleca la plimbare pe câmpul plin de maci.Acum cred că ar putea să mă ducă el în spinare,dacă nu ar rupe-o la fugă,când vede și simte iarba deasă.În plimbările lungi,abia pot să-l prind din urmă cu bicicleta.Noroc că blana lui  arămie cu nuanțe maronii mă ajută să-l văd ușor.De altfel,este foarte afectuos,plăcându-i să fie mereu mângâiat și alintat. Este însă înțelegător cu mine și așteaptă cuminte sub birou, până-mi termin temele.                                                                                                                                                                                       Deși pare blând,îmi este foarte devotat și,dacă simte vreun pericol,își arată imediat colții.Le  spun  tuturor că este cel mai bun prieten al meu.Îi mărturisesc necazurile,bucuriile,mă sfătuiesc cu el,căutând răspunsuri în privirea lui,îl oblig să-mi asculte muzica preferată,chiar dacă dă semne de nervozitate.Mă întreb ce mi-ar spune,dac-ar vorbi: ar fi mulțumit de prietenia mea,i-ar fi dor de ai lui sau și-ar dori un prieten asemenea lui. Dar îl privesc și-l văd așa cum este:mare,puternic,cu urechile atente,cu blana bogată,cu picioarele bine așezate,dar cu ochii blânzi.... ș-atunci îi spun doar atât: ești prietenul meu adevărat!!!!!!!!

 

                                                     De PAȘTE........

 

 În fiecare an,odată cu venirea primăverii și apropierea Sfintei Sărbători a PAȘTELUI,aflu că jertfa Mielului se aduce seara ,,deoarece preînchipuie pe Hristos, adevăratul Miel și Păstor de suflete, care se sacrifică de bună voie pentru curățirea de păcate a întregii omeniri”.

   La sfârșitul unei zile din Săptămâna Patimilor urmează seara și apoi noaptea care este simbolul morții, al odihnei pentru refacerea forțelor fizice ale omului. În intervalul dintre zi și noapte se jertfește mielul pascal, care a prefigurat pe Mesia. El se aduce în perioada lunii pline, deoarece lumina astrului de noapte simbolizează divinitatea, iar corpul lunar reprezinta umanitatea lui Hristos. După cum lumina lunii înlătură întunericul și guvernează noaptea, la fel și Hristos luminează pe cei din întuneric și restaurează toată firea. De aceea, Dumnezeu a rânduit ca Hristos să moară, în timpul lunii pline, ca să înlăture negura păcatelor care cuprinseseră toată lumea.

    Privesc într-o poză un miel și mă uimesc ochii cuminți de copil,i-aș șopti:

          Tu, inimă cuminte, blând miel în soare,
          pe pajiște, sprințar, în primăvara nouă....
          Nu căuta să sorbi lumina din izvoare,
          ci potolește-ți setea cu boabe mici, de rouă....

  În această săptămână încerc să-mi înveselesc puțin sufletul nu numai cu verdele crud al ierbii,al frunzelor firave,dar mai ales cu roșul ouălelor.Oul este considerat simbol al echilibrului, creației, , simbol al vieții și al reînnoirii naturii. O legendă relatează că Maica Domnului,venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu oua lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.Ce trăia Mama privindu-și Fiul umilit,chinuit,știind că acolo,sus,pe cruce își va da sufletul,cerând iertare pentru cei care ÎL iubiseră și apoi L-au osândit la moarte?

   În dimineața primei zile de Paște,înainte de a ciocni primul ou roșu,simt nevoia să mă rog pentru EL, să-l rog să ierte greșelile de odinioară și de astăzi. Îmi spun că această culoare roșie reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar și sângele lui Iisus scurs pentru mântuirea mea,a lumii,iar ciocnitul ouălelor semnifică sacrificiul divinității primordiale.

   E sărbătoarea ÎNVIERII,toți din jur au bucurie în gesturi,în priviri....îmi întorc totuși privirea spre o icoană a Răstignirii și aud lângă mine un glas fericit: Hristos a înviat!...da! e adevărat că A ÎNVIAT!este în sufletele celor ce cred.Răspund cu bucurie,privind înaltul albastru: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

 

 ,, Cântați cu bucurie acelui Ce-a scăpat

pe om și omenirea de moarte sufletească.
E Paștele! Viața! Hristos a înviat!
Iubire între oameni și pace să domnească!....

 

  Sunt cuvintele pe care le rostesc în fiecare miez de noapte,privind lumina din palmele-mi tremurânde.,,Veniți să luați LUMINĂ”este îndemnul pe care-l aștept,privind veștmintele albe ale preoților,iar cântecul,,Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând”îl cânt cu glasul înecat de durere și de bucurie; de durere pentru chinurile,umilința îndurată de EL,care a alinat suflete,a mângâiat dureri,a adus speranță,a schimbat destine,a iubit atât de mult,încât i-a adunat pe cei rătăciți și le-a dăruit împărăția vieții veșnice,a dus povara unei cruci,știind că-i va fi lemnul supliciului,și-a privit mama îndurerată și i-a iertat pe toți—buni sau răi--; de bucurie că m-a învățat rugăciunea către ,,Tatăl nostru din ceruri”,că ÎL simt aproape când cad,când plâng,când tristețea mă apasă,ÎL aud prin glasul mamei,cântându-mi,alintându-mă,prin mâna care-mi șterge o lacrimă sau mi se așează protectoare pe umăr,ÎI văd privirea prin fiecare senin al cerului și mai ales CRED în EL...eu știu că                            ,,ADEVĂRAT A ÎNVIAT!!!!!!!

 

                                   DE FLORIIIIII,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

 

Am intrat într-o grădină plină de flori colorate,parfumate și mi-am spus că parcă aș fi în Raiul visat sau descris în povești,unde citisem că floarea nu este floare în sine, ci oglinda altui suflet sau că

florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult suntem iubiți.  

M-am simțit transformat,aveam o altă stare decât cea normală,e adevărat că veselia  pe care o simțeam  e ca mirosul florilor: ea îmi înalţĂ sufletul.   

Mama îmi spune adeseori că am rămas mic, fiindcă mereu culeg flori – florile iubirii şi pe acestea le ofer celor dragi și la sărbători lui Dumnezeu.   

Se aproprie sărbătoarea FLORIILOR și un preot spunea că nu e deajuns să ,, porţi ” nume de floare,dar să te manifeşti ca o buruiană, nu e deajuns să te numeşti tu însuţi ,, angel ” şi să continui să fii un demon, nu e deajuns să trâmbiţezi că doreşti linişte cuminte tuturor în ”,,bunătatea ta ” şi să perseverezi în a tulbura liniştea celorlalţi… nu e deajuns ce spui , ci trebuie să convingi prin fapte şi-abia atunci se cheamă că înfloresc florile sufletului tău, că-nmuguresc florile gândurilor tale, că ai învăţat,ai desluşit lecţia florilor, daruri de la Dumnezeu…  până atunci, taci, fiindcă şi EL tace, aşteptând să-i ,, vorbeşti ” prin… fapte, vorbele sunt la-ndemâna oricui, nu te mai folosi de ele, nu eşti tu, sunt… vorbe …  

Merg printre straturile pline de flori și am puterea de a le auzi,spunându-mi că noi,oamenii suntem unici, la fel cum sunt și ele,florile- unice, daruri de la Dumnezeu, fărâme de suflet, frumuseţi, tresărind în parfumul iubirii, bunătăţii, iertării, milei, stimei… și-atunci înțeleg cum florile sufletelor noastre înfloresc, atunci când dăruim flori nu doar cu un scop anume, ci, conştientizând că ele, florile sunt frumuseţea sentimentelor pe care dorim să le transmitem, pentru că ni le-a lăsat Creatorul,să ne desfete, ca flori ale  frumuseţii, ale Înţelepciunii…

Cu ocazia acestei mari sărbători am observat că mulţi oameni au nume de flori, doar pentru că… sună bine?.. cred că este o falsă impresie,nu sunt mai interesanţi; oare au habar că floarea e un DAR? Oamenilor le place să fie numiţi : ,, trandafirul galben ”, ,, rose ”, ,, floare de colţ ”, ,,bujorul sălbatic ”, dar se ridică ei oare la Demnitatea de-a purta în văzul lumii pelerina unei flori despre care nu ştiu decât că e frumoasă, atrage atenţia, se… ,, poartă ” … ? se folosesc de frumuseţea florilor, sunt demni de a îmbrăţişa un  nume de floare? Creatorul a lăsat florile, ni le-a dăruit, ca să adauge frumuseţe lumii, să învăţăm de la flori, să înflorim...  Cum să te numeşti  ,,Trandafir ” dacă nu înţelegi măreţia florii,broderia petalelor catifelate ce-au ţâşnit din împletirea mugurilor străjuiţi de Spini şi care ne transmit să fim credincioşi, fideli …  Oare acel om a învăţat ceva din ,,purtarea trandafirului”,i-a desluşit tâlcul?

O floare înfloreşte pentru ea, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Există o floare care se numeşte ,,Floarea Reginei ” sau ”,,Floare de Colţ ”,creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu,este văzută de puţini oameni,totuşi înfloreşte... Iar când ajunge cineva totuşi la ea,înseamnă că a înflorit  şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi: ceva unic, trebuie să avemşi noi ceva din gingăşia unei flori.

De altfel , florile sunt de mai multe feluri:iată un bujor,plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva prin mărimea lui, prin parfumul lui,îl aud:,,să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii, pentru că nu au nevoie de ele, să fiu iubit,oferit, primit”.

 Am auzit corul florilor: am fost create, ca să înmulţim binele!!! Iar noi am fost creați, ca să învăţăm de la flori: să fim curaţi, să fim luminaţi , să ne bucurăm de ceea ce există în lumea!!!

Oameni, să știți:  FLOAREA pe care o priviţi vă vorbeşte prin culorile sale, forma sa, parfumul său, ea îşi deschide drum în voi, pentru a trezi în sufletul vostru forma, parfumul, culoarea căreia îi corespunde!!!

        LA MULȚI ANI!!!!
tuturor celor care poartă nume de floare!!!să aibă zborul unei rândunici,vestind o primăvară veșnică!

 

 

                                                   o fotografie

 

 Am găsit într-un album fotografii pe care nu le știam,nu le-am recunoscut,dar una mi-a atras atenția,era chipul unei fete cu aripi de înger.Mi s-a părut ireală,poate era o copie,poate o cumpărase cineva din familie cu ocazia vreunui eveniment.Cine era fata aceasta?Privindu-i forma feței delicată,ușor alungită,mi-a amintit de desenele medievale ale unor ființe ce-și trăiau viața departe de lume,undeva într-un turn,așteptând un prinț pe-un cal alb.Buzele ar fi rostit o chemare sau o rugăminte cuiva aflat în spatele celui ce o urmărea prin aparat.Dar ochii,oglinda sufletului,ce ascundeau,ce taine neștiute,ce gânduri i se amestecau în privirea ușor umezită de lacrimile abia șterse?Aș fi vrut să pătrund ca printr-un tunel prin fruntea frumos arcuită,locul nobleței sufletului,vulnerabil, unde se găsesc cutiuțele amintirilor,secretelor.
  Era o fotografie de portret ce a vrut să exprime interacțiunea între fotograf și fată,între ei a fost o comunicare, o poveste, prin intermediul privirii ea-i transmite emoțiile,sentimentele,ar vrea să-i destăinuie trăirile,dar nu-ndrăznește.Unghiul de la nivelul privirii o plasează la egalitate cu cel care o urmărește prin obiectiv,de aceea i-a surprins o aură de neliniște,de neîncredere,
  Lumina este accentuată în jurul aripilor pe care un înger i le-a dăruit pentru o clipă,fundalul este  cenușiu,nuanța amintirilor,a arderilor trăite cândva,a focului stins?din inima tristă,ce dorește o purificare.Oare de aceea este lângă ea îngerul?
  Planul detaliu,gros-plan,al fotografiei i-a redat naturalețea chipului frumos încadrat de părul așezat pe umerii gingași.
  Privind-o,îmi veneau în minte versurile rostite de Romeo sub balconul iubitei:
            ,,E ea, domniţa mea, iubirea mea !

O, dac-ar ști că este !
Vorbește, totuși fără glas: ce dacă-i
Cuvântă ochii, eu le voi răspunde.
Dar prea cutez, ea nu-mi vorbește mie.
Doi aștri de pe cer, din cei mai limpezi,
Chemați aiurea, roagă ochii ei
Să scapere-n tării pân´s-or întoarce.
Pe boltă-s ochii-i ? Stelele-s la ea?
Nu, aștrii s-ar sfii de strălucirea-i
Ca un opaiț ziua ! Ei văzduhul
Atât l-ar lumina încât, uitând

Că-i noapte, păsări s-or porni cântând.”
   
                                         despre fotografii             ,,E ea, domnița mea, iubirea mea !
O, dac-ar ști că este !

Fotografia există de două secole. De două sute de ani fotografia contribuie la scrierea istoriei. Fotografiile au stat drept dovadă a unui număr extrem de mare de evenimente care au marcat lumea. Care au schimbat-o. Fotografiile îngheață acel moment și îl transmit mai departe. Cu adevăratul mesaj. Cu exact starea din acea clipă. Fotografiile nu mint.Am văzut fotografii cu aspecte din cele două războaie,imagini cutremurătoare din lagărele morții,imagini cu peisaje de vis din locuri neștiute de mulți oameni,unele luate chiar din navele spațiale

   Privind în jur mă-ntâlnesc cu fotografii peste tot. Avem acasă tablouri cu chipurile persoanelor dragi,îmi place să-i privesc pe cei din familie,să le văd chipurile pe care le aveau cu ani în urmă:ce frumoasă era bunica în tinerețe,ce sportiv era bunicul,ce mult seamănă fratele meu cu tata,când era licean,ce chip superb de fotomodel avea mama.Doamne!ce minunată le-a fost viața!ce chipuri fericite aveau la diverse evenimente:în școală,la petrecerile din adolescență,în vacanțe,la venirea mea pe lume-se văd lacrimile pe obrajii emoționați...mă văd făcând primii pași,apoi la grădi recitând...a!prima zi de școală,tortul la șapte ani.Fiecare fotografie îmi aduce aminte de clipele trecute,pe unele mi le amintesc,pe altele le-am uitat,dar acum,da!le retrăiesc.Zâmbesc...aș vrea să întorc timpul...nu! mai bine merg înainte și voi înscrie alte și alte momente din viața mea pe care le voi retrăi ,privindu-le peste ani.Mă uit în reviste și de multe ori trec peste text și privesc doar imaginile,mă aștept ca fiecare poveste să aibă o ilustrație atașată, merg pe stradă și mă  întâlnesc cu fotografii prin tot felul de panouri publicitare,pe care le admir sau nu,pe care le apreciez sau nu. Dar ele fac parte din viața noastră,a oamenilor. Mă gândesc că fiecare persoană e un fotograf prin camera pe care o are cu el, fie că-i un telefon sau un aparat compact. Orice ar fi ai o cameră cu tine cu care poți fotografia oriunde sau pe oricine.

   Eu cred că fotografia că nu este artă, ci este memorie emoţională,devine astfel un depozitar al realităţii ce prinde viaţă prin emoţia imprimată, o voce ce vorbeşte despre ce ştim şi ce nu ştim, este ochii noştri acolo unde noi nu suntem sau, din contră, este vocea noastră când nu avem curaj să vorbim.

   

                           de

       de                             de    De ce
                 Frica

este o stare emoțională creată de mintea noastră în unele situații incerte. Atunci când nu știm ce urmează să se întâmple, ne imaginăm viitorul, pozitiv sau negativ. Atunci, când scenariul este negativ și credem că se va întâmpla ceva rău, ne cuprinde frica.

De cele mai multe ori, ea este cauzată de lipsa încrederii în sine, care are două componente:

- teama că nu suntem suficient de: buni, talentați, deștepți, frumoși, etc.

- teama că nu merităm să fim iubiți.

Mama mi-a spus cele de mai sus,apoi m-a încurajat așa: Să nu uiți că frica este doar în mintea ta, este o plăsmuire a minții, o creație  a ei. De aceea, pentru a o dizolva și transforma în putere, trebuie să pătrunzi în mintea ta și să cauți soluții. Tot ce trebuie să știi este că ești capabil să faci asta și că îți ești dator ție să te eliberezi.

  Apoi mi-a mai spus că fricile pot fi multiple: frica de singurătate, de boală, de schimbare, de nou, de necunoscut, de întuneric, de pierderea cuiva drag, de pierderea libertății, de umilință.... Ele sunt atât de puternice, încât ne blochează, ne acaparează toată atenția și concentrarea, ne distrag de la multe lucruri pe care ar trebui să le facem.

  Încă de când eram mic, am avut momente în care mă simțeam învăluit de gânduri și mi se face frică. Întotdeauna noaptea sau când era întuneric. Pur și simplu, întunericul îmi transforma mintea într-un mediu prielnic gândurilor prăpăstioase

  Nimeni nu vrea ca toată viața să poarte greutatea pe umeri, nimeni nu știe cum poate scăpa de trăirile astea, dar le simte aproape mereu când nu e lumină.

  La mine a început cu o întâmplare povestită de o vecină, că într-o seară, nu știu ce necunoscuți încercau ușile apartamentelor și când li s-a deschis, indivizii au început să pună întrebări despre cine stă la apartamentul cutare, dar la numărul de sus? Vecina interogată a avut prezența de spirit să le spună că vecinul de vis-a-vis e polițist. Au plecat. S-a pus lacăt pe ușa din spate și nimeni, în afară de femeia de serviciu, n-are cheie.

   Și deodată am înțeles că: VIAȚA este minunată, dacă nu te temi de ea. Am făcut experimentul de a sta 15 minute pe întuneric,am cântat,am dansat,am râs de unii colegi,aducându-mi aminte prostiile lor,mi-am impus curajul de a mă privi în întuneric,am văzut undeva departe o lumină și am simțit cum frica se transformă în forță.

   Așa am înțeles că pot fugi de temerile mele,pot să-ncerc să le evit,dar nu pot fugi la nesfârșit,trebuie să le înfrunt,iar apoi voi fi liber total.Dacă sunt prins cu 100 de sfori,voi fi captiv,dacă scap de 99 din temeri și rămân cu o singură sfoară,încă nu sunt liber.Așa că voi scăpa de toate 100,voi fi liber și-mi voi trăi viața fără frică de întuneric,de nimeni și nimic.VOI FI UN ÎNVINGĂTOR!!!!

ește, totuși fără glas: ce dacă-i

 

                                tabloul„Noapte înstelată”

 

este  una dintre capodoperele semnate de pictorul olandez Vincent van Gogh, unul dintre cei mai mari reprezentanți ai post-impresionismului. Lucrarea este una reprezentativă, prin tușe și compoziție, pentru stilul acestui mare pictor modern. Lucrarea a fost finalizată în salonul sanatoriului în care van Gogh și-a petrecut ultima parte a vieții. Pictată în anul 1889, unul dintre cele mai cunoscute peisaje nocturne ale artistului înfăţişează priveliştea văzută de la fereastra camerei artistului din sanatoriul în care era internat. Partea centrală arată satul Saint-Remy sub un cer învolburat.
 Liniile învolburate și formele distorsionate creează o atmosferă intens emoțională. El este unul dintre cunoscutele peisaje nocturne ale lui Vincent( a pictat noaptea cu ajutorul unei lumânări pe care a pus-o într-o pălărie)și reprezintă o demonstrație impresionantă a modului unic de percepție și interpretare a naturii de un artist care a știut să își proiecteze sentimentele asupra lucrurilor din jurul său. În această perioadă, Van Gogh își pierduse credința, dar mărturisește că mai simte "o groaznică nevoie de - oare pot spune cuvântul - religie. Și atunci mi se întâmplă să ies noaptea să pictez stele. " Artistul a pictat cerul înstelat cu un sentiment teribil în fața măreției Universului. Totuși nu e vorba de o trăire neașteptată,spontană, planul fiind frumos calculat cu copacii profilați pe fundal, echilibrând compoziția.
În acest peisaj nocturn, compoziția e dominată de cerul înstelat,brăzdat de nori ondulați,stele ce strălucesc și o semilună puternic evidențiată.Cerul,luna și stelele sunt înlănțuite într-un ritm unduios.. Culorile predominante sunt albastru, galben si verde. Cerul menține ochiul privitorului ocupat în labirintul creat în jurul stelelor din nenumărate linii și puncte. Stelele, neobișnuit de mari și de strălucitoare, sunt înconjurate de o aureolă și par că se învârt continuu pe firmament. Semiluna degajă o lumină atât de puternică, încât poate fi comparată cu soarele. Spirale de lumină străbat cerul ca niște valuri, dând naștere unor reprezentări extrem de stilizate ale Galaxiei. Chiparoșii saltă spre ceruri ca limbile de foc, dar întunecimea lor transmite o senzație de greutate, astfel că sentimentul de mișcare nu devine copleșitor
Alături de chiparoși, numai biserica se ridică deasupra dealurilor..
  La poalele dealurilor ondulate se distinge un oraș în care unele case au ferestrele luminate. . Centrul orășelului este biserica, care tronează deasupra celorlalte clădiri, ca un simbol al stabilității dar conferind locului un aspect retras.

La stânga picturii se poate observa o structură masivă întunecată. Aceasta contribuie la senzația de izolare. Comparând-o cu restul obiectelor din tablou, structura pare gigantică. Unduindu-se la fel ca norii și cerul, ea oferă senzația de adâncime tabloului. De asemenea reprezintă un element extrem de important, deoarece îmi oferă mie,privitorului, ocazia de a fi parte din tablou: Ce este structura, ce reprezintă?sunt întrebări pe care mi le pun în gând și pe care le voi desluși în alte momente.... 

Tabloul relevă o scenă pe care eu o simt familiară,de parcă aș fi stat alături de pictor și i-aș fi urmărit mâna talentată.

(Din 1941 pictura este expusă la Muzeul de Arta Modernă din New York.)

 

 

                                                    PĂDUREA

 

                                          Descriere obiectivă:

Pădurea este o componentă a mediului terestru cu cea mai complexă structură și are o mare importanță economică, socială și ecologică.  Astfel, plantele sunt reprezentate prin arbori, arbuști și diferite specii ierboase.

             În pădure se întâlnesc ciuperci, licheni,. alge, bacterii etc.

             Aici trăiește o mare diversitate de animale. În pădure viețuitoarele sunt dispuse în straturi succesive care, în general, corespund cu dispunerea pe verticală a vegetației. Pădurea, datorită copacilor săi, are o climă moderată care influențează  zonele înconjurătoare. Ea menține umiditatea și scade temperaturile extreme din timpul verii și iernii; de asemenea, micșorează puterea vânturilor,copacii rețin picăturile de apă pe frunze și ramuri, care apoi se scurg, astfel nu se ridică nivelul apelor râurilor.

       Datorită fotosintezei, ea îmbogățește atmosfera cu oxigen, contribuind la menținerea vieții.

       Pentru omul modern, pădurea este un loc recreativ, de odihnă și uneori terapeutic.

        Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit lemnul copacilor din pădure. Fructele și florile de pădure se folosesc la ceaiuri sau pentru obținerea unor medicamente, se consumă proaspete sau preparate. Datorită tăierilor efectuate de om ,furtunilor puternice, incendiilor, astăzi există suprafețe întinse de pe care pădurea a fost nimicită.

 

     

                                Descrierea subiectivă:

    Privită de undeva de la înălțime,pădurea pare un uriaș ce urcă domol coline,poteci neștiute,pentru a ajunge la un pisc prăpăstios,unde numai vulturii se-avântă.Îi caut  frumusețile, farmecul și viața ei trepidantă dimineața,când soarele începe să-i pătrundă ascunzișurile.
Privirea-mi se încântă de lumina care se cerne în ploaie deasă și caldă de raze,iar roiuri de musculițe, granguri și sticleți, pițigoi și cintezoi pictează verdele pădurii cu coloritul penelor și înfiorează văzduhul cu trilurile lor.Gâzele dansează amețitor,fluturii se joacă pe deasupra ierbii dese  și a florilor multicolore,transformând locul într-o sală de bal.Pătrund în adâncu-i ,unde lumina ajunge mai greu și-mi pare că sunt înconjurat de taine,mistere,foșnete ca o chemare nedeslușită.Este o pădure fantastică în care aburii se ridică înconjurând copacii în tăcerea de nuanțe verzui-culoare ce-mi dă senzația de iluzie,de basm.Ierburi uriașe se cațără pe trunchiurile copacilor,cerându-le ajutor,iar privind spre Cer printre crengile dese, îl văd acoperit cu un abur verde.Străbătută de izvoare repezi,pădurea ascultă simfonia picăturilor ce se strecoară printre rădăcini și pietre acoperite de flori delicate.Într-un culcuș ferit ,un iepure alb privește stejarul imens din față,așteptând să apară o zână  bună,care i-ar alunga singurătatea.E liniște,cald și răcoare,câte o picătură de apă îmi cade pe mână a rămas de la o ploaie ce-a trecut cândva.E ca-n Paradisul visat.....

Cuvântă ochii, eu le voi răspunde.
Dar prea cutez, ea nu-mi vorbește mie.
Doi aștri de pe cer, din cei mai limpezi,
Chemați aiurea, roagă ochii ei
Să scapere-n tării pân´s-or întoarce.
Pe boltă-s ochii-i ? Stelele-s la ea?
Nu, aștrii s-ar sfii de strălucirea-i
Ca un opaiț.

 

 

                                            despre SĂNĂTATE ziua ! Ei văzduhul
Atât l-ar lu

Stau de multe ori de vorbă cu bunica mea cea înțeleaptă și-mi spune câteodată,văzându-mă dezordonat,că sănătatea este darul cel mai frumos şi mai bogat pe care divinitatea și natura mi l-a  făcut la naștere...cea mai preţioasă comoară şi cea mai uşor de pierdut. Sănătatea e darul cel mai frumos și mai bogat pe care natura știe să-l facă. Apoi adaugă cu supărare că această comoară este tot mai rău păzită de noi,oamenii,,de azi”.În gândul meu știu că într-o lume a calculatoarelor şi a tehnologiilor moderne, eu și cei din jur suntem de orice mai interesat decât de sănătate,ba chiar trăim fără a ne gândi că ar avea rost să facem ceva pentru acest DAR.Mi-am amintit de momentele când am fost răcit,cum toți se-nvârteau în jurul meu,cum mama îl privea cu îngrijorare pe medic,îi asculta sfaturile,nu dormea ore,ascultându-mi respirația și ce bucurie îi strălucea în ochi,când îmi vedea privirea vioaie,dornică de viață. Atunci conștientizez faptul că trebuia sa fiu atent la felul cum mă îngrijesc, promițându-mi că voi avea mai multa grijă, însă curând ca și alții îmi uitam propriile promisiuni…. și regrete….
Dacă ești sănătos, trăiești mult și bine! Asta ne dorim cu toții. Iubim viața.
Oamenii au trăit milioane de ani într-o intimă comunicare cu natura, cu fauna și cu vegetația ei, din acest cadru, el și-a extras cele necesare, pentru a se adăposti, pentru a se hrăni și pentru a se îmbrăca. A căutat leacuri contra bolilor, tratamente naturale din plante ,pentru a-și conserva sănătatea,ba chiar a visat la ,,tinerețe fără bătrânețe”....
Ne dorim o sănătate de fier, însă…. facem ceva pentru asta?
Ar trebui să acordăm mai multă atenție felului cum trăim și ne hrănim,ce atenție acordăm mișcărilor fizice, cu toate că în zilele noastre este din ce în ce mai greu să ne păstrăm sănătatea intactă, cu atâtea E-uri existente în alimente și cu atâta stres în viața cotidiană,chiar dacă suntem încă sub grija celor mari.
Animalele au fost primii medici formați de natură. Omul a studiat comportamentul animalelor și a învățat, voind să-și păstreze sănătatea sau pentru a se însănătoși. Astfel, au imitat animalele și au intrat în posesia unor mijloace terapeutice, după ce le-au testat pe propria piele.Am privit o pisicuță bolnavă,câteva zile a stat nemișcată,fără a se văicări ca noi,oamenii. Am citit în basme și am înțeles despre miracolele medicinei naturiste,leacurile vindecătoare, transmise din generație în generație.Dar medicamentele? Acestea sunt prescrise de medic, dar trebuie să cunosc regulile de bun simț,pentru a le lua,numai la indicații corecte.

Și pentru că e primăvară,am aflat că 25 martie este ziua Pământului,când fiecare fir de praf,de floare,frunză,de senin al cerului ne roagă să avem grijă de pământ,de sănătate,de viață!

 

 

              d         despre CURCUBEU....

ESde     despre CURCUBEU

          Despre CURCUBEU

Dincolo de semnificaţia sa principală, de semn al păcii și al speranței, deoarece leagă cerul de pământ, curcubeul reprezintă legământul cel nou prin Întruparea şi Moartea Domnului Iisus Hristos, este Chipul păcii, simbolul Fecioarei Maria, împăcarea lumii cu Dumnezeu.Cele şapte culori ale curcubeului sunt privite ca cele şapte Taine pe care fiecare om le primește la naștere.Am privit curcubeul ca pe un pod plutitor al cerului,o scară cu șapte culori,un portativ cu șapte note muzicale,un calendar cu  cele sapte zile ale săptămânii.

Știam de la orele de fizică așa: Curcubeul este, din punct de vedere ştiinţific, un fenomen optic şi meteorologic atmosferic manifestat prin apariţia pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat, atunci când lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă. Curcubeul se observă după ploaie, când soarele este apropiat de orizont. Uneori se poate produce şi curcubeul de Lună -curcubeul lunar sau curcubeul din timpul nopţii, care poate fi observat în nopţile senine cu Lună Plină.
După o ploaie de vară,am ţinut curcubeul în palmă,l-am privit și l-am văzut ca o tapiserie cerească ţesută de vânt,o punte de culori pe care pot urca spre tăriile cerești; altădată o mână nevăzută a  aruncat ,precum valurile marii când se izbesc de stâncile de la țărm, culori care aduc ochilor mângâierea bucuriei nemărginite... le simți ca un balsam sufletesc.                                                                Fiecare culoare îmi spune:deschide-ți inima și sufletul și îndreaptă-te către frumos,fiindcă speranța ta de mai bine nu va rămâne fără răspuns și mai ales,fără un ecou nedefinit și totuși,atât de fermecător.. .să nu disperi...trimite lumii tot ce ai mai frumos și mai bun în tine și radiază de necuprinsul care fascinează un timp care se scurge neîncetat și care totuși,câteodată,ca un dar divin,se mai oprește în loc,pentru tine anume și pentru ce va mai fi...
Astfel gândesc  vorbind cu astrele și rugându-le să nu uite niciodată să-mi arate toleranța divină,prin magnificul Curcubeu al vieții. 

Îi spun omului pe care-l privesc că prietenia noastră este ca un curcubeu: roșie ca un măr dulce cules din pomul vieții; portocalie asemenea unei flăcări arzânde, care nu se stinge niciodată; galbenă ca soarele care îi luminează ziua; verde asemenea unei plante, care nu se va ofili; albastră precum apa, care este atât de limpede; purpurie ca floarea fericirii, care înflorește și aproprie sufletele,indigo ca visele de noapte...este sensibilitatea . Culorile se aşază pe aripile fluturilor și pe obrajii oamenilor, iar aceştia devin mai buni şi mai fericiți, zâmbesc şi uită tristețea cenuşie și-atunci... scriu despre iubire înmuindu-mi pana în culorile curcubeului.

                             PASĂREA MĂIASTRĂ

 

N-am văzut decât în albume sculptura ,dar am citit că a fost sculptată în 1910, ,,Măiastra” relevă aspirația lui Brâncuși către perfecțiune.
Se spune că forma pe care artistul a dat-o Păsării Măiastre ne trimite cu gândul la legene și povești. Măiastra, nu este o pasăre obișnuită, ci una înzestrată cu puteri magice, ea l-ajutat pe Prâslea,pe Făt Frumos.
Profesorul de desen mi-a explicat că între 1910 și 1944, Brâncuși a creat 29 de păsări, căutând să exprime esența zborului, care pentru el simbolizează ascensiunea către spiritualitate dincolo de cunoașterea omului. Mi-a plăcut explicația!
Am văzut un album și am înțeles că pentru Brâncuși zborul este „cel mai minunat lucru din natură”.

În povești,Pasărea Măiastră este considerată regina păsărilor, mesagera zânelor, este supranaturală, înzestrată cu puteri magice, o frumusețe unică,cu penaj multicolor,răspândește o lumină celestă. Cântecul ei răsună numai în singurătate, se spune că întinerește pe cel ce o ascultă.

Ipostaza oraculară a Păsării Măiastre apare în baladele populare:
,,Codrule, orice-i vede
Nu spune la maica me;
De mi-i vede mort în tine
Spune maicii că mi-i bine;
De mi-i vede c-am murit
Spune-i că nu m-ai tâlnit;
Lasă-mi frunza de-nvălit,
Crengile de-acoperit,
Să gânea c-am adurnit.
Vântul noaptea și-a sufla,
Crăngile le-a negura
Si pă mine m-or afla.
Cine m-a afla pă mine
Om pemintean n-a ști nime,
Numa Pasărea Măiastră
Ș-a zbura maicii-n fereastră
Și maicii i-a povesti
Unde mi-am putut muri:
În mijlocu pădurii
Ducând doru bădiții;
În mijlocu codrului
Ducând doru dorului.
În alte povești,Pasărea Măiastră poartă numele melodios Andilandi, fiind o zână înaripată ,transformată în pasăre din cauza unui blestem, trăiește în împărăţia Ielelor, spre soare-răsare.

    Iată ce a mai citit: se crede că Pasărea Phoenix este un echivalent al Păsării Măiastre,are darul de a se mistui în flăcări și de a renaște din propria cenușă, ca simbol al focului creator, dar și distrugător al lumii,ca pasăre sacră este asociată Arhanghelului Mihail.
    Pasărea de Foc este un alt nume al Păsării Măiastre,în basme ea apare ca o pasăre miraculoasă, cu un penaj cu sclipiri de aur si argint , cu ochi strălucitori precum cristalele. Poate ca descrierea cea mai frumoasă a Păsării Măiastre este cea imaginată de Petre Ispirescu:,, Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi câţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mândră să nu aibă viers”.
Zborul si frumusețea Păsării Măiastre au fost imortalizate de către Constantin Brâncuși în sculptura aleasă în anul 2000, drept sculptura secolului al XX-lea. Am mai aflat că Brâncuși a ales un soclu asemănător cu Coloana Infinitului,trimițând pasărea spre Universul dorit de oameni.  Brâncuși își închipuie Păsările în văzduh tâșnind impetuos spre cer, spre focul solar, apte să urce neabătut spre bolta siderală, acolo unde materia își pierde,în fapt, greutatea.Privind sculptura,observ că Măiastra lui Brâncuşi este mai apropiată de vultur decât de oricare altă pasăre. Volumele maiestuoase ale vulturului în picioare au fost păstrate, deşi ciocul încovoiat şi ghearele au dispărut prin simplificare, iar masa pieptului a devenit un oval perfect. Această stilizare, împreună cu frontalitatea strict a pozei, sugerează o apropiere de arta primitivă. În dezvoltarea Păsării, forma vertical ascendentă, elementul solar a prevalat asupra formelor curbe şi a formei ovale. Executată din bronz polizat,îi observ pieptul umflat, capul înălţat, gâtul arcuit şi ciocul distinct; e o pasăre destul de grea, de voinică. Ea se apropie de zbor prin volum (poate prin aerul pe care îl ghicim în pieptul rotund) şi prin cântec. Pasărea măiastră este o pasăre cântătoare, o artistă. Cu pieptul înfoiat, împins înainte, pregătită să ne încânte, pasărea aceasta e mai mult despre miracolul sunetului fermecător. Cu forma ei rotundă, mândră şi lucitoare, Măiastra e o pasăre dornică de cântec... E maiestoasă şi statică, ca orice fiinţă care ascunde şi adăposteşte pentru o vreme zborul în ea.                                                                                         

 ,, Pasărea este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Aici am avut de luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în forma plastică sensul spiritului, care este legat de materie. Concomitent, trebuia sa fuzionez toate formele - într-o unitate perfectă. Chiar formele contradictorii trebuiau să se unifice într-o comuniune nouă, finală, în filosofia mea asupra vieţii, separarea materiei de spirit și orice soi de dualitate rămân o iluzie. Sufletul și lutul formează o unitate. Prin acest oval al trupului Păsării Maiestre, eu am separat și am combinat două mișcări imperioase - una deasupra ovalului și alta dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez oare formele, pentru a da Păsării un sens al zborului - fără efort? După cum observaţi, am reușit cumva să fac ca Pasărea Măiastră să plutească.  După cum observaţi, am reuşit cumva să fac ca Pasărea măiastră să plutească.”-CONSTANTIN BRÂNCUȘI---

        “Iată Pasărea Măiastră

    cum își desface aripile în noaptea albastră..

    Și de la mine pare că zboară către Tine

    Iar de la Tine pare că zboară către mine

    Însă ea...

    Este suspendată atât de frumos ..

    Deasupra Eternității”.

((Geometria Păsării este tot geometria pentagonului regulat. Dacă înălţimea ei este într-adevăr  de 61,9 cm, ea ar fi cu o eroare infimă, un multiplu de zece al inversului numărului de aur. Se ştie că:

 Se observă că triunghiurile ascuţite ACD şi A’C’D’sunt triunghiuri de aur iar diagonala C’E’ marchează punctul de inflexiune între linia pieptului şi a gâtului păsării.)

 

 

                                        Iubim NATURA

 

Mă gândesc,văzând reportajele de la televiziune,că ar trebui sa nu mai fie tăiați copacii. Oamenii ar trebui să fie conștienți de importanța aerului pe care îl respirăm,nu de sumele colosale pe care le încasează pe lemnul vândut.Munții par pustii,stâncile se rostogolesc,peisajul este dezolant,animalele,păsările  dispar.Am văzut cum a fost tăiat un copac,i-am auzit vaietul,i-am văzut lacrimile,era ceva disperat ,de parcă striga.

Am rupt o floare și i-am simțit tremurul,se desprinsese de rădăcină,ca și omul,fără,,ai lui”este singur...chiar dacă floarea înfrumusețează o încăpere,va muri,se va ofili în locul care nu este al ei. În toate religiile vechi,am citit,cum este adorat  spiritul copacului, pădurile fiind primele temple ale omului primitiv.
Copacului îi este asociat conceptul de creștere ,,în ani" -arborele genealogic, dezvoltare, protecție, rezistență, înrădăcinare și îmbătrânire. El, copacul, este simbolul stabilității reprezentând: viața, moartea și renașterea.

 

Mă plimb cu colegii prin parc și ne împiedicăm de gunoaie,sticle,resturi.Dar o priveliște supărătoare mi s-a întipărit pe retină:o lebădă albă se rotea că-ntr-un vals printre gunoaiele lacului,le îndepărta cu ciocul,iar mișcările ei erau așa delicate ,parcă dornice de a se apăra de urât.Oare oamenii n-au observat că  la primul val de ploaie aceste gunoaie devin stăvilare,umplu albiile râurilor,se produc inundații, supraviețuirea viețuitoarelor care trăiesc în adâncuri este amenințat?.A fi eco înseamnă a fi o persoană umană.E comod într-o mașină,înregistrez din fugă imagini de care vag îmi mai aduc aminte,iar, când merg pe pământul reavăn sau prin frunzele toamnei și privesc soarele,norii,simt ploaia, mă întreb ce-au simțit cei doi de pe Titanic,când și-au desfăcut brațele în fața cerului și-al apelor?LIBERTATEA  adevărată,dorința de a trăi curat ca la Facerea Lumii.

Mediul are nevoie de mai mult spaţiu pentru zâmbet decât pentru aer poluat, mai mult aer pentru viaţă decât pentru ploi acide, mai multe ploi pentru renaşterea naturii decât pentru împlinirea apelor cu elemente nenaturale, mai multă apă pentru o compoziţie existenţială sănătoasă decât pentru excesul de căldură ce promite repetarea sfârşitului biblic. De ce să căutăm abia atunci corabia salvării? Ce ar fi să urcăm acum cu toţii în ea? Să ne salvăm viaţa şi mediul! Să fim în trend abordând stilul de viaţă eco!Să ne bucurăm de verdele curat al pomilor,al ierbii,de flori și soare și-atunci vom fi liberi și buni.

 

 

                              întâmplare dintr-o tabără-vara la munte

   

Sunt în tabără,departe de oraș ,de casă,de confort.Am plecat ,ca să fiu alături de colegii-prieteni.Într-una din zile, am făcut o drumeţie pe traseul montan Poiana Brașov - Cristianu Mare. A fost frumos,dar greu pentru mine,pieton de oraș,dar glumele ,muzica auzită a pietrișului ce se rostogolea sub pașii noștri,aerul tare, pozele cu peisajele de vis ,ca din filme,m-au făcut să uit de oboseala pe care o simțeam din când în când. Cea mai frumoasă poză a fost aceea în care am surprins de pe vârful unui munte golaș, popasul unui vultur..
N-am simțit când  vântul s-a  înteţit puţin. Era o atmosferă numai bună pentru înălţatul unui zmeu,a strigat unul dintre băieți.Era un desen cu o pasăre,colorat. L-am urmărit cum s-a ridicat la cer  atât de sus, brăzda atât de frumos înaltul cerului, încât nu am răbdat să nu fac un filmuleţ cu telefonul. Deodată s-a petrecut ceva incredibil: un vultur apărut din senin,probabil cel văzut adineauri, a luat în plisc zmeul,s-a rotit deasupra noastră și a plecat, lăsându-ne încremeniți.Srigăte,râsete,alauze,dar pasărea nu auzea.Unde zboară?Sus...unde se-avântă ei,vulturii.Este un zăgan-cuvânt moștenit din limba dacilor,ne explică un om de la cabană,se numește Adonis. Este o pasăre maiestuoasă, cu un penaj ce îmbină portocaliul-ruginiu cu negrul într-o combinație inegalabilă.Zboară alături de parapantiști,se întrece cu ei,crezând că fac parte din neamul lor.Vulturii îi spun omului că, dacă va zbura cu ei, va deveni mai puternic.Iar omul li se alătură.Oare ce văd ei de-acolo de sus?Văd altfel pământul,marea,oamenii?Sigur ,ei văd Raiul pământului,cred în verdele,culoarea speranței,cred în bucuria de pe chipul oamenilor.
Spre seară,am coborât obosiți,povestindu-ne întâmplarea cu vulturul și, nerăbdători ,toți așteptau să vadă filmul meu al cărui personaj era un vultur-zăganul.La focul din mijlocul taberei am povestit întâmplări cu vulturi pe care,unii,le citiserăm sau le auzisem de la bunici....

 

 

                                              GÂNDITORUL

Cu coatele așezate pe genunchi
Și palmele lipindu-le de față
Privește gânditorul către viață
De grija ei s-a aplecat de trunchi.

Mileniile, în zborul lor solemn,
Ca un vârtej trecut-au peste el.
Dar gânditorul a rămas la fel,
Curat în cugetarea sa și demn....

Miraculos cum într-un chip de lut,
O epocă a omenirii a încăput.

 

Nu vorbește,
Nici nu face vreun semn
Ci înclină din cap sacadat,
Hotărât să gândească la fel
Cum că nu se găsea singur pe lume
Și-undeva, cineva l-ascultă
Când visa…

 

,,Gânditorul”un bărbat în poziţie şezândă pe un scaun mic, fără spătar, cu motive decorative liniare pe lături. Partea superioară a corpului este aplecată în faţă, cu capul sprijinit pe ambele mâini, cu coatele sprijinite pe genunchi. Capul este oval și i se văd gura, ochii şi nasul. Fruntea este îngustă, iar urechile au un orificiu circular. Ochii au fost umpluţi cu pastă albă pentru a accentua expresivitatea lor. În timp, statueta s-a îmbogăţit cu noi semnificaţii şi a devenit un simbol universal al spiritualităţii omului preistoric, omul acelui timp apare mult mai uman.Alături o altă statuetă ,,Femeia şezând” este perechea Gânditorului de la Hamangia reprezintă o femeie care stă, probabil, direct pe pământ, partea inferioară fiind plată. Cele două piese sunt singurul ansamblu preistoric în cadrul căruia fiecare dintre ele are o personalitate vizibil exprimată și care se completează reciproc. Este posibil ca el să fi reprezentat un zeu al naturii, al vegetației, iar ea o zeiță a fertilității.

     O CURIOZITATE: „Gânditorul” ar trebui să fie unul dintre simbolurile care să fie trimise în spaţiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizaţie extraterestră. „Gânditorul” îşi relevează adevăratele virtuţi, o serie de relaţii matematice interesante şi importante impunându-se încă de la început prin parametrul înălţime, 113 cm, care nu este deloc înâmplător şi 355 cm circumferinţa cercului în care se înscrie, întrucât aceste valori sunt unice în perimetrul matematicii, fiind singurele numere întregi al căror raport este chiar „Pi”, cu o imprecizie de numai 3 zecimi de milionimi”. Aceste numere au fost păstrate cu străşnicie de iniţiaţii vechilor popoare, ele fiind atestate mai târziu şi de învăţaţi geto-daci, codificate şi în structura sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia. Vechii egipteni le cunoşteau şi ei iar la chinezi apar ceva mai târziu. Înălţimea statuetei nu a fost făcută la întâmplare, dovedind că strămoşii noştri aveau cunoştinţe de matematică şi geometrie, iar această operaţie de obţinere a lui „Pi” din două numere întregi reprezintă poate cea mai veche atestare a relaţiei fundamentale.

„Gânditorul” este o statuetă multifuncţională. Răsturnându-l cu faţa în jos, se poate observa că vârful nasului, antebraţele şi genunchi sunt pe aceeaşi linie, dovedind o poziţie de rugăciune, dar şi construite spre a fi instalate şi în alte poziţii. Dar „Gânditorul” nu a fost conceput să rămână singur, așa cum nici lui Adam nu i s-a întâmplat. Dovadă este statueta feminină cu aceeaşi alură. Perechea lui. Astfel, doi gânditori identici, aşezaţi cu spatele unul către altul, în aşa fel încât vârful picioarelor scăunelelor şi punctul de contact al spatelui lor (poziţie unică) coincid cu piramida lui Keops. Linia dreaptă a mâinilor lor este paralelă cu muchiile piramidei. Inversând poziţiile celor doi gânditori şi punându-i faţă, aşa încât vârfurile nasurilor, mâinilor, genunchi să fie lipite, constatăm că suprafaţa plată a cefelor lor este paralelă cu liniile muchiilor piramidei lui Keops. Acelaşi lucru se întâmplă şi în situaţia în care cei doi gânditori stau cu spatele spre observator şi cu faţa spre piramidă, uniţi prin punctele de contact ale braţelor, antebraţelor şi capetelor (poziţie nefortuită) reproduc din nou modelul piramidei cu ajutorul liniei marginale, drepte, a gâturilor, ce se suprapun peste muchiile piramidei. 

 

                                         O vizită la muzeu

 

Vara simt chemarea mării,dorința de a auzi sunetele sirenelor ce pleacă să colinde apele știute și neștiute,țipătul pescărușilor,să descopăr pașii mai vechi ,mai noi ai celor ce-au căutat un răspuns ,privind nemărginirea.Am ajuns în Piața Ovidiu,acolo unde  marele poet roman Publius Ovidius Naso privește trist orizontul,iar în spatele lui este Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.    L-am vizitat curios să-i descopăr patrimoniul impresionat.Citisem că există peste 430.000 de obiecte care datează din paleolitic până în epoca modernă și că ,deși pune accent pe istoria Dobrogei, are o arie tematică națională.

M-am plimbat întâi împrejurul muzeului și am văzut un amplu lapidariu -ansamblu de pietre gravate și sculptate ,apoi Edificiul Roman cu Mozaic, un monument istoric unic.Muzeul este impresionant , adăpostește obiecte de origine greacă, romana, bizantină și medievală :unelte și arme din piatră, bronz și fier; ceramică, elemente arhitectonice antice :coloane, capiteluri, frontoane, decoruri;sculpturi antice, vase din sticlă, statuete din bronz, bijuterii, numismatică :colecția cuprinde monede din argint, bronz și aur, unele dintre ele fiind unice; icoane, documente, hărți, machete, fotografii, telegrame, reviste, obiecte ce au aparținut unor personalități ale începutului de secol XX, piese de mobilier și alte obiecte cu o mare încărcătura istorică.
La parterul Muzeului se află două săli în care sunt expuse monumente arheologice cu valoare deosebită,unicate. Splendide piese,monumente reprezintă divinităţi clasice din pantheonul greco-roman, precum şi zeităţi orientale şi locale: Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Gratiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac. Piesele descoperite pot fi admirate în Sala Tezaur a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.  Şarpele Glykon, divinitate asiatică, înfăţişează un şarpe încolăcit, cu cap de ovină, urechi şi plete de om, iar coada e terminată printr-un smoc de păr, cum este coada leilor. Mi se explică de ghid că Şarpele cu privirea lui severă şi măreţia lui, face parte din categoria divinităţilor binefăcătoare, paznic al locurilor sfinte, legat de zeii htonici, fiind un agathodaimon sau un genius loci(cuvintele astea mi le-am notat,sunt curioase,le voi găsi într-un Dicționar mitologic).Dar nu m-am putut dezlipi de Fortuna cu Pontos, statuie lucrată în marmură albă.Fortuna ţine în mâna stângă cornul abundenţei, plin cu fructe, iar pe cap poartă o diademă. Zeiţa numită în limba greacă Tyche, iar în latină Fortuna, era personificarea influenţelor capricioase. La picioarele sale, în stânga, stă Pontos, zeul Mării Negre, purtând pe cap o coroană murală, înfăţişând un zid de cetate cu o poartă cu două intrări arcuite, mărginite de turnuri. Pontos ieşind din valuri, sugerate de frunze de acant, se sprijină cu mâna stângă de o proră de corabie. În timp ce admiram cele două minuni,un fulger a răsărit de pe malul mării,lumina a strălucit ireal și parcă ceva s-a întâmplat,ochii zeiței au clipit albastru și o melodie stranie m-a înconjurat ca o vrajă.Mă simțeam înfiorat,alunecam spre adâncuri,obiectele din jur prindeau viață,erau în mâinile unor ființe ce se plecau apelor,vedeam șiruri de vietăți ca de la Facerea Lumii.O voce m-a trezit la realitate,îndemnându-mă să merg spre celelalte etaje ale muzeului.
Am urcat și am admirat exponate ordonate cronologic, începând cu primele dovezi de locuire a Dobrogei și încheindu-se cu epoca modernă. Dintre aceste piese am remarcat "Gânditorul" si perechea sa, piese emblematice pentru cultura Hamagia -Neolitic. Aș fi vrut să aflu mai multe despre omul care de milenii cu coatele așezate pe genunchi și palmele lipindu-le de față privește plin de griji către viață.Voi mai veni....sunt atâtea de văzut!!!!a! să nu uit de Cavalerul Trac,dar e o altă poveste....

 

 

                                         Întâmplare petrecută în timpul unui joc

 

Merg deseori cu tata sau bunicul la meciurile de fotbal desfășurate pe stadionul din orașul nostru,deși nu sunt dedicat acestui sport,dar îmi place atmosfera de pe stadion,alinierea echipelor,salutul către tribune,salutul căpitanilor celor două echipe adverse.Tata îmi explică regulile de joc,completat ,bineînțeles, de bunicul,care a fost fotbalist profesionist.Îmi povestește că a început să joace pe stradă cu prietenii-vecini.

   Astăzi suntem anunțați că vom desfășura ora de educație fizică pe ternul de fotbal mare,acolo unde se desfășoară meciuri adevărate.Ajungem și pe teren, vedem băieți de vârsta noastră în tricouri galbene jucând fotbal.Sunt juniorii clubului,ni se explică.Profesorul nostru vorbește cu antrenorul și se formează două echipe:șase băieți din clasa noastră,printre care și eu și șase din echipa juniorilor.Ei cu tricouri galbene,noi cu tricouri roșii.Vom juca o miuță-30 minute în reprize de câte un sfert de oră fiecare repriză.Avantajul este că ei au deja încălzirea făcută,noi facem câteva exerciții ca la orice oră de sport și un arbitru adevărat ne invită în mijlocul terenului,ne aliniem,ne salutăm și auzim fluierul de începerea meciului.Mingea este una adevărată.

    Mingea curge ca pe aţă, cautăm încă aşezarea optimă, şi eu culeg o minge la centrul terenului şi paralizez întreaga apărare a gazdelor cu o pasă în adâncime pentru unul dintre colegi.Și deodată o pasă puternică a unui junior lovește poarta noastră și...gol.Suntem dezamăgiți,unul dintre noi cade,lovit de un adversar și-atunci un băiat de pe margine cere voie să intre în echipa noastră.Arbitrul este de acord și ,,intrusul”aleargă,mingea parcă este legată de picioarele lui,driblează pe toți care-i ies în cale...golul lui este de neevitat.Juniorii sunt derutați,aleargă,dar mingea rămâne numai la noi.Rezultatul ne este favorabil..Juniorii sunt uimiți,nu înțeleg cum niște,,nimeni”i-au învins.Iar noi ne îmbrățișăm cu băiatul străin și-l aplaudăm,recunoscându-l:un fost elev al școlii noastre care joacă undeva într-o ,,țară caldă”.Bineînțeles că ne-a invitat la o prăjitură și ne-a povestit despre meciurile lui din Premier League.L-am privit cu admirație,fiecare gândind că am vrea să fim în locul lui....

 

                                              Sărbătoarea SÂNZIENELOR

 

Citisem într-o revistă că  noaptea de Sânziene  este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Bunica îmi povestise demult,pe când vizitase Maramureșul că , mai ales ,în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele. M-am rugat de părinți să mergem acolo sus,în Maramureșul cu tradiții încă vii, să trăiesc acestă sărbătoare.Nu,mi-a replicat mama e departe,nu are timp,poate la vară.Da, dar eu vreau acum în iunie.Și-atunci salvarea a venit de la ei,de la bunici,vom merge cu mașina bunicului,eu cu ei.Minunat!Am ajuns în locuri de poveste,am  văzut oameni îmbrăcaţi în haine tradiţionale la muncile câmpului: la cosit , la strâns fânul , la săpat și-apoi de sărbătoare.Popasul l-am făcut la Borşa ,un oraş de pe Valea Vişeu,apoi mai departe spre Vișeu.De dimineaţă, flăcăii îmbrăcați asemenea lui Făt-Frumos umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat.Apoi fetele ca niște zâne în alb culeg flori de sânziene galbene și delicate și-și fac cununi sau le poartă pe cele prinse de la  băieți.Dealurile înverzite par de departe presărate cu flori de toate culorile,sunt oamenii care petrec în hore,cântece ,mese îmbelșugate.Bineînțeles că am purtat un costum popular compus dintr-o basma înflorată, cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali), zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului).Am asculat povești despre ele,Sânzienele-  Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele,fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare.Aș fi vrut să văd cum  fuioarele uşoare de vânt  ale zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.Să dansez cu ele, entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile.Dar am trăit acest moment de răscruce din mijlocul anului ,înscris sub semnul focului, al Soarelui.Am trăit momentul în care , încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se roteau în jurul focului, apoi au aruncat în foc aceste brâuri, ca să ardă odată cu posibilele necazuri viitoare. La finalul zilei, băieții au  rostogolit la vale roţi aprinse, simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Am sărit peste focul purificator,mi s-a spus că , dacă voi trece prin foc, voi sări peste el în această noapte, mă voi purifica şi întregul an care urmează voi fi apărată de duhurile rele, de boli şi voi fi fericită. Da,dar în acele zile de sărbătoare am fost foaaarte fericită și în fiecare clipă ochii mei le mulțumeau bunicilor că-mi dăruiseră clipe deosebite.

 

 

                                               Iubirea iubirilor

In zilele acestea de așteptare a unei aripi,unui ciripit,a noului verde,când prima silaba a lunii martie este insistent repetata,îmi voi aduce plecăciunea sufletului către tine—mamă!

  Ma gândesc adesea cum am venit pe lume,cum te-ai hotărât,cum a fost când ai aflat ca sunt acolo în întunericul tău,ai fost fericita,puțin înspăimântată,ai tăcut,ai strigat sau ai dansat?

  Sunt sigura ca mi-ai zâmbit din prima clipa,ca mi-ai ascultat prima suflare,ca te-ai rugat pentru mine,ca în nopțile liniștite mă visezi om adevarat,că-mi dorești noroc,ca mă vezi străbătând lumea și viața.

  Te simt uneori privindu-mi somnul,te aud in fiecare zi urându-mi ,,la mulți ani!’’,în fiecare zi ma iubești iar și iar....

  Iți mulțumesc ca mi-ai pus un nume de cântec si de aceea te iubesc pana la cer…la soare și al luna și te rog: nu pleca niciodată,niciodată,nici..o..da..tă!

 

 Martie—in timpul cuvenit de la inceputul primaverii scriem carte

                             Doamnei noastre

                  Si o pecetluim cu gandul de a avea

                          Trai cu sanatate,cu iubire de viata,cu puteri neostenite,

                          Suflet de stea si soare,

                           Ani fara sfarsit!

Va facem aceasta urare in clipele renasterii si albastrului! 

 

Ziua ta,mamă,înseamnă mai mult decât această zi fericită și-n cuvintele mele stau multe înțelesuri,pe care cred că acum nu voi apuca să ți le spun toate.

  Dar fiecare privire și respirație a mea înseamnă că te iubesc pe tine mai întâi,apoi că-ți mulțumesc,pentru că m-ai adus pe lume.Fiecare gest și cuvânt  al meu este viață și lumină,mă gândesc  la fericirea ta în acestă zi,când vreau să-ți alung umbrele din ochi,să-ți șterg lacrimile,să-ți sărut mâinile și să te rog: nu pleca niciodată,nu pot să respir fără tine!

 

   
                                  Draga mea mamă,

 

  Simt primăvara invadându-mi simțurile și,ca de obicei,gândurile mele se îndreaptă către tine.Mă gândesc că sunt câteva clipe de când nu ți-am spus : te iubesc!Dar odată cu primăvara albastră de flori am găsit un mod de a-ți spune:te iubesc!Nu este doar iubire,ci este recunoștință,tandrețe și dulceață.   Tu ești aceea care mi-ai fost alături din primele clipe,tu și mama ta –bunica mea,care te-a privit cu lacrimi în ochi când i-ai spus:-Mamă,și eu acum sunt mamă!

  Aș dori să vă am mereu alături,nu mă pot despărți de una privind-o pe cealaltă în ochi cu seninătate și… mă gândesc cât de mult îți datorez pentru sărutul prin care mi-ai spus cine sunt,când mi-ai dat cadoul suprem: iubirea de-o viață,care apare mereu și mereu în ochii tăi.

  Datorită ție lumea mea este purtată de vântul norocului și de parfumul îmbrățișărilor tale.

 

                                                  Te iubesc!!!

   

                         O urare de MĂRȚIȘOR

 

Eu tot mai cred în tine primăvară Ce pot spune în cuvinte….
e puţin…. când tu râzi…. râde pământul și-ți scriu cu mâna tremurândă:

Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor  adevărul frumuseţilor divine, împletit în bucuriile senine Minunat, Iubit şi Veşnic Mărţişor... și-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci-acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat, să-ţi lumineze si să-ţi facă fericită viaţa ta... e podoaba minunată mai de preţ decât oricare talisman... a sufletului comoară.... un curat, iubit şi veşnic mărţişor…..

 

                                   BUCURII de MARTIE

 

Este așa un lucru mic să te bucuri de primăvara?

  Este așa un lucru mic să trăiești în lumina primăverii,să iubești,să gândești?

  Vânturile primăverii,firmamente înghețate ale iernii suflă mustățile zăpezilor de pe câmp,iar căldura timidă răsare din sânul pământului să întâlnească razele soarelui în cer și ochește sângerii înfloriți… și gloria dimineții semnalează începutul.

  Culoarea vieții este verdele răsărit în câmpul de iarbă moartă:verdele de viață-pentru reînviere,pentru iubire.Viața celebrează trecerea a încă  unei ierni,dragostea este în aer,iar Lumea este așa cum ar trebui să fie-senină.

  Pajiștile ne bucură sufletul,când înfloresc primăvara,bobocii și semințele se desfac și firele de iarbă ne arată lăncile lor.Numai țurțurii își lasă lacrimile lor.

Nu am remarcat onduleurile zambilelor violete până în dimineața asta,când narcisele își scutură zgomotos clopotele din cununile de stele.

  Fiecare frunză,fiecare fir de iarbă cerșește atenție,chiar și buruienile poartă flori minuscule cu care uimesc,în vreme ce cântecul păsărilor răsună în aer….doar vocea mea nu-și găsește locul.

  Și până să-mi dau seama,micii nori se adună pe cer,simt că vânturile iernii sunt puternice.Dar vântul de martie este un coleg vesel: îi place să se joace,să glumească, întoarce umbrelele pe dos,zboară pălăriile,caută prin salciile plângătoare,șoptește de iubire în fiecare ureche,adie norii,apoi evadează pe coșul casei și…râde.

  Iubesc primăvara,pentru că în fiecare zi este ceva nou în ea care te-ndeamnă să privești : un alt boboc…..o altă pasăre….o altă frunză…..soarele!  Într-una din zilele primăverii mi-aș dori sa fiu un uliu care zboară până la soare,să mă iau la întrecere cu norii.Ce distracție ar fi!  De-acolo aș privi moartea iernii și-aș striga spre pământ:

--Treziți-vă semințe…treziți-vă oameni!!!!!!!!A  venit  Primăvara!!!! 

 

 

                                     Vine,vine PRIMĂVARA

 

Ar trebui anul calendaristic să înceapă cu acest anotimp, pentru că, odată cu apariţia primăverii, parcă totul renaşte:cerul și pământul,oamenii.  Ador să privesc natura cum se colorează în diferite nunaţe. Mă opresc la mărul cel pitic cu crengile goale,îi mângâi ramura și mâna se oprește pe câțiva muguri ascunși, simt o ușoară tresărire,este un răspuns la căldură mângâierii.E atât de ușor să-mi ridic privirea spre cerul aburit de câțiva nori cenușii ,rămași din vremurile cumplite ,și-ar mai scutura ultimii fulgi,dar adierile calde îi gonesc spre alte tărâmuri.Înaltul își pregătește scena albastră,pentru a-ntâmpina călătoarele pornite  spre locurile lăsate de toamnă.
Mă uit la ghiocelul proaspăt, ce creşte-ncet, plăpând, lăsându-se alintat de soarele cald,de nicăieri apare un fluture ce-i dă târcoale,mirându-se parcă de îndrăzneala florii.Iarba de-un verde crud  a năpădit, transformându-se în covor pe care o mână magică va arunca florile pastelate. Primăvara e o sărbătoare imensă cu ghiocei, zambile, narcise, lalele, liliac, cu pomi înfloriţi; primăvara e roz, roşie, galbenă, mov, albă şi alte mii de culori şi nuanţe, dar mai presus de toate e întotdeauna verde, e lumină. Primăvara este o simfonie de culoare proaspăt adusă din cer, este mai ușor de înțeles ritmul natural al vieții,acum oricine se bucură de dansul unui sunet, de calmul visat al mirosului de flori de magnolie.Pornesc spre pădurea de argint din apropiere și fiecare mesteacăn își apără cuiburile,pregătindu-le pentru cântările zilelor cu soare și cu lună,iar lacul își limpezește undele și-o primește pe ea,lebăda albă cu- aripele-i albe legănate-n dor.Doar zefirul se joacă printre ramuri și vălurele,printre verdele pămâtului,cântând glumeț și,însetat caută curcubeul ploilor :,,cu narciși,cu crini ,cu lotuși,timpul cald se-apropie...primăvara asta...totuși...nu-i decât ...o,o,o,copie!și pleacă hohotind,colindând zările...          

     

                                                           ÎNDEMN

 

 Martie se grăbește să vină!și-n fiecare an vrea să ne arate că primăvara va dura o veșnicie,că pomii toți cu trunchiurile-n floare privesc spre  orizontul pierdut, unde soarele mângâie-n creștet noaptea micșorată,când nenumărate călătoare revin din depărtare aducând pe aripi o adiere de vânt parfumat al noului,al melodiei.

  Și-atunci eu ,dorind să mă iau la întrecere cu norii ce fug de hohotul cerului albastru,iubesc primăvara îndemnându-vă să priviți:ramurile îmbobocite,aripile păsărilor, soarele auriu,o melodie de Vivaldi,pe care vi le-am adus și,fără să vă cer voie, vă invit să înlocuiți un mare actor savurând un parfum și....aplecați spre sălciile plângătoare șoptiți în fiecare ureche:--Nu știți c-a venit primăvara?că fiecare zi plină de lumina vă face  să vă amintiți că trăiți?că fiecare verde cerșește atenția ,că și buruienile poartă flori care ne uimesc,că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din cununile de stele și că nu trebuie să căutăm perfecțiunea înfloririi,că doar vă lăsați purtați de sunetele unei viori!!!!

 

 

                                    gânduri despre NOROC și GHINION

 

Mi-am spus  deseori,privind în jur, că  eşti norocos dacă poţi să mergi, alţii nu pot.- Eşti norocos dacă nimeni nu te agresează; alţii se confruntă cu violenţa,îmi explică tatăl meu trecut prin multe încercări ale vieții. -Eşti norocos dacă eşti liber; alţii nu sunt,îmi spune prietenul care-și plimbă zilnic câinele și se bucură,văzându-l zburdând prin iarba verde.- Eşti norocos ,dacă ai pentru cine să munceşti, alţii nu au pe nimeni pe lume,îmi spune bunicul ,trebăluind,fără să ostenească.  -Să avem grijă ca pentru noi să nu fie "prea târziu",să înțelegem ce înseamnă norocul de a exista,îmi spune și mama,urmărindu-mi pașii șovăielnici.                                                                                                                                                          Cât de mic ne-ar fi norocul, cine ştie ce ne rezervă ziua de mâine? E un noroc chiar să te plictiseşti şi de aceea să te bucuri de clipa plictisului, fiindcă  alţii plâng pentru o pierdere cumplită în clipa aceea. Alţii n-au bucurii, viaţa conţine o sumedenie de ghinioane şi - până la urmă - fiecare trece prin unele dintre ele într-o zi:zile de boală trecătoare,neînțelegeri cu prietenii,supărări mici cu părinții care sunt prea ocupați,o notă mică,pe care o ascunzi și...ghinion....mama află de ea,o dorință ce nu poate fi îndeplinită atunci și numai atunci și.... Ghinionul nu se înverșunează decât împotriva prostiei,când ai ghinion ,cade un fulger din senin-e momentul nefericirii pe care au trăit-o oamenii fără credință,care nu cunosc respectul,omenia. Problema noastră ţine de percepţie. De capacitatea de a ne concentra mental în clipa asta. Dacă ne amintim de noroc, după ce el a trecut, e prea târziu. Trăim în minte şi realitatea curge pe lângă noi cu noroc cu tot. Situaţiile fericite curg neobservate pe lângă mintea nemulţumită şi inconştientă de formele norocului, uneori banale, plictisitoare sau liniştite. Să vezi norocul la vreme, asta înseamnă pu­tere de concentrare mentală şi noroc teribil!-citesc cuvintele astea într-o carte veche fără coperți,probabil cineva le-a ascuns ,pentru a-l căuta prin lume pe autorul înțelept.

Oamenii de care avem nevoie ne sunt trimiși de îngerii păzitori exact atunci când trebuie, pentru ca minunile să se întâmple pentru cei care sunt capabili și mai ales, vor să manifeste BINELE. Iar cei din jur se vor mira și vor exclama: -Ce NOROC a avut! Dar noi știm de acum încolo că NOROCUL atât de necesar este răspunsul de SUS la acea zi mohorâtă în care am zâmbit din suflet unui om descurajat, la bunătatea și încurajările pe care le-am arătat celor care se află în suferință, la acel cățeluș pe care l-am mângâiat și hrănit ,când nimeni nu avea timp de el, la acea zi de trafic infernal, când am lăsat să treacă înaintea noastră pe acel bătrân care nu  putea ocoli coloana de mașini, la fiecare gând, vorbă și faptă BUNĂ făcută cândva sau pentru mine,tine...noi de un OM....

 

 

                                                MUZICA în viața mea

 

Muzica este graiul sufletului. Ea stârneşte în oameni, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde, este felul divin de a spune inimii lucruri frumoase şi poetice. 
Muzica este arta de a gândi cu sunete,este şoapta divină,este transmiterea unui mesaj.Un mare muzician a spus: respir prin ea, oriunde îmi dă aripi să zbor, mă răscolește sau mă înalță pe cele mai înalte culmi, mă face să plâng sau să mă zbengui, mă pansează sau îmi dă putere, mă face să vibrez sau să sa văd lumea cu alți ochi.
Îmi spun că muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul în sufletul omenesc,ascultând-o simt că -mi străpunge inima ca o sageată ascuțită, pe care o face să râdă, să chicotească sau să suspine.. Plăcută, tristă sau romantică muzica îmi încântă sufletul și, în același timp... vindecă.

   Ascult orice fel demelodii,dar muzica lui George Enescu,celebrele Rapsodii Române, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare elogioasă privind desăvârșirea lor muzicală,îmi umplu sufletul de bucurie,ascultându-le,simt că aparțin neamului meu,că locul meu este  aici lângă cei prezenți și cei plecați în stele.Acestea  cuprind o serie de melodii populare urbane muntenești din secolul al XIX-lea cântate cu multă măiestrie și popularizate, unele chiar compuse de marii lăutari concertiști contemporani cu compozitorul nostru, dar și melodii țărănești, din Moldova, pe care introduse în a doua rapsodie, sunt teme de factură cultă, nu numai folclorică: un cântec patriotic, un marș militar, melodia unui dans popular stilizat... Îmi place Rapsodia Română Nr. 1 pentru  caracterul sărbătoresc, dinamic, vesel, dansant. Enescu a vrut, prin această rapsodie, să ilustreze și instrumentele specifice populare, harpa sugerând țambalul și soloul de violă , scripca (vioara lăutarului).În acest regal muzical este transpusă ,,Hora de la moară” interesantă prin faptul că are dublă,, cetățenie”:română și grecească. În final, totul se încheie maiestuos cu renumita ,,Ciocârlie”, o piesă concertantă, de mare virtuozitate.

   Dar Rapsodia Română Nr. 2 este în antiteză cu prima,, redă o atmosferă nostalgică, de baladă, ni se înfățișează ca o frescă istorică din trecutul nostru zbuciumat.Închid ochii și îmi plimb sufletul pe crestele munților,acolo unde vulturii se avântă,urc domol dealurile  încărcate de mirosul fânului cosit și al poamelor coapte,alerg prin holdele aurii ale câmpiilor,sorb apa cristalină a râurilor și simt fericirea românului de a trăi pe un pământ binecuvântat.

   Caracterul exotic al Rapsodiilor, dinamismul, frumusețea melodică, orchestrația spectaculoasă au făcut ca aceste piese să intre în repertoriul marilor orchestre și să fie interpretate în concert ori în înregistrări discografice de către majoritatea marilor dirijori ai lumii,dar cele mai frumoase interpretări sunt ale orchestrelor românești,iar dansatorii,parcă, sunt păsările munților și ai câmpiilor coborâte și transformate în oameni.

 

   ,,Muzica mă bucură, că eu pot comunica cu bunul Dumnezeu,

   pământul și religia au fost cele două divinități .

   Muzica oglindește misterioasele ondulații ale sufletului,

                 pornește de la inimă și se adresează inimilor...

   N-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei: nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor,     le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea.

  Mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta.”(George ENESCU)

 

 

Dac-aș avea un porcușor roz?

ce întrebare ciudată?ce să fac cu un porcușor?...a! un câine,un papagal,o pisică...da! aș ști cum să-i cresc,să-i hrănesc,pe unii i-aș plimba,m-aș juca cu ei,dar cu un porcușor și ...roz?Și totuși...am găsit o poză și m-am uitat îndelung-e drăguț,seamănă cu o jucărie,pe care am avut-o ,când eram mic.Voi merge la niște prieteni care au pocușori-bebeluși,să-i văd de-aproape,să-mi astâmpăr curiozitatea.Îi văd tolăniți mișcându-și boticul curioși,să miroasă aerul,obiectele din jur,mâna care-i mângâie.Îndrăznesc și iau unul în brațe,își lipește năsucul roz,umed de mâna mea,mă privește și instantaneu adoarme.Nu știu ce să fac...îl mângâi și el se alintă,se cuibărește lângă brațul meu,simte nevoia de căldură.Aș vrea să-l înapoiez locului,dar acum pot răspunde la întrebarea de la început.Da! aș ști ce să fac:l-aș hrăni,interesându-mă ce mănâncă,l-aș ocroti ca pe un pui,l-aș lăsa la joacă prin curte,i-aș face un loc numai al lui,i-aș face cunoștință cu celelalte vietăți din curtea mea,l-aș curăța de noroiul de pe lăbuțe,l-aș mângâia și mai ales l-aș iubi,pentru că așa mi-ar întoarce și el prietenia.Dac-aș avea un porcușor roz...dar îl înapoiez celorlalți porcușori,iar el vesel aleargă spre ei,se oprește puțin,întoarce capul,mișcându-și boticul.În minte îi pun un nume:Botic și mai întind mâna să-l mângâi de rămas bun.Dac-aș avea un porcușor...poate într-o zi voi avea...cine știe...plec zâmbind,uitându-mă după Botic,se joacă alături de ceilalți fericit.

  

                                            Despre DRAGOBETE

 

Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi ... că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite ... A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă ... mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări ...  

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba ... din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitori şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu ... cusut cu perle. Straiul era astfel conceput ... încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.  

Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii ... spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă... Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.  

În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.  

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat ... Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat ... şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ ... Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.  

Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară ... Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.  

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră ... ca să fie veşnic împreună...  

 

 

                                                           UN AJUTOR NESPERAT

 

  Singur acasă...ca-n film!Ai mei sunt plecați la bunicii ce locuiesc în alt cartier,iar eu am rămas să-mi rezolv temele,să-mi fac curat în cameră,să-mi plimb prietenul patruped și să fac și câteva cumpărături și...N-am avut niciodată atâtea sarcini!Mă gândesc la un plan pe puncte,întâi voi face curat sau plec cu Tex la plimbare și fac și cumpărăturile?E greu!A!dacă aș avea un prieten în apropiere sau pe cineva...ar fi mai ușor...ca-n povești...un ajutor cât de mic...cineva...o zână,o magie,ceva.Mă mai gândesc...A!telefonul...poate vine cineva,oricine e binevenit.Sunt verii mei care mă invită la o plimbare prin parc,pot să-l iau și pe Tex,îmi spun amândoi.Nu pot merge,le explic,dar pot veni ei într-o vizită,le spun .Sunt de acord și peste o jumătate de oră...iată-i!Cu calm,zâmbind,le explic ce am de făcut,mă prefac ocupat și regret că nu-i pot însoți.Râd amândoi,sigur ei sunt la liceu și au un alt fel de a vedea problemele mele.

   Dintr-odată totul se organizează,eu primesc sarcina de a-mi aranja propria cameră,unul pleacă la cumpărături,altul îl plimbă pe Tex,iar după o oră ne întâlnim în bucătărie și raportăm militărește ce-am făcut.Așa se întâmplă,dar ni se face și foame.Nicio problemă,unul dintre ei face omletă,eu tai pâinea,celălalt face o salată,hrănim și câinele,spălăm vasele .Totul strălucește,este o ordine perfectă!Ce mai facem?A! temele.Profit că sunt mai mari și le cer ajutorul la mate și fizică.Mă ajută,explicându-mi ce nu știu.Dar compunerea la română?O voi face singur diseară și voi scrie despre ajutorul nesperat venit de la ei,verii și prietenii mei.Dar până atunci,ne așteaptă aleile parcului,  joaca  cu Tex,discuțiile despre ultimul model de telefon apărut.Și eu care invidiam că în filme apar ajutoare și la mine nu, iată că n-am avut dreptate....

 

 

                                         despre PERLE

 

Seara târziu,mă opresc în fața unei bijuterii,un magazin pe lângă care  trec în fiecare zi,fără să mă opresc.Intru încet și privirea îmi este atrasă de niște ochi magici strălucitori-este un șirag de perle.Nu-mi pot lua privirea,când aud o voce întrebându-mă dacă vreau să aflu mai multe despre perle.Sigur,și apoi mândru explic că și mama are un șirag asemănător.Omul din fața mea zâmbește misterios și mă întreabă ce-aș vrea să aflu.

-De ce se numesc perle?

-Eu sunt bijutier,dar am studiat istoria artei și știu că numele perla vine de la cuvantul chinezesc jhen-gzhu care se pronunță zengug. Conform legendei chineze antice, când dragonii se luptau între nori în timpul furtunii, perlele au venit din cer ca picăturile de ploaie. Dragonii și perlele sunt strâns legate în China.

-Sunt legende,povești despre aceste pietre?...îi explic că-mi plac misterele...

-O,da!  Potrivit grecilor antici, perlele au fost lacrimile unei sirene. Slavii antici au considerat că o perlă se formează atunci ,când un fulger atinge marea. Chinezii credeau a fi lumina Lunii pietrificată în apă. Chiar și astăzi, când cele mai multe din secretele perlelor au fost descoperite, piatra vie își păstreaza misterul. Perla este piatra cea mai enigmatică și uimitoare dintre toate pietrele prețioase. Este o personificare a feminității și sensibilității.

-Ce calități deosebite au perlele,încât sunt atât de apreciate?întreb privind o cutie cu perle ca florile de mărgăritar din grădina bunicii.

-Este singura piatră utilizată la bijuterii fără niciun tratament special. Jocul delicat de culori și o strălucire interioară misterioasă atrage atenția încă din cele mai vechi timpuri. Albul lor, strălucitor și lucios este un simbol pentru puritate. Din cele mai vechi timpuri, au fost considerate a fi cele mai valoroase si ravnite comori. 

-Ce documente scriu despre ele? mai întreb curios,crezând că-l pun în dificultate pe bijutier.

El ține în mână șiragul ca pe o comoară,apoi vorbește,fără a mă privi:

- Perlele sunt menționate în Vechiul Testament, Talmud și Coran. Regii din India, Persia și Arabia se luptau până la moarte, pentru a deține controlul asupra zonelor cu perle. Îți voi da exemple de bogății nenimărate: coroana șahului Iranului din Pahlavi,  camere secrete în temple cu numeroase bijuterii cu perle, împărăteasa Vidžajanagara avea un pat cu bare largi din perle, perlele au cucerit Europa cu Alexandru cel Mare; Cezar, Nero si Caligula au fost admiratori ai perlelor; Cristofor Columb a descoperit nu doar America, dar dupa a treia călătorie, a adus înapoi saci plini cu  perle; Regina Elisabeta a purtat o rochie decorată cu trei mii de perle, Regele Filip al II-lea a plătit 100 000 de franci pentru o perlă albă uimitoare numită Perigrina, mare cât un ou de porumbel, cu forma de pară perfectă și exemplele pot continua.În zilele noastre, Coco Chanel,cea care a revoluționat moda, a spus că perlele sunt totdeauna potrivite oriunde și oricând.

   N-am renunțat a mă arăta cititor și, ca un triumf ,am adăugat că ceea ce numesc bijutierii "perle" - formaţiunile cu luciu sidefat, mătăsos - sunt produse de un mic număr de moluşte bivalve ("scoici”) care au particularitatea de a secreta un material cu o structură specială, care formează şi interiorul cochiliei: sideful. Acelaşi material e utilizat de scoică şi pentru a izola corpul străin iritant, astfel apărând perla.Dar despre culegerea lor din adâncuri....altă dată vom vorbi...

-Tinere, îmi pare bine că te-am întâlnit,mi-a spus bijutierul la plecare,invitându-mă să trec și să discutăm despre alte pietre prețioase,despre legendele lor.

   Bineînțeles că voi trece,pentru că simt o atracție deosebită pentru această artă-  este un simbol al bunului gust, rafinamentului ca și pictura,sculptura,toate artele frumoase.

 

 

                                             TIMPUL LIBER

 

Trebuie să scriu un reportaj despre timpul liber al colegilor mei.Mă voi unforma mai întâi, alegând câțiva colegi care-mi sunt apropiați,voi lua notițe și apoi voi scrie.                                                                        Cred că, timpul liber nu e un “moment” de răsfăţ, ci o necesitate, pentru fiecare, este timpul în care te “resetezi” şi te încarci pozitiv, pentru a avea forţă să mergi mai departe.

Dar să lămurim ce este timpul liber-așa îmi voi începe reportajul. Este perioada din zi, când nu ţi-ai programat nimic, te deconectezi de tot şi toate şi faci ce simţi tu că te relaxează, în funcţie de starea de spirit pe care o ai. Eu aşa văd timpul liber. Unii consideră week-end-ul timp liber, pentru că nu merg la școală.

Să încep cu mine: timpul care îmi rămâne după ce activităţile de școală sunt încheiate, îl dedic cititului ,mai ales seara, practicării ciclismului,plimbărilor cu ciobănescul meu-prieten. Deşi nu sunt un împătimit al jocurilor pe calculator, uneori mai petrec şi puţin timp cu prietenii jucând un joc în reţea.E puțin,e  bine,nu știu,dar așa m-am organizat acum în clasa a 6a.
Am mers către un coleg apropiat și l-am rugat să-mi spună despre timpul lui liber,atât cât este și mi-a spus: cea mai mare plăcere a lui este cititul, activitate care, în timp, a devenit o pasiune. Primele cărţi pe care le-a citit cu mare plăcere sunt cele scrise de Karl May. Personajele imaginate de autor, Winnetou şi Old Shatterhand, l-au captivat şi l-au purtat în lumea plină de mister şi aventură a indienilor din America. Urmărind viaţa şi aventurile celor doi a ajuns ca în scurt timp să citească aproape toată seria de cărţi scrise de Karl May.Mi-a mărturisit,zâmbind, că în ultima perioadă, autorul asupra căruia s-a oprit  este Agatha Christie. Modul în care detectivul Hercule Poirot rezolvă misterele şi cazurile de crimă l-au ajutat să înţeleagă şi să aprecieze munca poliţiştilor. În final,grăbindu-se spre cinema,mi-a spus că în  perioada următoare va continua să citescă şi alte cărţi, de data asta științifico-fantastice. I-am strigat că-l felicit...ia te uită!nu știam că este așa...
Mă îndrept către colegul care întotdeauna ,în pauze are mingea de fotbal lângă picior. Mi-a spus printre pase date către alt coleg că își petrece timpul liber  practicând fotbalul la unul din cluburile şcolare renumite. Acolo și-a făcut mulţi prieteni şi a înţeles ce înseamnă munca de echipă. Fotbalul este un sport în care, fără ajutorul coechipierilor, nu poţi câştiga,mi-a spus,gâfâind fericit. Totodată a înţeles ce important este fair-play-ul într-o activitate sportivă.Mi-a arătat un alt coleg antrenat și el în pasele lui că  știe că de anul trecut, s-a  înscris la cursul de karate, în urma vizionării unui film cu Bruce Lee.Iar acesta mi-a spus,oprindu-se puțin, că de atunci, de 2 ori pe săptămână, este  nelipsit de la orele de karate. Crede că  va continua şi pe viitor să practice acest sport, deoarece este metoda ideală de relaxare şi de consolidare a sănătăţii fizice şi mentale.A sunat și ne-am îndreptat spre clasă,întrebându-ne:dăm sau nu test la română.

După un timp,mi-am revăzut notițele și am constatat că nu-mi cunosc prea bine colegii apropiați,sunt deosebiți, da! își consumă energiile prin sport ,cum ni s-a spus: ,,minte sănătoasă într-un corp sănătos”!
M-am reîntors în camera mea,m-a gonit ploaia de afară.Aşa cum spuneam, uneori, - în special în zilele ploioase, atunci când nu citesc , îmi petrec timpul liber în faţa calculatorului. De data asta voi scrie repotajul,îmi promit să-l transcriu cu stiloul,pentru că e mai cald ,mai apropiat de mână, de ochii mei și îmi place să scriu de mână,cum am învățat în clasa întâi.

 

                                          Sfârșit de iarnă

 

  Vezi? iarna se sfârşeşte...îmi șoptește cald un vânticel timid ce mă-nconjoară,jucându-se printre câteva grămăjoare de zăpadă cu ochii umezi transformați în pâraie.Ici-colo pământul negru-lucios lăsa să-i răsară fire de iarbă,iar printre ele bobițe albe-ghioceii.Îmi ridic ochii spre tulpina unui copac și aud răsuflarea din adânc,acolo clocotește viața atâtor gândăcei ascunși de urgia gerului,iar printre ramurile goale,bătute de viscolul din zilele trecute, câțiva sticleți își dreg glasul,de parcă știu ceva și, fără teamă, vor să anunțe lumii.Și mai sus printre norii alburii ai cerului soarele se răsfață,luând în stăpânire pământul.Îmi spun că trebuie să văd totul:aburii pământului,fuga zăpezilor transformate în părâiașe,mugurii ramurilor,cuiburile goale golite de frunzele moarte,munții ce-și apără platoșele albe de care sunt atât de mândri,brazii- simbol al vieții eterne, ce se-nchină doar cerului,mândri că poartă semnul nemurii divine.

   Cobor spre dealurile împodobite de livezi,privesc pomii triști cu ramuri goale,parcă sunt brațe ridicate pentru a se apăra,n-au uitat viscolele șuierătoare.Pe o creangă,sus,un porumbel,venit de nicăieri,privește curios un bob verde-este un mugure răsărit și cu o bătaie ușoară de aripi zboară de jur-împrejurul celorlalți pomi,le vede fiecăruia alți și alți muguri...pleacă spre zări știute numai de el,ducând o veste minunată-vine primăvara! Printr-o ușă deschisă doi ochi curioși privesc lumea,apoi un behăit mic și iată-l:un miel alb,blând,inocent,pur,se spune că va aduce binele în primăvară.

   Și pașii mă poartă spre un râu ce străbate câmpia aburindă,este apa vie,purificatoare,învolburată,  poartă ultimele ghețuri ce se lovesc și se sfarmă de maluri,iar din adâncuri se înalță imnul biruinței luminii,al soarelui,al renașterii,al verdelui,al speranței.Iarna va lua sfârșit și frigul și întunericul se vor preschimba în bucuria de a trăi în renaștere ca promisiune a nemuririi.Dar oamenii?...sunt fericiți,așteptând un tril,un zbor,o aripă,o adiere,o Înviere...

 

 

                                    O vizită la MUZEU

 

 Am mers să vizitez Muzeul Național de Istorie ,un monument istoric,care  prezintă istoria României din paleolitic până în epoca modernă. Un ghid amabil și bun cunoscător ne-a însoțit pe noi,câțiva vizitatori,explicându-ne că departamentele principale ale muzeului sunt: arheologia preistorică, dacică, greacă, romană și medievală, istorie, numismatică , Tezaurul național, lapidarium(colecție de pietre sculptate), laboratoare de restaurare și biblioteca. Am aflat că numărul total al exponatelor este de peste 670.000 de piese și că Muzeul National de Istorie este alcătuit din 60 de săli cu exponate valoroase, care aduc în prim- plan istoria românilor. Epoca paleolitică, cultura materială și spirituală a geto-dacilor, războaiele daco-romane și transformarea Daciei în provincie a Imperiului roman, apariția și definitivarea structurilor de putere ale statului în societatea medievală, domniile fanariote, revoluția burghezo-democratică de la 1848, câștigarea Independenței, declanșarea celor doua războaie mondiale și intrarea României sub influența rusească sunt câteva dintre evenimentele majore ale istoriei care se regăsesc în muzeu. Printre exponatele care fac senazație în muzeu se numără Cloșca cu puii de aur și o copie a Columnei lui Traian.Auzisem multe povești despre această cloșcă și am cerut detalii.

 ,, Povestea lui este interesantă, chiar dacă e mai lungă și eu cred că merită să acumulați informațiile”,ne-a spus ghidul,privind admirativ piesele colecției.Iată ce am aflat: acest tezaur a fost îngropat în pământ lângă localitatea Pietroasa, județul Buzău pe vremea goților, chiar de regele vizigoţilor, Athanaric, în secolul al IV – lea, după ce a fost înfrânt de huni, în anul 375-obiectele aparţin artei prelucrării aurului din spaţiul nord – dunărean.

Renumitul tezaur a fost dezgropat în 1837 de doi țărani - Ion Lemnar şi Stan Avram-care lucrau la o carieră de piatră din dealul Istriţa de lângă satul Pietroasa. În loc să meargă să-l predea autorităților, cei doi au ascuns comoara de aur în podul casei unor rude și peste un an l-au vândut la preț de nimic unui antreprenor constructor. Acesta din urmă a vândut o parte din piese, iar pe restul le-a ascuns.

Dar cum gura lumii nu tace, s-a aflat de fapta lor.Printr-o minune, au mai rămas 12 obiecte din aur, din 22, câte au fost găsite, cântărind 19 kg. Cel mai mare obiect este o tavă din aur masiv de 7 kg, prelucrată prin ciocănire, care are diametrul de aproape jumătate de metru.Priveam fascinat obiectele și simțeam că parcă le mai văzusem,sigur în poze,dar acum era adevărat.Am văzut alături  o tavă mai mică, tot rotundă, care are o statuetă la mijloc, posibil o zeitate,apoi două coliere inelare, unul având pe el o inscripție cu caractere runice, o cană înaltă, pentru vin și patru fibule încrustate cu pietre -fibulele sunt agrafe ornamentale, utilizate pentru a încheia o haină, cea mai mare având 27 cm, care reprezintă o pasăre de pradă -vultur sau uliu, două mijlocii și una mică, reprezentând tot păsări. De la aceste păsări a venit şi denumirea tezaurului: „Cloșca cu puii de aur”, denumire dată de țăranii care au descoperit tezaurul și păstrată și în ziua de astăzi,coincidență sau nu cu constelația-găinușa. 

 Exista și o poveste a "Cloștii cu puii de aur" aducătoare de noroc și fericire, din care s-a inspirat Petre Ispirescu ,atunci când a scris "Prâslea cel voinic și merele de aur".Câte legende,câte povești,ce au avut de pătimit cei care au ținut obiectele de aur,pare-se blestemate, este înfiorător de aflat,dar și fascinant....fiecare piesă,parcă,este modul de gândire legat de naștere și moarte.... .

 

 

              

                          O plimbare cu calul pe malul mării

                          O PLIMBARE CU .

   Începutul lui septembrie...ultimele zile și... începe școala,dar mai am timp pentru o mică distracție,promisă de părinți,la herghelia de cai renumită,undeva în sudul litoralului.Locul nu a fost ales la întâmplare, ţinându-se cont de condiţiile geoclimatice de forma­re a rasei arabe.Cel mai frumos spectacol îl oferă caii scoşi pe malul mării, periodic, unde sunt antrenaţi mai multe ore, spre bu­curia noastră,a oamenilor ce iubim echitația.

  Mă plimb printre ei,caii, ființe nobile, puternice și inteligente, extraordinari prieteni de drum, tăcuți, dar cu o mulțime de calități. Acestea sunt doar câteva caracteristici,mi se explică de un jockeu, care se pot atribui frumosului cal. Am citit mult despre cai,știut fiind că existența omului se leagă de cea a cailor. Murgi, suri, negri, albi, roibi sau bălțați, caii au însoțit omul de-a lungul timpului, iar frumusețea și robustețea nobilului animal a fost imortalizată de mari pictori ai lumii. Datorită lor s-au câștigat războaie, iar pentru unele popoare calul a înseamnat  totul. Este celebră replica atribuită  de William Shakespeare lui Richard al III-lea: „Dau regatul meu pentru un cal”, iar eu îmi aduc aminte de poezia  lui George Coșbuc, „El Zorab”. 

    Împreună cu un antrenor încalec un pur sânge arab,pentru că i-am explicat că nu sunt un începător,m-am mai plimbat de multe ori într-un manej, în lecțiile de echitație,dar niciodată pe malul mării.Este fantastic,de o parte marea cu luciul apelor linștite,cu un ușor freamăt al valurilor,parcă obosite,cu pescărușii ca niște aripi îngerești coborâte din înalt,cu o adiere a brizei ce mișcă necontenit coama calului.Înainte de a încăleca,i-am mângâiat capul,cerându-i prietenia,m-a lăsat să-mi apropii obrazul de el,și-a-nclinat privirea spre mine și-am înțeles că mă place.Fără să mă vadă cineva,l-am îmbrățișat,mulțumindu-i.Nisipul moale și auriu devenise un covor pe care pășeam amândoi,om și cal,parcă singuri în lume.Și-a-ntors capul spre mine,a nechezat ușor și-am pornit la trap,iar vântul cald ne însoțea,alintându-ne.  L-am lăsat să mă poarte cu încredere,pe malul apei și-am înțeles că asta este libertatea adevărată.Am mers fără oprire,iar el își întorcea din când în când capul spre mine,sigur mă plăcea,iar eu îl mângâiam pe coama bogată.Ba chiar a fost un moment, când mi-am permis să merg pe jos,alergând,pe lângă el.Se însera și ne-am întors,l-am condus în țarcul lui,i-am dat șaua jos,l-am  pieptânat,l-am mângâiat de rămas bun și-am plecat...iar el m-a condus nechezând.Eram prieteni și ne vom revedea,mi-am promis.

 

 

                                  Fuga e rușinoasă dar e sănătoasă

 

Cât adevăr spun proverbele !Nu e prima oară când recunosc înțelepciunea unor anonimi care și-au transpus experiența proprie de viață în cuvinte simple și bine alese.

Fiecare om are întâmplări fericite sau de care nu vrea să-și amintească sau simpatice,pline de haz.Am mers într-o vacanță,departe de lume,undeva unde numai oamenii îndrăzneți cu animalele lor trăiesc aproape de cer,de soare,de stele,unde sunt treziți de glasul păsărilor înaltului,unde noaptea sunt vegheați de ochi misterioși.Am urcat plin de curiozitate pe cărări atât de înguste,că nu puteam pune doi pași alături.Am gustat din fructele curate și negre ale tufișurilor,privind cu spaimă,să nu aud vreun mormăit supărat,că mă înfrupt din bunătățile muntelui.Am poposit într-o colibă curată cu fân mirositor ca  întâia  adiere dintr-un vis al copilăriei.I-am  cunoscut pe oamenii aceia simpli ce îngrijeau animalele,ce cunoșteau taine atât de vechi ca de la Facerea Lumii,ce povesteau întâmplări înfiorătoare petrecute în timpuri de demult uitate sau glume cu Păcală și ai lui.

    Petreceam mult timp desenând peisaje la care mulți visau sau le vedeau în imaginație și singur îmi repetam versuri sau pagini învățate cu câtva timp în urmă și-mi propuneam să citesc mai mult.Și uite-așa treceau zile senine și liniștite.Mă împrietenisem cu câinii mari și fioroși,care erau plini de iubire,iar eu eram mândru de  prietenia lor.Am plecat pe o cărare neumblată,deși fusesem atenționat,și-n față mi s-a arătat o sălbatică splendoarea muntelui, desenam   cu grija de a nu pierde niciun detaliu ,iar în amurg mi-am strâns uneltele,m-am ridicat și...alături am văzut ceva ce semăna cu unul din câini,dar nu!era un lup mare,enorm.Cum de apăruse și eu nu-l simțisem?Ce să fac ?Și dintr-odată mi-am spus c-ar trebui să mă retrag încet,da,dar cum că-mi înțepeniseră picioarele.

   Ne priveam și așteptam să facă unul o mișcare.Să țip,dar nu mai aveam glas...și atunci am auzit un lătrat puternic...era Vifor,câinele cel mai puternic al turmei.Ce-am făcut?păi...am lut-o la fugă,fără să privesc în urmă..și-am fugit,am fugit,până am ajuns în fața colibei.Toți mă priveau nepăsători,

așteptând o explicație:ei,da!nu mi-a fost frică,dar mai înțelept a fost să fug,salvându-mă!

   Sigur că da!mi-au răspuns toți...ca-ntr-un proverb vechi cu fuga care e.....

   Da! dar e sănătoasă...și-n noaptea aceea am dormit liniștit....mă păzea Vifor....

 

                                După furtună vine și vreme bună

Omul disperat găsește în el însuși adâncul deznădejdii sale noua temelie pe care se va ridica deasupra văii plângerii; după orgia durerii; răsare din nou, din amara frământare, posibilitatea unei bucurii.

Stau adesea înaintea unui eveniment fericit pe care-l trăiesc cu toată inima și-mi spun că oamenii trăiesc o zi cu bucurie și ar dori ca ea să nu se termine niciodată.Sunt și suntem fericiți?!Dar,celălalt eu îmi alungă seninul din mine și-mi aduce aminte că sunt și nefericiri trăite de mine sau de cei din jurul meu.Da!așa este! și-mi amintesc întâmplarea de pe munte în plină furtună,când ploaia,fulgerele ne-au gonit pe mine și prietenii într-o peșteră,unde ne credeam la adăpost și unde,eu ,mai îndrăzneț,m-am aventurat pe cotloanele întunecoase,rătăcindu-mă.Nefericit și singur,am strigat după ajutor,dar nimeni nu m-a auzit,iar prietenii,îngrijorați,mi-au spus mai târziu, au chemat salvamontiștii.Nu mi-am dat seama că în loc să merg înapoi,eu mergeam tot înainte.În mine se adunaseră fulgerele și tunetele de afară,ploaia o simțeam învăluindu-mă cu disperare.Eram pierdut și disperat,când am auzit o mișcare ușoară deasupra capului meu...era o pasăre cu pene aurii. Ciudat,mi-am zis,și am urmat-o încet, să n-o sperii.Am zărit o rază de lumină și apoi o deschizătură largă...eram afară,într-o lumină a soarelui care,parcă,se bucura de revederea mea.M-am întors să mai văd odată pasărea,dar dispăruse odată cu furtuna din mine și din munte.Cred că strigătul meu de bucurie a fost auzit de prieteni,pentru că mi-au răspuns în ecou cu zeci de glasuri.Ne-am reîntâlnit și am uitat totul:și furtuna,și rătăcirea mea,și disperarea singurătății din peșteră.Eram împreună cu soarele,iar natura părea încremenită,  florile delicate ale muntelui însufleţeau atmosfera sfioase şi nemişcate , îşi înclinau spre pământ  petalele lor strălucitoare, purtând bobiţe de.ploaie. Lumina aurie, picăturile de apă curată, căldura soarelui dătător de viaţă , cerul albastru, mi-au dat puterea să înalț o rugă de mulțumire în tăcere;ca-n basme binele învinge răul,furtuna este învinsă de auriul soarelui,frica este alungată de încredere și ajutorul celor buni!!!!!!!!!!

 

 

 

                Despre covorul românesc....

 

Intru cu sfială într-o casă mică cu pereții albi ca zăpada lui decembrie  și aud ,parcă ,o voce misterioasă:lemnul n-a murit..... Auzisem că noi oamenii acestor ani, confundăm tradiția cu muzeul, ne îndepărtăm și uitam valorile românești adevărate.Privesc de jur împrejur și descopăr o mașinărie ciudată din lemn -este un război de țesut covoare,mi se spune de gazda  primitoare.Mi se explică despre cei doi stâlpi care au fiecare în partea  superioară câte o „şipcuţă găurită” orientată spre ţesător, care serveşte drept sprijin pentru „vătale” şi pentru „iţe”(îmi promit că voi căuta în dicționar aceste cuvinte vechi).Mai departe văd ,,spata” este un obiect construit din lamele subţiri strâns legate între ele cu ajutorul unor fire cerate.Meșterul țesător îmi explică: spre deosebire de celelalte componente ale războiului, pe vremuri,spata era făcută de către meşterii ardeleni din Făgăraş  sau adusă „de prin Moldova”, fiind făcută din trestie, stuf sau „coceni de porumb strajnici”.Mă minunez și nu-mi vie a crede ce văd și ce aud.Se așează pe băncuța războiului și începe lucrul la un covor,e ca o magie. Culorile scoarțelor țesute este bleumarin, vișiniu, verde ori maroniu pe fond, astfel că motivele ilustrate se remarcă destul de bine prin colorit.Aflu despre  motivul vegetal ce include buchete și ramuri cu frunze și flori -margarete, lalele- dispuse orizontal în rânduri dese, pe care, sincer, nu știu cum de reușește să le realizeze atât de liniar numai din ochi și memorie! Există și motive figurale -animale și oameni-ce sunt integrate compoziției vegetale din care nu lipsesc figurile de femei prinse în horă. Dintre motivele figurale, cel mai frecvent folosit este pasărea, legată, de obicei, de pomul vieții. Covoarele tradiţionale , sunt artefacte(imagine falsă) decorative şi spirituale cu care și-a alcătuit ambientul acestă casă ţărănească  în care mă aflu. Pe un covor terminat,meșterul  îmi arată o figură umană abstractă multiplicată de şapte ori -o cifră cu proprietăţi benefice miraculoase în mitologia ţărănească- în nuanţe de roşu şi negru, care are braţele ridicate în aer, denotând adorarea zeului Soare, reprezentat prin figura romboidală de pe zona de marginea  covorului.Totul e fascinant ca-ntr-o poveste cu ,,a fost odată”...Privesc un alt covor unde  motivul figural apare în câteva realizări caracteristice: hora, călărețul, femeia care toarce mergând călare!!!cerbul, asociate în permanență cu imaginea stilizată a bradului. Cromatismul decorativ este format din variaţii a trei culori: negru (pământul), roşu (focul) şi alb (aerul – spaţiul înconjurător – spiritul). Am aflat că simbolurile vorbesc despre viața românilor din vremuri vechi, natură, hore, divinitate.Dar iată că văd și alte simboluri: cerbul, calul și călărețul(haiducul), cocoșul, cucul.                                                                                                                                                                                                           Vedeta colecţiei din tezaurul meșterului este covorul „România”, ţesut din fire de lână vopsite în culorile tricolorului.Nu-mi pot desprinde ochii și sufletul de minunățiile create de mâinile dibace și muncite ale unui om ce-a strâns în țesături culorile și formele câmpiei,păsărilor,florilor,soarelui,stelelor,jocului,oamenilor și,luându-mi rămas bun,gândul mi-a zburat spre povestea Penelopei.....

. 

 

                                Amurg la malul mării

 

La malul mării scoicile aduse din străfunduri îngână un cântec surd purtat de valurile învolburate și nemiloase spre orizonturile roșietice, iar soarele amorțit si ușor somnoros se pierde încet pe după cortina scenei cerului  . De acolo,din înalt,o umbră umedă și ruginie se oglindește pe oglinda tremurată a mării... un chip al unei zeițe ce-și caută un loc să-și spele gândurile.Privește spuma valurilor cu istoriile nescrise ale celor ce-au avut speranțe,gânduri,norii mișcători aburiți ce -și apleacă brațele pe apa străbătută de umbrele câtorva nave adormite. Valurile se izbesc de malul suflat cu rugina amurgului ca niște lacrimi pe doi obraji aspri.Înainte de a-și închide pleoapa obosită  și de a-și sprijini tâmpla pe umărul unui nor,o altă culoare trandafirie inundă orizontul. Păsări albe spintecă norii pictați în nuanțe de galben , argintiu, roșu- arămiu, căutând un temporar adăpost.Urmărindu-le,în lumina clar- obscură dau impresia unor puncte strălucitoare ca-ntr-un tablou străbătut de brize răcoroase.E clipa de grație...e taina amurgului,e cântul văzduhului adus de aripi.

Seara, malul e aproape pustiu, sinuos, tăcut,cu vântul rece, aer sărat,cu  amurgul strângându-și umbrele dantelate,ascultând cum marea își toarce melancolic refrenul, monotona incantație către sufletele înaltului.Noapte,stele luminoase și amintirea unui crepuscul,când timpul se oprește,iar chihlimbarul cerului s-a ascuns în marea cea mare,oferindu-se sirenelor din povești.    

 

 

 

                                 dor

,,Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."(George Călinescu)

                             In  memoriam…

  Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

 

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!