Am transferat de pe blogul meu compunerile, care mi s-au părut interesante,

                                              pe acest nou blog;

                              

                              sunt creații personale și, dacă vă plac, 

                                                                         citiți-le!!!!!

 

           nu doresc aprecieri,judecăți,opinii,critici,

                                                                    

                                              nu corespondez cu nimeni!!!!

 

                                         dacă nu vă plac, căutați alte scrieri.......

 

                                                                  eu așa gândesc,

                                                                            așa scriu.........

 

                                                          mărțișor....

 

   Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara. O neliniște blândă, catifelată mă înconjoară și brusc, devin atent...
Când simt că se apropie primăvara, abia aștept să ajung în locul meu secret- acolo, în imensitatea câmpiei și apoi în desișul pădurii de la marginea ei,acolo  se petrece poate cel mai tulburător miracol al renașterii vegetale. Cu o grabă nebună, natura iese din hibernare – gheața heleșteului își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar la poale, pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrica a rădăcinilor, a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile abia trezite din somn.
Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul germinează, se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire, tâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această colosală trezire. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde totul- pierd slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.
   Ar trebui să ne aducem aminte de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranță care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat. Un simplu șnur ajunge.... el este aducătorul de noroc și belșug, numai el apără și poartă nevăzut mângâierea iubirii... e mai mult decât un gest... e chiar începutul speranței, nădejdea că va fi mai bine.
Dacă aș avea putere, dacă aș fi ce nu sunt, aș pune de 1 Martie un mărțișor în fiecare loc, la fiecare colț de stradă, la casele oamenilor. Dacă aș putea, aș pune un mărțișor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat!!!

    Scuturându-mă din hibernare, am făcut un mărțișor de gătit domnișorii și domnișoare!!!!

                                                  Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

        

                                                    Mărțișorul aduce primăvara

În fiecare an, în cea dintâi zi a celei de-a treia luni, două fire răsucite de alb și roșu invită primăvara în calendar și pe cer. După zile în șir ghețoase și plumburii, vremea are în sfârșit motiv întemeiat să surâdă. Și ca să o îndemne să surâdă și să se schimbe, lumea își pune dorințele de soare în figurine de agățat în piept.

Le spunem generic „mărțișoare”, le dăruim și le purtam întru noroc la fiecare început de Martie. Și facem asta de pe vremea când pământul abia renăscuse după o lungă eră glaciară. Nu întâmplător sărbătoarea este începutul primăverii.

Cele două culori ale mărțisorului au căpătat conotații simbolice precum vitalitatea -culoarea roșie și victoria, înnoirea sau purificarea -culoarea albă.

Mărțișorul se dăruiește înainte de răsăritul soarelui, rostindu-se o formula magică :

“Sfinte soare, sfinte soare,
Dăruiescu-ți mărțișoare,
În locul lor mă ferește
De pistrui ce mă-nnegrește.
Ia-mi toate regretele
Și dă-mi albetele.”

                             (Romulus Vulcănescu – „Mitologie română”)

Mărțișorul poate lua orice formă și orice semnificație. A rămas, din fericire, obișnuința ca pe 1 Martie  să ne oprim o clipă,pentru a privi cu admirație magică desfașurare de forțe a primăverii și pentru a ne aminti că, asemenea naturii, putem renaște în fiecare zi și cu fiecare anotimp.

Scuturându-mă  din hibernare, m-am mobilizat și am confecționat un rând de mărțisoare, de gătit domnișorii și domnișoare.

                                                   Să fiți senini și blânzi ca o primâvară! 

                                     E iarăși primăvară

 

Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al di­mi­neţii prima rază a soarelui, cu nerăb­darea ierbii care cheamă paşii os­teniţi...

Am aşteptat dimi­neaţa, am aş­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară.

Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez: o casă, un co­pac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă.  

Şi tot atunci am învă­ţat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea.  Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept vreme de floare,  cînd cireşii vor ninge zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros discret şi greu de definit.  Era aproa­pe amiază, când am ajuns într-o poiană în care ra­zele soarelui îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum se mişcă norii, ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu sunt lîngă stejarul sub care mă ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în picioare, neatins de boli şi secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am închis ochii. De îndată ce am simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele meu,am înțeles că res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau de peste tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături.

 Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pă­sările cântă acuma cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa?Deasupra pă­mân­tului, în ju­rul pomului meu, se văd ca nişte artere uriaşe, ră­dăcinile as­cunse sub iarbă. Chiar lân­gă tulpină stă la soa­re o şopârlă ver­de, albăstrie. O clipă a du­rat cât am reu­şit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primă­verii. Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate o picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia ivite şi în triluri de păsări. 

               

                    Au înflorit merii în grădina mea 

  Primăvara a întins pătură verde peste grădini. Ici, colo, câte un cireş înflorit, ca o broderie albă, de o indescrip­ti­bilă fineţe, accen­tuea­ză suav nuanţele proas­pete ale copa­cilor. În grădina mea, covor violet închis, violetele co­lorează discret peisajul, bucurând privirile celor care le ştiu, recu­noaşte şi admira. Pe alocuri, merii în­flo­riţi întru­chipează per­sonaje desprinse direct din filmele alb-negru de odinioară. Coroana rotată a unuia atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei mirese rătăcite într-o nuntă. Ceva mai încolo, un altul e plăpând, scheletic şi are doar o creangă înflorită, asemenea u­nei domniţe ieşite la plimbare, adăpostită sub o umbreluţă de dantelă. Alţii, ciufuliţi şi zănatici, stau risipiţi te miri pe unde, zgribuliţi sau adunaţi unii într-alţii, ca nişte sălbăticiuni ale anotimpului. Pomii au straie rozalii, semn că vremea e uşor mai târzie.  E cald și nu prea pentru începutul lui aprilie şi totuşi natura are un alt ritm. Unul al ei, aşezat, firesc poate, uitat în vremuri cărora noi nu le-am aparţinut, dar care ne aparţin printr-o repetabilitate ancestrală. Ci­reşii şi prunii sunt încă în floa­re, dar scuturaţi sălbatic de ploile răzlețe.Frasinii şi nucii sunt golaşi încă şi, aşa uriaşi cum sunt, par a sfida, cu matură înţelepciune, graba pomilor în­floriţi.

Dimineaţa devreme, soarele se încâl­ceşte-n flo­rile aburoase şi parfumate.ale grădinii. Asemenea unei cri­salide, de la o oră la alta, de la o zi la alta, se transformă într-un fluture uriaş, alb-rozaliu. Albinele îl cercetează şi, zumzăind, poartă zvon de rod dintr-o floare într-alta. Mângâiat de razele soarelui de amiază, mărul atinge împrejurimile cu o iradiere ireală. Fin, ca o părere, ca o iubire târzie. În toate grădinile dimprejur, alţi şi alţi meri îşi pun straiul de poveste. Dintre toate înfloririle alb-rozalii ale primăverii, merii sunt cei din urmă. Le vor urma alte flori, alte culori, alte parfumuri, trecându-ne uşor în celălalt anotimp, al coacerilor şi al arderilor mistuitoare. Acum, mă bucur pentru ce văd.În grădina vecină,uitată de oameni, câţiva meri stau aninaţi de cer, cu rădăcinile smulse. Sfidează moartea, înflorind, ca şi cum ar fi pentru ultima oară. Undeva, lângă căsuţa veche, e unul aproa­pe trântit la pământ. Trunchiul i-a fost ciopârţit fără de milă. Se mai ţine într-o bucată de scoarţă, ce­va mai mare de o palmă. Are două crengi înflo­rite, de-o parte şi de alta, asemenea unei cruci. Iar trunchiul, descojit şi contorsionat, pare un Hristos răstignit. Poate chiar este. Un Hristos al primăverii, înviind în florile de măr....

                                                             Echinocțiul de primăvară

Nu există locșor în lume unde oamenii să nu-l celebreze pe Martie, luna soarelui tânăr și a câmpiilor verzi! Primăvara n-are ne­voie de pașa­port, pătrunde oriunde și ne presară bucurii,flori timide,muguri,cer ușor umbrit,glasuri venite de peste mări și țări....  Şi uite-aşa începe primăvara dintr-un amestec de verde şi galben. La vreme de floare, cireşul se împodobește zile la rând cu petale peste grădină, înmiresmând şi aerul cu un miros discret şi greu de definit. Lângă el este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Acolo, pe o creangă a cireșului care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când cireșul își colorează petalele în roz,când soarele devine stăpânul zilelor. Am văzut-o şi anul trecut, tot de echinocțiu şi a venit şi acum.
I-am zis Pasărea Soarelui,a Primăverii, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte, ramurile cireșului o primște ca pe un oaspete drag. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav de ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.E vremea soarelui....a venit primăvara adevărată!!!!!!!!!!

                                       Azi e zi întâi de mai,

    Azi e ziua de Armindeni, când râde iarăși primăvara peste câmpuri, peste plai,iar veselia umple   țara,c-a venit întâi de mai.

    Armindenul este simbol al vegetației, simbolizează vechiul zeu al vegetației. 

    Armindenul este creanga de măr(sub care e bine să stai în această zi)de brad, de fag, de mesteacăn, frasin, tei, salcie, rug, constituind un simbol al cultului arboricol. 

    Cuvântul ,,arminden” reprezintă o replică a mitologicului Arbore al vieţii, omniprezent în folclorul românesc, în obiceiuri şi în arta populară, dătător de veşnicie oricărui act uman material sau spiritual.      

      Poetul latin Ovidiu, exilat în Pontul Euxin, în opera sa,, Faste”menţiona că la daci sărbătoarea Kalendae maiae -întâia zi a lunii mai- a fost legată iniţial de muncile agricole de primăvară şi ieşitul cirezilor la păşunat, petrecerile fiind un prilej de urare pentru spor în casă, putere de muncă şi sănătate pe parcursul întregului an,iar poetul Vergiliu relua în opera sa ,,De rerum inventoribus” că în Italia la 1 mai fetele şi băieţii ies voioși pe câmp şi în păduri şi aduc în case, cântând, crengi verzi pe care le pun la porţi, înaintea caselor şi uşilor.

  Și pe vântul de armindeni, cu briza lui înfloresc salcâmii și liliacul,iar florile sunt visele îngerilor povestite în inima nopții. În fiecare primăvară iau lecţii de înflorire de la pomi, alerg prin visare,mă împiedic de primăvară şi simt adânc fiorul dulce al vieții ce renaște:,,În aeru-mbătat de roze, veniți... privighietoarea cântă”. 

                 

                                             Au înflorit castanii

E vremea castanilor în floare. Nu sunt atât de mulţi precum teii. Dar sunt magnifici.
De câte ori privesc la castanul înflorit de la fereastra mea, cu mici piramide perfecte, nenumărate, de flori albe, ca de nisip, pornesc într-o călătorie imaginară prin Egiptul antic, prin Egiptul meu. Şi prin cel al lui Eminescu: „Nilul mişcă valuri blonde pe/ câmpii cuprinşi de maur/ Peste el cerul d- Egipet,/ desfăcut în foc şi aur.”
Ce arhitect iscusit e copacul de-a construit atâtea piramide prin frunzele lui!...
Fiecare dintre flori e o mică Piramidă. Baza pătrată cu patru laturi care se unesc într-un punct se rotunjeşte în forma florii de castan, pentru a face loc celeilalte asemănări, cu o lumânare, neaprinsă, veşnic în aşteptare, gata să se ofilească degrabă.
E atâta bucurie în imaginea unui castan înflorit, încât aş deschide braţele să-l îmbrăţişez, uitând că fiecare piramidă îngroapă un faraon.
Noaptea, în castanul meu se reflectă luna, iar ziua, soarele se aşază blând, probând razele primăverii. Când plouă, stropii alunecă peste piramidele albe, făcând mai uşoară, mai lină, călătoria mea cu ochii deschişi sau „larg- închişi”.
Mi-e drag castanul meu, încât aş dori, ca-ntr-un „vis vegetal”să înflorească şi iarna, ca să mă bucur, ca să te bucuri.
În sfârșit,a venit primăvara, de atâţia castani înfloriţi.
Şi declar castanul de la fereastră una dintre cele şapte minuni ale lumii mele.

                                        Am văzut primăvara în pădure

Aș fi vrut să urc mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare,dar în fața mea a răsărit un fag.Am vrut să-l ocolesc,dar am simțit parcă o chemare,să rămân acolo. M-am sprijinit cu spatele de fag şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile şi întrebările cu care venisem de acasă şi îmi vuiseră în minte tot drumul au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mişcân­du-se fără grabă. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

                              Prin Maramureș

Merg pe drumul plin de serpentine şi de gropi ce traversează Munţii Gutâiu­lui. Din când în când mai apar câteodată rămă­şiţe ale unei vechi lumi: case de lemn cu perdeluţe albe la ferestre. Ca nişte fiinţe fragile.În sfârșit o poartă mara­mureşeană! Mare, sculptată grandios, cu acel mic aco­periş din şiţă. Îmi încetinesc pașii şi mă agăţ cu privirea de ea. Nu ai cum să nu te simţi măcar pentru o clipă ca o pasăre ce pla­nează printre munţii ăştia păduroşi, printre vârfurile brazilor, cu apa strălucind sub tine. Peisaje de vis! Deodată se deschide cerul şi simţi că ai ajuns pe acoperişul lumii!  În faţa mea se întinde o poieniţă superbă. Aerul e tare, liniştea îmi şterge din inimă orice gând. Se aud păsări cântând în crâng şi miroase a cimbrişor sălbatic.

Mă plimb printre ultimii arbori giganţi ai Maramureşului: fagi uriaşi, arţari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală. Pe aici se în­tinde ultima pădure neatinsă a Ma­ra­mureşului, scă­pată ca prin minune. Un tem­plu al naturii, o fărâmă de țară aşa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi.Mă aşez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Închid ochii şi nu ştiu dacă vi­braţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul şi mă face să mă simt uşor, impon­de­rabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădă­cini neştiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, para­disul domol al văilor se ames­tecă cu necunoscutul întu­necat al pădurilor. Acum înţe­leg chiotele sălbatice ale ceteraşilor moroşeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei ma­ramureşene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porţi de lemn, cetere şi zongore.

Voi rămâne în satul agăţat undeva în munte, în Ţara Lăpuşului. Ai zice că e dincolo de munte şi dincolo de munţi, aşa cum e aproape şi dincolo de timp. Pentru că viaţa şi lumea s-au retras de aici, dar nu de tot. Poate de-asta livezile lor par pline de aer neatins şi iarba mai înaltă şi mai verde şi casele par mai case şi ferestrele lor mai ferestre.Bunica cea de demult îmi povestește cum,,pe vremuri” se făceau jocuri în­tre cătunuri când le ,,căşu­na.” Luau ceteraşi buni, buni și horeau. Îmbrăcau  haine făcute de mână,făcute din fuior şi din bumbac şi din lână groasă.Povestește cum făceau pânzele şi apoi le înflorau.Cânepa o topeau, o meliţau. Şi până se du­cea zăpada de pe dealuri, torceau şi lucrau şi o puneau să se albească. Îmi arată cusătu­rile, pliurile, florile mici ţesute în pânza albă. De o simplitate extravagantă, de un rafina­ment şi un bun gust cum numai tinerele ţă­rănci aveau răbda­re să facă. În ţesă­tu­ra deasă se văd anii tinereţii, se aud chi­u­iturile cetera­şilor şi poţi mirosi nopţile state sub lună plină, prin livezi.Mă voi duce cu ea la biserica din deal.Iat-o!Biserica din faţa mea plutea! Plutea, pur şi simplu, în aerul înserării. Lumina era roşiatică şi vedeam totul ca într-un vis. Iarba din jurul bisericii avea o cu­loare verde-cărămizie, aprin­să de amurg, şi părea că unduieşte mângâiată - nu de vânt, ci de acea forţă extraor­dinară ce ridicase de la pământ biserica. Câteva clipe am uitat să respir. Am ridicat pri­vi­­rea către vârful turlei, sus, tot mai sus, până când ultimele raze de soare m-au făcut să închid ochii. Când i-am des­chis din nou am văzut mai bine biserica.Nu plutea, avea doar o streaşi­nă ciudată, încât îmi dă senzaţia că se mişcă şi urmează să se ridice de la pământ. Era prima oară când vedeam o astfel de biserică. Dar chiar şi aşa, turla ei foarte înaltă, graţia cu care se înalţă zvelt şi întreaga rotunjime şi perfec­ţiu­ne a acoperi­şului îmi dau senzaţia că oricând îşi poate lua zborul. În lumina acelei seri, acoperişul părea aco­perit nu cu şiţă, ci cu solzi de aramă. Ce crea­tură fan­tastică poate să fie o biserică de lemn! Am intrat înăun­trul ei, ca şi cum aş fi intrat în pântecul unei păsări uriaşe, gata să zboare. În ce cate­drală din lume te poţi simţi mai apărat decât în această bisericuţă, care te înveleşte cu lem­nul ei viu? Sfinţii pictaţi de mai bine de o sută de ani sunt atât de aproape, straiele lor sunt tocite de rugăciu­nile oamenilor. Culorile sunt şterse, dar cu o strălucire misterioasă. Spun o rugăciune şi simt cum ea ţâşneşte către cer prin turla aceea, împre­ună cu ea. Înţeleg de ce e atât de înaltă şi ascuţită şi inima mi se ridică şi ea sus, sus.

O rugăciune într-o biserică de lemn..... lemn luat din păduri secu­lare, neatinse.Încă de când erau brazi şi stejari ştiu aceste ziduri de lemn taina facerii lumii. Aici o spun împre­ună cu sfinţii. Îmi pare, iarăşi, că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Ori­cât s-ar schimba Mara­mureşul, intri într-o bise­rică de lemn şi te-ai întors la izvoare.

Ești jurnalist la revista școlii,iei un interviu unei personalități istorice despre adevăratele valori umane

Am mers la Muzeul de Istorie să vorbesc cu un renumit profesor despre valorile umane.Ascultasem la școală despre valorile umane care sunt discutate împreună cu drepturile omului,dar voiam mai multe explicații.Binevoitor profesorul,un om distins,elegant m-a ascultat și mi-a promis că-mi va răspunde întrebărilor mele de viitor,,jurnalist.

- Pentru început, aș vrea să înțeleg conceptul de „valoare”,ce este acesta în înțelegerea umană?

 - Cuvântul „valoare” provine de la cuvântul „preț”, adică este ceva care are un preț, o semnificație, o preferință, exprimată în diverse obiecte din lumea materială, dar și din lumea spirituală,a sufletului.

- Care sunt  valorile fundamentale în viață fiecărei persoane?

- Ți le voi spune așa cum cred eu:

            Compasiunea, sentiment nobil, ce presupune a fi dezinteresat, a nu aştepta nicio recompensă în schimbul ajutorului pe care îl oferi cuiva,singura recompensă să fie mulţumirea că ai făcut un bine cuiva. Ca oameni, suntem născuți să și dăruim, nu doar bani sau lucruri, ci să ne dăruim în totalitate altora care au nevoie

            Responsabilitatea se dobândeşte în urma educaţiei şi nu te naşti cu ea, ne ajută să nu facem lucruri care să aibă urmări în viaţa altora, ceea ce este în mod evident benefic pentru cei din jurul nostru, dar şi pentru noi, deoarece ne facilitează crearea de legături cu cei din jur.

             Sinceritatea înseamnă a-ţi arăta natura ta adevărată. Un om sincer doreşte să fie mai bun, conştientizând că nu este perfect, că pe lângă calităţi are şi defecte şi se lasă citit ca o carte deschisă. Sinceritatea unui om te dezarmează, te face să-l iubeşti şi să crezi în adevărata prietenie.

             Tolerenţa este o atitudine care nu presupune superioritate faţă de alţii, ci să îi respecţi pe ceilalţi,să poţi învăţa de la ei,să fii flexibil şi să-i accepţi pe cei din jur, cu defectele lor, dar să-ți  păstrezi convingerile, să nu ne fie încălcate drepturile şi să suferim de pe urma comportamentelor abuzive.

- Cum pot fi eu tolerant cu cei din jur?:

- Fii binevoitor, ascultă-i pe cei care ţi se adresează, să nu reacţionezi şi să creezi conflicte; ia în considerare punctul de vedere al celuilalt, încearcă să găseşti interesele comune pe care le aveţi, dincolo de diferenţe; nu-i judeca pe ceilalţi pentru lucruri pe care nu le pot controla şi care nu ţin de ei.

-Vă rog să-mi explicați de ce japonezii acordă o mare atenţie respectului, cultivându-l din copilărie prin modul de a gândi,ei spun:,,tot ce fac, să fac ţinând cont de cum se simte celălalt când mă vede sau interacţionează cu mine”.

- Au mare dreptate,pentru că Respectul ne conduce la crearea unui climat de comunicare în care nimeni nu se simte atacat.Privește în jurul tău și vei vedea că buna creştere sau bunul-simţ se vede din atitudinea plină de respect în relaţiile cu ceilalţi,de aceea respectă tot ceea ce te înconjoară şi mai ales respectă valoarea izvorâtă din virtuţi.

- Ce înseamnă recunoștința despre care bunica îmi vorbește mereu?

- În momentul în care simţi recunoştinţă, totul se luminează în calea ta,este o forţă miraculoasă, ca un magnet magic,care generează şi atrage mult mai mult decât ai primit deja, este ca o energie vie care vine din interiorul tău și câteodată rostești așa deodată:,,mulțumesc!”Eu și acum sunt recunoscător părinților,rudelor,profesorilor,celor ce-au trecut cu bine prin viața mea,să faci și tu la fel.

- Despre ce alte valori umane îmi mai vorbiți?

- Iată altruismul ne ajută să evoluăm şi să descoperim adevăratele valori ale umanităţii. Zâmbind şi dăruind neîncetat celor din jur, putem ajunge la un bun echilibru psihic şi fizic,ne va fi astfel mai uşor să trecem peste greutăţi şi necazuri ce par greu de trecut. Să nu uităm integritatea,curajul de a spune adevărul sau bunătatea sufletească cu care poți schimba lumea,încrederea în tine,în cei din casa ta,prietenii,cei ce-ți dau învățătură.

-Și eu și dumneavoastră avem prieteni,este prietenia o valoare umană?

-Dragul meu,prietenia nu trebuie să lipsească din viața unui om și chiar dacă ai un prieten,unul singur,ești mai câștigat decât dacă ai avea o sută,acela însă să fie numit,,sinceritate.E bine să-ți pese de cineva mai mult decât de tine însuți,să-ți faci timp pentru oamenii la care ții, să oferi celor pe care îi iubești și poate chiar străinilor prezența și atenția ta totală,să faci ziua cuiva mai bună, doar pentru că ai fost parte din ea.

-Eu sunt adolescent și familia mea se străduiește să fiu fericit.Spuneți-mi despre fericire!

-Îmi place că explic așa: fericirea este bucuria, jucăușenia, distracția, este o stare de fericire pură…când timpul se oprește, iar tu iubești ceea ce faci. Este ceea ce toți căutăm și o facem în atât de multe feluri: unii încearcă să o găsească prin intermediul banilor, oare le va aduce fericirea? Fericirea se află în interiorul nostru…și este o alegere, niciodată de vânzare. TU decizi când faci din fericire o prioritate și o valoare de top. Cât de diferită ar fi viața ta,dacă ai face din fericire valoarea ta cea mai de preț?

-Voi nota tot ce-mi spuneți,le voi reciti să le înțeleg .mai bine

-În final îți voi vorbi despre PACE. Da…pacea… este dorința de a ajunge în acel loc în care nu mai ai nevoie de nimic,să te simți binecuvântat,este tăcerea din vârful muntelui.Și ne întrebăm: cum ar fi viața noastră,dacă am aduce mai multă pace în ea?

-Domnule profesor,vă mulțumesc pentru explicațiile ce mi le-ați dat.

          Aș vrea să mă înțelegeți măcar dumneavoastră:

Tema aceasta mi se pare foarte,foarte grea pentru vârsta mea,dar voi citi acest interviu și cred că ceva,ceva voi înțelege...poate am noroc și nu va fi așa ceva la examen!!!!!!!!!!!!!!

-Te cred și-ți doresc succes!!! Dar n-am terminat,ascultă o povestioară,sigur o vei înțelege:

 

Era odată o insulă unde trăiau toate sentimentele și valorile umane. Într-o zi, ele au fost anunțate că insula stă să se scufunde. Își pregatiră navele și erau gata de plecare. Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul să se scufunde, Iubirea decise să ceară ajutor. Bogăția trecu pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă și aceasta îi zise:

 - Bogăție, mă poți lua cu tine?

 - Nu te pot lua, pentru că e mult aur și argint în barca mea, nu am loc și pentru tine.

 Iubirea ceru ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo într-o superbă navă:

 - Orgoliule, te rog, mă poți lua cu tine?

 -Nu, Iubire, aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea spuse Tristeții, care trecea pe lângă ea:

 - Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!

- Oh, Iubire, răspunse Tristețea, sunt atât de tristă, încât trebuie să stau singură.

 Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era așa de mulțumită, încât nu o auzi că o striga. Dintr-o dată, o voce spuse :

 - Vino Iubire, te iau cu mine!

Era un bătrân cel care vorbise. Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cum îl cheamă. Când sosiră pe țărm, bătrânul plecă. Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora și întrebă Cunoașterea:

 - Cunoaștere, îmi poți spune cine era cel ce m-a ajutat?

 - Era Timpul, răspunse Cunoașterea.

- Timpul? se întrebă Iubirea. Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?

Cunoașterea îi răspunse:

- Pentru că numai Timpul este capabil să înțeleagă cât de importantă e Iubirea în viață!

                                            Lectura poate fi asemănată cu o călătorie

 Cărtile sunt precum călătoriile, prin ele ajung să văd, să descopăr ceea ce altfel, poate, nu aș avea șansa vreodată. Îmi place să citesc, e o bucurie care se consuma în interior, în suflet, în universul fiecăruia. Cred în puterea cărților, în puterea de a mă îmbogăți,a  mă dezvolta, de a înțelege și de a mă  înțelege, de a-mi deschide mintea și sufletul. Și cred că, dacă oamenii ar avea mai multă deschidere către lectură, ar reuși să fie mai toleranți, mai înțelepti, mai buni unii cu altii, am reuși să vedem mai mult, mai bine și mai departe cum suntem și ce ne înconjoară.

  Am ,,ales ”, m-am apropiat de volumul lui Filip Florian,de romanul,,Toate bufnițele” s-a dovedit a fi un fel de bufniță pentru mine, a cărei prezență și mister le intuiam din titlu.

Romanul împletește două povești de viață: cea a lui Luci, un băiat care își trăiește ultimii ani ai copilăriei la finele anilor 90 și cea a lui Emil Stratin, un intelectual tăcut și misterios care se mută de la București într-un orășel de provincie de la munte. Cele două personaje se întâlnesc atunci când Emil îl scapă pe Luci dintr-o încurcătură -așa cum se va dovedi, Luci e un mare neastâmpărat, plin de imaginație- cu mecanicul telefericului. Adus în casa sexagenarului, departe de a primi vreo apostrofare, Luci are parte de ceai, miere, fotografii și o invitație neobișnuită de a petrece timpul cu tăcutul salvator. Fără să îi fie niciodată clar de ce Emil l-a ales ca vizitator regulat, ca tovarăș de companie, Luci își împarte timpul între năstrușniciile pe care le întreține cu prietenii săi și universul pe care îl descoperă acasă la bătrânul său vecin. Provenind dintr-o familie simplă, cu un tată meșteșugar care bea un paha sau chiar mai multe și o mamă cicălitoare și aspră, Luci nu își dramatizează condiția și nu pare frustrat de ceea ce trăiește -dimpotrivă, întâmpină totul cu voioșia, imaginația și inocența vârstei, dar află un refugiu afectiv și o deschidere spre o lume nouă și necunoscută în casa lui Emil: o biografie amară ,dar și plăceri culturale -de la cărțile lui Twain până la piesele lui Mozart. Dincolo de această alfabetizare aparte și inedită la care participă, Luci își petrece timpul căutând comori în pădure, sărind în râul umflat de dezgheț, descoperind pasaje secrete și bând șampanie în castelul din apropiere. Chiar și când e  pedepsit de părinți,  să nu iasă din casă, Luci găsește resurse în propria imaginație de a transforma bucătăria într-o scenă de concerte sau un birou de investigații.

Alături de bătrân, Luci pare să se simtă în largul său ,deși nu îl înțelege pe deplin, îi povestește tot și îl însoțește în acel loc tainic dintr-o poiană, unde la ceasul amurgului, cei doi merg să întâlnească bufnițele. Însuși Emil pare a fi o bufniță aparte, ba chiar zeul bufnițelor: deși este o prezență impunătoare, sofisticată, are atâtea de spus, Emil nu șoptește prea des multe lucruri și preferă să trăiască izolat. Amintirile sale se dezvăluie în caietul  pe care tot curiozitatea copilărească a lui Luci le dezvăluie. Povestea lui Emil este de fapt povestea mai multor generații: a părinților, a bunicilor, a familiei care a prins raidurile aeriene asupra Bucureștiului, din anii 40 dar și instalarea comuniștilor de mai târziu. Spre deosebire de copilăria lui Luci, traversată doar de întâmplări amuzante și aventuroase, copilăria lui Emil e marcată de loviturile grele date de istorie, de contradicțiile aduse de vremuri tulburi :prima dintre acestea este contradicția dintre a merge cu o Pobeda neagră și a fi mândru că este fiul învățătorului – așa cum va afla Emil, aici este vorba de o contradicție atâta timp cât tatăl său urma să fie arestat tocmai de oamenii care îl aduceau pe băiat acasă cu mașina. Tatăl lui Emil, dar și bunicul vor fi asupriți de regim și vor supraviețui închisorilor comuniste: primul ajunge un taciturn îngrijorat, cel de-al doilea, chiar și ruinat fizic, rămâne un vorbăreț și un optimist, ca și când vorbitul i-ar ține de foame și de frig (bunicul giuvaiergiu rămâne una din figurile cele mai memorabile și mai frumoase ale romanului). Emil va traversa toate etapele ascensiunii dictaturii proletariatului: de la chiriașii nepoftiți,care, în mod ironic, trezesc bucuria de a fi laolaltă a familiei, la giganții de cărămizi și beton construiți pe locul vechii livade, la poveștile crunte despre detenția la Râmnicu Sărat, la Gherla și mai apoi, la munca pe brânci, la normele imposibile și la lozincile imbecile, din vremea în care Emil ajunge să lucreze pe șantierele patriei. În ciuda căsniciei frumoase și pătimașe pe care o trăiește la început cu Lia,în ciuda faptului că va avea o fiică, Emil se va înstrăina de cei apropiați, până într-acolo încât, chiar și după căderea regimului comunist, va rămâne un singuratic. Deși Emil îl salvează, în primă fază pe Luci, mă întreb dacă nu cumva favorul va fi întors de tânărul aventuros, spre finalul romanului.

   Să ne gândim la o altă experienţă: aceea de a merge într-o librărie nu pentru a cumpăra o carte precisă, ci pentru a vedea ce este nou, pentru a umbla printre volume şi pagini. Eu cred că nu există o corabie rapidă ca o carte,pentru a mă duce în ţinuturi îndepărtate. Experienţa călătoriei şi cea a lecturii au o rădăcină comună: drumurile lecturii sunt rândurile şi ochii mei fac un traseu de descifrare a semnelor care mă cufundă într-o experienţă ,,virtuală" singulară: lectura.

  Întrebare: care este ţintă lecturii? cartea însăşi? În realitate nu este aşa: cartea o am deja în mână! Fiecare carte, fiecare relatare, fiecare poezie nu sunt ţinta ci, în felul lor, un ghid spre o ţintă care trebuie precizată. Atunci când citesc o carte, eu ce fac? Desigur nu este ca atunci când privesc un tablou,un obiect. În acest caz a le admira înseamnă a merge în jurul lor, a le privi. În schimb atunci când citesc deschid cartea, mă scufund în interiorul ei, intru înăuntru citind cuvinte, înţeleg lucruri, văd imagini, simt sentimente pe care acele cuvinte le trezesc în mine. Toată persoana mea se activează într-o experienţă,călătoresc....citind fac o călătorie în cadrul căreia punctul de vedere se schimbă, se mută, în funcţie de desfăşurarea acţiunii.Fiecare lectură este o călătorie.

     În cursul lecturii, sunt ca într-o ţară de vizitat ,n-am întâlnit niciodată înainte personajele sale, n-am văzut niciodată peisajele pe care acum le văd: sunt alături de cei trei muschetari și-l înfrunt pe cardinal,o privesc pe micuța Cosette,ajung pe o insulă misteriasă,râd de Goe și Ionel,mi-e milă de un ursuleț scăpat prin oraș,îl urmăresc pe Nică,mă uit la Luceafăr poate coboară pe pământ,îl ajut pe Făt Frumos,cutreier locuri alături de Micul Prinț ,mă minunez de Auggie Pullman ,băiatul ciudat,acceptat pentru sufletul frumos și de....și de..... Însă în acelaşi timp lectura mă face curios, pentru că percep că în ceea ce citesc există ceva din mine, spune ceea ce deja sunt sau ceea ce doresc să fiu sau să am.

 Cartea ,,frumoasă" se recunoaşte din capacitatea de a deveni ghid într-o călătorie care implică: lectura. Și iată cum într-adevăr cartea este o corabie rapidă.

 

                                             O plimbare pe munte

 

Părea o zi perfectă pentru drumeție, Era o dimineață răcoroasă și Parângul strălucea în toată splendoarea sa, cu vârful în nori mici și albi,un abur de lumină se prelinge prin coroana brazilor înalți. Am pornit ca niște bărbați adevărați,eu,tata și bunicul, urmând traseul marcat. Pe măsură ce mergeam, inima ni se umplea de frumusețea înălțimilor.  În brazi șuiera domol vântul, stârnind cântec de cetini. Un munte magnific și blând, ce ne lasă să ne plimbăm pe spinarea lui. Aerul tare ne  limpezea mintea,ochii erau ațintiți pe cer spre norii care treceau chiar pe deasupra capului, era de ajuns să întind mâna, să îi ating. Liniștea înălțimii ne încon­jura cu tandrețe, peisajul era măreț și impunător,iar mirosul de cimbrișor și brad mă înviora. 

Fagi și paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri groase își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și  verdeață.Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuțită a bradului,glasul acesta are un farmec nespus.

Mergeam pe o potecă ce  se strâmta așa de tare, încât de-abia puteam străbate prin desișul întunecos al tufelor lăturalnice,unde ursul mănâncă afine liniștit,cerbii uriași caută un izor sau  cocoșii  de munte se rotesc în dans. De jur împrejur, stau muntii cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde.Credeam că nicio pasăre nu-și îndreaptă pe aici zborul rătăcitor,dar deodată albastrul limpede al cerului adânc se pătează de un punct negru, trecător,iar bunicul îmi spune că e un vultur care își  cată  prada în glasul ușor al vântului.Urcăm prin liniștea asta veche, singuri, spre vârful unde odihnește Dum­nezeu.Pe cărarea îngustă,sprijinită de pereți de stâncă urcăm cu speranța că vom găsi o peșteră,un loc de odihnă.Eu însă simțeam o teamă că poate acolo era un adăpost al sălbăticiunilor,așa că am plecat mai departe pe poteca îngustă pe care,după cum spune bunicul,numai căprioarele se avântă și iată-mă admirând piscurile negre ale munților păduroși.Ajung aici să bea din pârâul cu apa limpede,poleită de razele soarelui și aduc cu ele  suflarea dulce și lină de aer cald și parfumat.Câteva flori ,crescute în crăpăturile stâncii, se pleacă la suflarea vântului, ca și cum se tem.Cum au ajuns fluturii mici,albaștri, ce par fulgi de azur,speriați,mi se pare un mister,îi urmăresc cum  se ridică în stoluri zburătoare,răspândindu-se în aerul cald. Fluturi lumină, fluturi...simt că mă umplu de alb, de lumină, de fluturi, şi parcă am păşit pe un alt tărâm condus de o rază de soare strălucitoare.De departe se aud lătrăturile unor câini și mă bucur,ne vom îndrepta pașii spre o stână. Clipa aceea când soarele apune în fața noastră în munte este momentul când ne oprim, respirăm, îmbrățișăm întreaga lume. 

Munții sunt o lume deasupra lumii,sunt marile catedrale ale pământului,ziduri de stânci, mozaic de flori, coruri de izvoare, altar de zăpadă, boltă de stele.Privind în jur înțeleg că munții  ne oferă tot ceea ce putem cere vietii: spațiu, măreție, liniște, asprime, frumusețe, prietenie.

 

                                                              dor..dor...dor...

 

,,Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."(George Călinescu)

                             In  memoriam…

  Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

 

                                                Despre PRIETENIE

 

Cerul înghețat și zăpada măruntă cernută de mâini uriașe din ceruri făceau ca plimbarea noastră prin parcul pustiu să pară o expediție inedită.Bunicul și cu tata tocmai se despărțiseră de un vechi prieten al lor,spunând că te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp, dacă nu te bucuri, nu e prietenie; eu mă gândeam la tortul de acasă,iar ei povesteau despre prietenii ale unor oameni ca Charlie Chaplin și Albert Einstein,Eminescu și Creangă,Ahile și Patrocle,am adăugat eu sau câinele de la stâna,pe unde ne-am rătăcit, și puiul de urs și lupul singuratic și timid.Ei,oamenii mari,spuneau că,cei despre care vorbeau,  știau  că prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, calităţile fiecăruia.Sigur că în momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie,un exemplu pot fi amintirile lui Slavici,care spunea despre prietenul său,Eminescu că se întâlneau în fiecare zi,în orele libere și că așa a învăţat să citească și să scrie corect  româneşte.

 Prietenia e pe viaţă, dacă s-a terminat, s-a terminat viaţa, şi nici chiar asta nu opreşte prietenia și atunci m-am gândit la filmul,,Troia”,la Ahile. Prietenia lui a continuat atâta timp cât el a trăit.

Prietenia poate fi interzisă? întreb eu și deodată mi-am amintit de Romeo și Julieta,de Liesel și Rudy. din,,Hoțul de cărți”-pe care am mințit că am terminat-o-cu copiii  aceia zglobii, isteți, și... mereu mă amuzau încercările lui Rudy, pentru a-i trezi intersul lui Liesel.Auzindu-mă,tata mi-a spus despre Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote.Cum poate un nobil să fie prieten cu un scutier,cidat,nu?

Dar „toți pentru unul și unul pentru toți!” -celebra deviză a muschetarilor. Iar Athos, Porthos, Aramis și d’Artagnan demonstrează că și trăiesc după această deviză.,care subliniază superb esența prieteniei lor,:fidelitate, susținere, devotament.

 Eu cred acum că o prietenie dacă poate dura o viață întreagă, ar fi așa ca un miracol.Mâine,la școală le voi spune prietenilor mei că prieten este cel care atunci când îți întinde mâna, îți atinge inima.

îndemn:   

Lăsați-vă gândurile să plu­tească cu norii. Ob­ser­va­rea cerului ne ajută să ne con­centrăm asupra lu­crurilor esen­țiale, dar ne dă și un sen­timent al infinitului.  Învățați-vă ochii să ză­rească ne­vă­zutul. Fru­­­mu­se­țea per­fec­tă a unei ră­­murele de brad e la fel de mi­nunată ca o pădure în­trea­gă.

 

                                                            Dorință de mărțișor

Dau la o parte poarta de abur şi intru. Îmi trag haina de ceaţă, parcă de­vin străveziu şi umblu. Păşesc  încet pe poteca de pă­mânt, care sub tăl­pile mele freamătă.Dar nu voi dezgroapa tainele unui pământ care freamătă. Nu acum. Eu sunt doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet.Cânt şi văd cum iarba se ridică de la pă­mânt, ca să mă asculte, cum florile aşezate la gea­murile pe lângă care trec se deschid pe rând, devenind din ce în ce mai colo­rate, cum  primele gâze zboară pentru prima dată în acest an exact acum, lângă mine.M-am aplecat şi am cules de dincolo de gard un ghiocel și mi-am zis să am grijă de toate lucrurile fragile, să le păstrez mereu în inima mea, apoi am strecurat ghiocelul în rucsacul meu, lângă primăvară. Nu mă atinge nici vântul care îndoaie crengile, nu mă taie nici vântul care cutreieră lumea, nu mă mângâie nici ultimii fulgii care cad nepasători la pământ.  Murmurul crengilor, o adiere de vânt, o rază de soare, un colț de poiană rupt parcă din rai, o liniște năucitoare, un pas deasupra norilor și-apoi încă unul deasupra lumii întregi.                     Pentru mine, toate astea par să însemne acea fericire și este!!!! 

Îmi spun că nici o primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că  descifrez semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Dacă aș avea putere, dacă aș fi ce nu sunt, aș pune de 1 Martie un mărțișor în fiecare loc, la fiecare colț de stradă, la casele oamenilor. Dacă aș putea, aș pune un mărțișor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat!!!

    Scuturându-mă din hibernare, am făcut un mărțișor de gătit domnișorii și domnișoare!!!!

                                                  Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

                și murmurați  rugăciunea poetului :

                                 

                                            ,, Să fie pâine pe masă

                                                           Şi toţi ai casei acasă
                                                                   Şi grâu-n brazdă să iasă,
                                                   Să fie pace, pace, pace pe Pământ.”

 

                                                      Martie vine cu mărțișorul

 

 Cu o graba nebună, natura iese din hibernare - mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar pământul se încovoaie sub apăsarea rădăcinilor,a florilor de tot felul.

Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire mută, țâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această trezire. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde totul... slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.

Crește lumina și îmi aduce o adiere tainică de viață nouă vestită de păsări, mai ales de mierle și de primele migratoare ca­re se-ntorc acasă, la cui­buri doar de ele știute. Sunt berzele și rându­ne­lele! Totul e semn, totul vor­bește altfel primăvara. Dintre flori, narcisele sunt cele mai vocale. Încă de sub ză­pezi își ivesc fragila făptură, corola de raze ca o promisiune a revenirii la bucurie, la seninul sufletesc, la renaștere.

Cuvintele care deschid primăvara și ini­mile sunt, de când lumea și pă­mântul, aceleași: iu­birea, spe­ranța, învierea. Când vine pri­mă­vara, și li­liacul îmi îm­po­­do­bește viața cu albul, vio­letul și mi­reasma lui, în­drăz­­nesc să sper, să zâmbesc mai mult, să închi­d ochii de fericire.

Primăvara mă umple de-un dor tandru și de o așteptare,de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranță care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat. E mai mult decât un gest, e chiar începutul speranței.Este cel mai drag ves­titor al pri­mă­verii ! Cum să nu mă bucur doar cât îl văd, îi aud numele rostit, alintul lunii Martie, scump diminutiv, la vederea că­ruia, chiar și răz­boi­nicul zeu Marte se îmblân­zește, face pace și bucurie și aduce între oameni, bu­nă­voire.

 

                                 Crezi că prietenul adevărat este o avere neprețuită?

 

  Relațiile de prietenie au un rol important în viața fiecăruia dintre noi, însă ele nu pot fi clădite artificial sau forțate, ci necesită timp și implicare din partea noastră. Ne împrietenim cu oameni pe care îi percepem ca fiind asemănători nouă, cu care avem interese, valori sau credințe asemănătoare și, pe baza acestor similitudini, începem să construim din ce în ce mai mult, să investim afectiv, să ne deschidem unul în fața celuilalt.Este acel,,ceva”care atrage –tonul glasului,privirea,mișcarea ochilor,zâmbetul,gesturile.

   Cred că un prieten adevărat  mă acceptă așa cum sunt, autentic,așa mă simt în largul meu; îmi vrea binele,îmi dă voie să aleg singur, adică îmi oferă spațiul de care am nevoie, pentru a lua propriile decizii și nu mă influențează cu sfaturi, mai ales dacă nu i le solicit. Dacă greșesc, nu mă va face să mă simt vinovat sau rușinat pentru asta, ci va încerca să mă susțină, să fie alături de mine, încurajându-mă să îmi asum  responsabilitatea pentru greșelile mele. Adică va menține o distanță suficient de mare între mine și el, astfel încât să am spațiul necesar să văd și să îmi asum propriile fapte, să stau eu cu mine și să reflectez dacă am greșit sau nu, unde am greșit și ce pot învăța din asta, în loc de a sări repede să mă salveze,să îmi distragă atenția de la propriile trăiri inconfortabile. Va menține o distanță suficient de mică între mine și el, pentru a putea să simt că „nu sunt singur”, că este acolo pentru mine în continuare,că mă acceptă în ciuda greșelilor mele.

  La rândul meu,dacă sunt prieten cu cineva, acest lucru nu înseamnă că trebuie să fiu  tot timpul de acord cu el, ci înseamnă că în ciuda diferențelor de opinii, îi arăț în continuare respect. Cred că un prieten respectă sentimentele celuilalt prin simplul fapt că nu le judecă, că nu încearcă să le oprească.  Dacă prietenul meu se simte trist, îi ofer spațiul necesar de a-și trăi acea tristețe și a se elibera de ea, sunt alături de el, empatizeaz cu el, îi arat  compasiunea și înțelegerea mea, îi spun că îmi pare rău, însă nu mă grăbesc „să-l salvez” de propriile trăiri, mai ales că această salvare este una temporară, superficială și care doar amână confruntarea lui cu acele trăiri.

Dacă prietenul meu s-a înfuriat ori este deranjat de ceva ce am făcut eu, nu mă grăbesc  să-i spun „te înșeli”, „ți se pare” ori „exagerezi” – în acest fel îi arăt că sentimentele lui nu contează. Accept faptul că el s-a înfuriat -poate pentru că a simțit că l-am nedreptățit cumva, chiar dacă nu aceasta a fost intenția mea, însă îi propun să tranșăm problema, îmi expun punctul de vedere

   Prietenia presupune reciprocitate, presupune dorința de a-l ajuta pe celălalt dacă are nevoie de ajutor.Prietenul este alături și în momentele frumoase, dar și în momentele dificile ale vieții, este sincer cu mine,cu tine și îți spune inclusiv ceea ce nu vrei să auzi, se bucură pentru tine și te încurajează să-ți urmezi obiectivele și visurile, nu te minte, nu te vorbește de rău, își face timp pentru tine, este interesat de viața ta, te ascultă și nu te judecă, este „aliatul” tău și nu „rivalul.”

 

     un sfat:  alege cu mintea, dar și cu sufletul, persoanele cărora le acorzi prietenia , iar apoi să nu uita să hrănești respectul, încrederea și afecțiunea care stau la baza acelei relații.

 

                     Crezi că prima impresie contează în stabilirea unei relații de prietenie?

 

La ora de dirigenție ni s-a spus că pentru a ne forma o prima impresie despre un om sunt suficiente între 30 de secunde și 4 minute, în acest interval, atenția și capacitatea de a reține amănunte sunt maxime, pot produce un impact negativ sau pozitiv, decizi să te implici ori să renunți la cel pe care l-ai numi mai târziu-prieten.

Definiția cuvântului,,impresie”în limba română este: IMPRÉSIE, impresii, s. f. Efect lăsat în conștiința omului de lucruri sau de întâmplări din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întipărite în amintire.

Am mers în cantonament cu echipa mea ,antrenorul și alți însoțitori.Îmi cunosc coechipierii de la antrenamente și simt că suntem toți pentru unul și unul pentru toți.În autocarul nostru a urcat un băiat necunoscut,despre care antrenorul ne-a spus că va face parte din echipa noastră. Și, pentru că lângă mine era un loc liber,s-a așezat.A avut grijă să nu mă incomodeze și iată că pentru prima întâlnire l-am privit cu simpatie.Apoi mi-a întins mâna și și-a spus numele cu o voce înceată,dar hotărâtă.Totul exprima încredere,mai ales poziția lui,verticală,îmbrăcămintea curată,,zâmbetul cald parcă-mi spunea:, „Sunt prietenos şi deschis“,era ca o invitație la comunicare,la prietenie.Din primele secunde din mesajul pe care mi-l transmitea înțelegeam optimismul, entuziasmul, încrederea, liniștea din ființa lui.Am înțeles apoi că este un băiat echilibrat,de încredere,care poate stabili o relație armonioasă.Și așa am început să vorbim și fiecare și-a spus ideile,pasiunile.Apoi ne-am privit și am convenit că între noi sunt niște unde care ne apropie,de parcă cineva îmi șoptea expresia,,cine se aseamănă, se adună" care-mi spune că întotdeauna eu caut să comunic cu cei care sunt asemănători mie, cu care am ceva în comun.Ei bine,cred că pentru mine a fost un impact pozitiv întâlnirea cu băiatul necunoscut,prima impresie a fost pozitivă pentru amândoi și sper că se va adeveri și peste timp că nu m-am înșelat.....

                        Ne punem întrebări la care trebuie în timp să răspundem:

De ce ne preocupăm să facem o impresie bună?

Nu ar fi mai bine să facem o impresie reală?

Nu ar fi mai bine să dăm ocazia celeilalte persoane să ne cunoască, așa cum suntem în realitate?

De ce oamenii sunt atât de preocupați să fie percepuți ca fiind mai buni,mai atrăgători, mai siguri pe sine, cu mai multe succese decât sunt în realitate?

   Să ne gândim și singuri să răspundem!!!!!!!!!!!

 

                                Crezi că poveștile te pot ajuta să treci peste momente dificile? 

 

  ,, Ca umbre ne târâm în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corabiei. În mohorâtele cabine, ghemuiți lângă sobă, legam în lungi povești, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în țara soarelui, departe. Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor cărți ce ne vorbeau de soare și iubire. Iar afară, în veci, urgie. Prin înaltele catarge vântul șuiera năprasnic, lemnul înghețat trosnea, [...] prin plăcile lanului de gheață lung cutremur se transmitea corabiei strânse între ele și de vaiet jalnic suna banchiza întreag”....

Cred că prin cărțile de povești lumea are de la început multe și tainice dimensiuni. Poveștile lui Grimm,ale lui Ispirescu,Andersen,Creangă,Sadoveanu îmi stau alături. Așadar am știut de la bun început că, oricât de frumoase sunt cuvintele și ilustrațiile -niște minunății, poveștile se pot termina și bine și rău. Imaginația și poezia, și morala, și dragostea, și cruzimea lumii sunt în povești.

Prin cele cu personaje-copii am învățat să-mi trăiesc vârsta conștient, să mă bucur de ea, s-o valorific la maximum, ca în,, Aventurile lui Tom Sawyer” sau în ,,Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain. Dar îmi plac și aventurile despre și cu oameni mari. Așa că a salva mândrul neam al apașilor de intruziunea omului alb care bea apă de foc și împușcă bizonii doar ca să se distreze, a te împotrivi construcției drumului de fier care taie proprietățile pieilor roșii e o misiune pe care un copil știe s-o ia în serios.,, Winnetou” de Karl May mi-a dat doi prieteni-model: cea mai vitează căpetenie a apașilor care a existat vreodată, un bărbat frumos, cu ochi blânzi și suflet nobil, dimpreună cu prietenul lui, Old Shatterhand, modestia și generozitatea întruchipate. Iar ,,Cei trei muschetari” de Dumas,care erau patru, mi-au dat ideea de echipă unită, cu prieteni imbatabili, deși perfect diferiți între ei; Athos este favoritul meu.

M-am întâlnit foarte devreme cu ,,Micul prinț”de Antoine de Saint-Exupéry, l-am recitit de multe ori, până când aproape l-am învățat pe dinafară. Lumea a devenit o serie de mici povești cu tâlc, care mă  fac să zâmbesc ușor melancolic: „Te rog, desenează-mi o oaie!” Acum știu că povestea a fost generată de o tragedie: un frate mai mic al autorului, care a murit.

 Lumea poveștilor îmi trezește curiozitatea și îmi face poftă de viață.De la întâmplările  neașteptate, personaje fantastice și eroi care mă captivează și fascinează prin ideile lor, altruismul de care dau dovadă și curajul de neimaginat pot învăța să trec peste dureri și greutăți. Când simt că nu am destulă experiență sau suficient timp și am nevoie de ajutor pot  apela la albinele si furnicile lui Harap-Alb, la Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, cu alte cuvinte: prietenii meii, familia ale căror calități mă pot ajuta la găsirea soluțiilor ce vin în întâmpinarea nevoilor mele. Fiecare persoană este unică și îmi modelează personalitatea,mă ajută într-un anumit fel. Poveștile mă învață că toate situațiile cu care mă confrunt, pozitive sau mai puțin plăcute, au menirea de a mă întări. Orice experiență dificilă are o încheiere. Important este să învăț  din ea și să reușesc să mă adaptez constant la schimbări, însă fără a renunța la zâmbet, bună dispoziție,speranță....și astfel voi învinge orice greutate!!!

 

                                        Crezi că poveștile au farmec la orice vârstă?

 

Oare există o țară a poveștilor?

Eu cred că e vorba de o țară a poveștilor locuită și de oameni mari,inocenți,serioși,care merg la școală cu copiii,cu nepoții lor. Ei trăiesc într-o țară normală peste care se așază o altă țară a poveștilor ca o atmosferă.Acești oameni cu sufletele mari duc alte suflete în mister,în poveste,unde realitatea pare fascinantă.Dacă fiecare vârstă găsește o părticică de copilărie,așa cum naratoarea și-a găsit un loc în banca Anei,devenind ajutor pentru copiii din jur;dacă degetele devin poznașe și nerăbdătoare,ochii măriți de uimire și zâmbetul radios de încântare,atunci o carte de povești își deschide porțile ferecate și lasă pe oricine:copil,adult,bătrân să pătrundă într-un univers cu adevărat magic.O carte de basme,un basm spus de Sif,fratele mai mare,aduce un strop de nevinovăție și de bunătate,sfarmă un hotar neștiut,subțire ca o pânză delicată de păianjen ivită într-o lume magică.La orice vârstă este nevoie de un strop de fantezie,de o evadare prin aventurile personajelor din basme.

Țineți minte:

Întotdeauna soarele va răsări și va da naștere unei noi zile încărcate de lumină și bucurie.Magia este în noi în cei de lângă noi.Fără de vârstă poveștile ne vor ghida prin amalgamul de întuneric și lumină către viață cu înțelepciune,bunătate și putere.

 

                                          Crezi că este important să cunoști istoria căilor ferate?

 

Consider că este importantă cunoașterea istoriei căilor ferate,numită a doua armată a țării,pentru că aceste drumuri,căile ferate,au schimbat atitudinea oamenilor,dezvoltarea vieții sub toate aspectele.

   De asemenea ,apariția trenurilor a fost un progres pentru locurile noastre:la început calea ferată a fost o o linie a cărbunelui.Chiar dacă se discută care a fost prima cale ferată:Oravița-Buziaș sau București-Giurgiu,important este că s-a înlesnit transportul mărfurilor și al călătorilor. La început,trenurile au fost de producție austriacă, erau sigure,pentru că austriecii erau exigenți în fabricarea lor.

   Am aflat cu surprindere despre numele unuia dintre primii călători pe calea ferată,cel care a inventat stiloul cu rezervor,Petrache Poenaru,care a și povestit despre ,,viteza”trenului,anunțat de un călăreț cu steag .Dezvoltarea căilor ferate a fost deosebită mai ales în Transilvania și Banat.

La fel de interesantă este informația despre călătorii care foloseau trenurile.Aceștia erau intelectualii,dar mai ales studenții care învățau în capitalele europene,oamenii de rând nu-și permiteau costul unui bilet. O altă informație ce m-a surprins a fost despre timpul unei călătorii,ore multe și un exemplu este trenul spre Iași-nouă ore.

   Este importantă istoria căilor ferate,dar și întâmplările de pe aceste drumuri de fier.

Am citit romanul,,Trenul copiilor” de Viola Ardone—în timpul războiului, trenurile îi duceau  pe copiii din sudul Italiei către familii mai înstărite din nord,iar mulți au înțeles că trenul a fost totuși cea mai bună soluție pentru viața lor....impresionant!!!

   În concluzie,cred că este greu să ne închipuim o lume fără trenuri,fără alte mijloace de transport,pentru că oamenii sunt dornici să călătorească,să cunoască lumea.

 

                  Crezi că studiile sunt importante sau este suficient talentul pentru a avea succes?

 

 Mai întâi voi arăta că succesul este realizarea constantă a tuturor obiectivelor planificate care prezintă importanţă pentru om. Talentul este o aptitudine, o înclinare înnăscută, ce vine în mod natural(mi s-a spus la dirigenție).

  Consider că studiile  sunt foarte importante atât pentru viața mea personală cât și profesională, în viitor. Cea mai evidentă dovadă că educația este importantă este faptul că avem nevoie de ea în viața de zi cu zi.

   Din punctul meu de vedere cred că gimnaziul,apoi liceeul,studiile superioare  îmi vor aduce succesul autentic prin îmbogăţirea propriei personalităţi.Nu este vorba atât de a face ceva neobişnuit, cât de a face neobişnuit de bine lucruri obişnuite. 

  Prin urmare,am înțeles și eu că,dacă talentul este o aptitudine, o înclinare înnăscută, ce vine în mod natural,studiile,învățătura,educația, o diplomă obținută îmi poate deschide multe uși în viață.

Omul este ființa care devine fericit atunci când descoperă noul ,atunci când i se derulează în fața ochilor ca un Paradis.Și atunci omul aleargă în aceste clipe ca un atlet.Nou înseamnă ceva care este făcut de curând, care există de puţin timp; proaspăt,recent. Orice om reacționează în fața a ceva nou-cu uimire,curiozitate.dorință de a încerca,bucurie,trăire intensă.......să nu uităm că pot fi și regrete....

   În concluzie iată de ce studiul în școală este atât de important:îmi oferă încrederea de care am nevoie, pentru a aplica și, în cele din urmă, să urmez cursurile școlii dorite;găsesc  o modalitate excelentă de a construi o rețea de prieteni și o comunitate asemănătoare; îmi oferă pregătirea pentru a deveni eu însumi;îmi oferă bogăția de cunoștințe și informații și astfel înțeleg că oricât de talentat sunt la matematică,fizică,chimie,în sportul meu preferat –basketul- tot am nevoie să-mi rafinez aptitudinea pe care le dețin prin studiu... și atunci succesul îmi va fi garantat....

 

                                Ce meserie a viitorului ți se pare mai interesantă?

În momentul în care mașinile vor deveni capabile sa controleze alte mașini prin Inteligența Artificială, evident, rolul oamenilor se va schimba, aceștia fiind într-o poziție de a programa acele mașini. Adică nu vom mai auzi de profesii precum cele de șofer sau funcționar bancar, chiar și alte domenii la care ne vom aștepta mai puțin, cum sunt avocatura, medicina, se vor transforma destul de mult.

  Mi s-ar părea interesantă meseria de tehnician în domeniul energiei eoliene

Iată de ce:dacă schimbările climatice amenință că vor deteriora grav lumea așa cum o știm, va deveni mai important să ne îndreptăm către surse de energie curate. 

Se vorbește încă din zilele noastre că reducerea emisiilor de carbon și metan înseamnă tranziția departe de sursele de combustibil fosil, cum ar fi petrolul, cărbunele și gazele naturale. 

   De la orele de fizică am înțeles că energia eoliană va fi probabil o mare parte din viitor.Privind harta țării noastre am văzut că este deja o industrie care a crescut foarte mult și probabil că va crește mult mai mult, ceea ce înseamnă că tehnicienii calificați vor fi necesari,pentru a ajuta la instalarea, întreținerea și repararea turbinelor eoliene gigantice.Ei bine,doresc să mă număr printre aceștia.

   Această meserie mi s-ar părea interesantă,pentru că de pe acum se spune că în orasșle din întreaga lume, tehnicienii de energie eoline se bucură de o muncă stabilă într-o industrie în creștere, devenind astfel una dintre cele mai căutate meserii de viitor.

   Până atunci voi învăța mult la fizică,matematică,iar în serile de iarnă voi privi,așezat la gura sobei flacăra albastră a focului,,care vesel pâlpăiește.”!!!!!!!!!!!!!!

 

                                 Crezi că este plictisitor să vizitezi de mai multe ori un loc?

 

Când vizitezi un loc nou,ai toate șansele să descoperi ceva pentru prima dată, dar la fel de adevărat este că, în același timp, riști descoperi ceva nou în tine însuți. Să călătorești într-un loc nou și să dai, de exemplu, peste o stradă necunoscută care abundă de oameni pe care nu i-ai mai văzut și de experiențe pe care nu le-ai mai încercat… ei bine, asemenea lucruri pot produce schimbări nebănuite în tine.

Dar,când vrei să te reîntorci iar și iar în acel loc,înseamnă că acolo ai învățat să ai încredere în tine,că locul acela este cel visat și acum l-ai descoperit,poate l-ai vazut cândva în mintea ta și acum ai ajuns.Ai ajuns o dată,a doua oară,a treia oară și te întrebi ce vei mai găsi nou de fiecare dată.Și-atunci mergi prin alte locuri,pe alte străzi,pe unele deja le știi,pe altele le descoperi,întâlnești oameni pe care i-ai văzut de câteva ori,îi recunoști,te recunosc,îți faci prieteni,vorbești,te ascultă,îi asculți.Începi să fii alt om,parcă te-ai schimbat.Te întorci acasă și privești alfel totul.Simți o nerăbdare ciudată,te destăinuiești celor apropiați,căutând un răspuns.De ce ți se întâmplă?Și atunci apare,sigur,cineva care te ascultă cu atenție și-ți spune că nimic nu e întâmplător...și pleacă.Dar acela ți-a lămurit neliniștea.Iar tu pleci,te reîntorci acolo pentru a câta oară?și te hotărăști să rămâi.Acolo ai găsit acel ceva căutat....acolo nimic nu e plictisitor....acolo e viața adevărată și mai ales acolo ai găsit speranța....

              Care crezi că sunt beneficiile unei călătorii pentru dezvoltarea ta personală??????

 

Am citit ,,Ocolul pământului în 80 de zile”de Jules Verne și am înțeles cum doi oameni au urmat traseul: Londra - Egipt - India Bombay, Calcutta - Hong Kong, Victoria - Japonia, Yokohama - Statele Unite San Francisco, New York - Anglia, Liverpool și, în sfârșit Londra și mi-am spus că oricine își poate vedea visul de a călători împlinit.

Una dintre caracteristicile timpului nostru este mobilitatea, ajungem dintr-un colț al țării în altul și chiar dintr-un colț al planetei în altul. Și este evident faptul că oamenii călătoresc mult mai mult, indiferent de motivul pentru care fac acest lucru.Am plecat deseori în călătorii cu părinții sau prin programe ale școlii și mi s-a spus că în orice călătorie  apare o anume nesiguranță și o anume părăsire a confortului obișnuit.

Îi aud pe cei în vârstă din familie care au trăit toată viața lor în aceeași comunitate, poate chiar fără a pleca de acolo mai departe, că visele lor, aspirațiile lor au rămas doar vise și aspirații, doar neîmpliniri... și-atunci mă întreb: călătoriile își găsesc un loc important în acest concept de creștere personală sau de transformare personală?

Deși n-am experiență de viață!!!!consider că fiecare călătorie contribuie la transformarea personală Cred că există mai multe aspecte pe care călătoria le vizează în domeniul creșterii personale.

Primul lucru pe care o călătorie îl aduce este noutatea care poate îmbrăca diferite forme: în țară am întâlnit  persoane care vorbesc limba română corect sau  regionalisme,pe care nu le-am înțeles,dar,curios.am cerut lămuriri; am întâlnit diferite atitudini,comportamente ale oamenilor: ospitalitatea,prietenia,dorința de a mă face să cred că sunt,,acasă”.În alte locuri departe de țară am luat parte la un carnaval,sărbătorit cu costume impresionante,petreceri, dansuri și spectaculoase parade de costume sau am întâlnit oameni de la care am învățat tendința de a evita negarea, folosind în același timp:,,poate,cred",am dansat în jurul unui copac,semn al vieții,am primit,fără să cer dulciuri.

Călătoriile ne arată cât de important este mediul în care am crescut și mediul în care trăim zi de zi în atingerea țelului nostru. Fără să ne dăm seama suntem asemenea unui burete.Iată cum am înțeles că  dacă în jurul meu sunt doar oameni negativi, oameni temători sau persoane care nu au reușit să își atingă aspirațiile, atunci mai mult ca sigur și eu sunt asemănător lor.Și-atunci am  plecat de acolo, din acel mediu și parcă am făcut un pas mai sus.

Am mai înțeles ceva: este suficient să discut cu un om într-o călătorie care să îmi spună două vorbe(în limba lui) și să-mi zâmbească și  deja simt că m-am schimbat. Peste un timp voi realiza cât de important a fost acel om și care a fost importanța acelor două vorbe în traiectoria creșterii mele.

De cele mai multe ori prima reacție este să te enervezi, să te superi sau să fii dezamăgit de cea mai așa-zisă urâtă călătorie. Însă dacă privești mai atent vei vedea că așa este de fapt toată viața. Plină de neprevăzut și plină de necunoscut. Chiar dacă îți faci planuri (de oricare) și îți organizezi totul, aproape în fiecare zi ceva neprevăzut se întâmplă, doar că acasă pare firesc și este mai puțin important. Însă atunci când trebuie să călătorești și să ajungi la timp la destinație sau să te bucuri de vacanță, parcă acest neprevăzut nu mai este atât de ușor de asimilat. Prin urmare, călătoriile contribuie la dezvoltarea personală și prin prezența neprevăzutului și prin faptul că învățăm cum să acceptăm aceste situații și deprindem anumite lecții din fiecare astfel de moment.

Să pornesc în călătorie înseamnă să dorm într-un loc diferit, un mediu necunoscut și mă simt ,,trezit”

de o realitate care pare dintr-o altă lume.Plăcere,teamă?

           SFAT primit și pe care vi-l dăruiesc:

Călătoria poate fi oriunde, chiar și în pădurea din jurul localității sau chiar și în orașele din vecinătate. Important este ca atunci când pornești într-o călătorie să înveți să te bucuri de tot ceea ce îți oferă și să fii pregătit, pentru a asimila toate lecțiile pe care le vei învăța.

Alege să te dezvolți în urma fiecărei călătorii și alege să faci din călătorie un stil de viață. Atât natura, cât și comunitățile umane în care călătorești îți pot fi profesori fantastici, atâta timp cât ești dispus să asculți și să îți iei notițe pe care ulterior să le aplici în viața ta. 

Călătorește dincolo de limite și oriunde te-ai afla în drumul tău, să întâmpini provocări. Este o binecuvântare să le poţi face faţă, să fii în stare să-ţi continui călătoria – să urci muntele vieţii, ştiind că vârful se află încă înainte...

                                              DRUM BUN.CĂLĂTORULE!!!!!

                                     Crezi că toamna te-ar putea influența?

 

Eu cred că fiecare om trăiește două toamne: una care e doar un fel de vară puțin obosită, dar de o frumusețe aparte,aurie,roșiatică ca de miere, care se întinde până pe la mijlocul lunii octombrie. Uneori cu destul soare cald,cald,cer albastru...vreme bună, așa să nu-mi pară foarte rău de vara care tocmai a trecut. Schimbarea lină a anotimpurilor, lumina aceea aurie care se lasă peste lumea întreagă ca un clopot protector,bogația de culori catifelate, mulțimea de fructe și legume, mirosurile și parfumurile tari, toate fac parte din toamna aceea cu zâmbet farmecător,dulce... și-mi place. Urmăresc lumina uşor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere. Tufănele, cri­zanteme,flori colorate intens de nenumărate nuanţe, purtând în ele o lumină pe care florile altor anotimpuri parcă nu o prea au. Buchete imense mă îmbie și mă cuprinde o dorinţă irezis­tibilă de a-mi umple braţele cu ele, flori care mă cheamă, care-mi vorbesc, ca­re-mi sar în braţe.

Oricum, chiar şi când eşti cutreierat de nostalgii, toamnă fără măcar un pic de melancolie nu se poate... este ceva care-i dă un farmec de necuprins şi de nestins.

 Și-atunci încerc și chiar simt că-mi cresc aripi cu care pot să trec peste cealaltă toamnă, a doua: aceea cenușie, cu frig și ploi reci, cu ceață și frunze moarte,cu copaci goi,cu oameni zgribuliți. Toamna cal­dă se retrage, încet, pe dealurile aprinse de incen­diul frunzelor de unde vor coborî, în curând, şi primele brume. Nu mi-a plăcut niciodată această a doua toamnă, stăpâna absolută a ploilor. Aș da orice, ca să pot trece peste luna noiembrie, care mi se pare cea mai grea din tot anul și nesfârșit de lungă.În noiembrie îmi e întotdeauna frig,chiar dacă alerg,zâmbesc,cânt. E un fel de melancolie, tristețe,o căutare a unei aripi de pasăre pe cerul mohorât.

Sigur că suntem dependenți de lumină, că zilele scurte și mohorâte, vântul îinghețat, lipsa culorilor naturii ne influențează, dar cred că,dacă eu sunt preocupat de tot ce e în jurul meu,de rezolvarea temelor,mă pot mobiliza  împotriva impulsului depresiv. Chiar dacă trezitul pe întuneric, ploile monotone, frigul nu-mi dau tocmai o bună dispoziție,sunt nevoit să mă adaptez, mobilizându-mi toată energia și-atunci mă pot uita înainte, niciodată în urmă.

Și iată cum toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai tainic dintre anotim­puri.  

Acum înce­pe şcoala, reîntâlnirea zil­nică cu colegii, după o vară lungă, cu o vacanţă mare. Simt în prima zi mirosul acela de clasă primenită, de cărţi şi caiete noi, Îmi place la şcoală!!!!! cu emo­ţiile ei, toate, de multe feluri, cu fireşti succese şi inerente eşecuri,cu colegi buni şi mai ales cu multă voie bună.E totuși toamnă.....și e viață....e bine.....

 

                                Ce crezi că este mai important în viață: libertatea sau fericirea?

  Eu cred așa: că a face ce-ți place înseamnă libertate; a-ți plăcea ce faci înseamnă fericire.

Libertatea și Fericirea sunt, probabil, cele mai importante valori esențiale. E nevoie doar să știm cum să ni le dezvoltăm, cum să le trăim.

                      Depinde de fiecare să-și trăiască libertatea și fericirea pe care și le doresc.

   Fericirea nu cred că înseamnă, neapărat, dorințe împlinite, ci, mai curând,  starea sufletească în care sentimentele şi gândirea se manifestă neîngrădit.fiecăruia dintre noi de a surprinde frumosul în ceea ce ne înconjoară sau  de a atinge acel echilibru dintre interiorul și exteriorul fiecăruia. Și, deși fericirea poate îmbrăca o infinitate de forme, de stări, de multe ori, câteodată unii oameni se consideră nefericiți.

Uneori, reușim să evadăm din această,, cușcă” a nefericirii, dacă credem în armonia de culori, de forme,în oameni,în tot ceea ce este frumos și bun în Univers. Nu trebuie decât să știm sau să învățăm să privim…

   Libertatea unui om este neprețuită. Să fii liber înseamnă să fii liniștit, fericit,să ai speranță,încredere,respect,credință,dorință de înălțare.Să fii liber înseamnă să îți trăiești viața și să faci alegeri corecte.

   Libertatea, pentru mine, înseamnă să mă bucur de fiecare zi care îmi este dată și să nu cunosc sentimente negative. Mă simt liber atunci când nu îmi este frică și atunci când fac o faptă bună.Am învățat din primii ani că libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.

,,Viața, libertatea și căutarea fericirii"este o frază bine cunoscută în Declarația de Independență a Statelor Unite.

 

 

                 „Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre.“

                                                                                                    (Ștefan Augustin Doinaș)

 

Celălalt este diferit de Sine,de interiorul său și, în același timp, opusul Sinelui, Celălalt ca parte componentă a conștiinței de sine,adică a interesului față de Sine. Celălalt reprezintă un alt eu. Conştiinţa interioară de sine se formează prin impresia că fiecare dintre noi este altul şi altfel decât celălalt. La început suntem copii,apoi adolescenți,apoi adulți și înțelegem treptat că alături de ceilalţi cu care ne aseamănăm, nu ne putem afirma decât prin diferenţiere în clasă, familie, comunitate etnică, religie. Aşadar, suntem permanent confruntaţi cu Celălalt şi obligaţi să ne recunoaştem pe noi înşine numai în măsura în care suntem altfel decât semenii noştri.

Cred că de o parte sunt Eu, de cealaltă parte Ceilalţi.

Dar eu,omul, sunt aruncat nu numai în lume, dar și în timp. Eu, cel din clipa aceasta, nu mai sunt acelaşi care am fost acum o zi, acum un an. După cum mâine voi fi altul decât sunt astăzi, şi implicit altfel. Alteritatea,adică fiinţa privită din punct de vedere diferit de ea însăşi, se afirmă ca o condiţie de existenţă nu numai în afara ființei mele, prin raportarea la ceilalţi, ci şi înlăuntrul meu, prin raportarea la mine însumi: propriile-mi ipostaze fac din mine o fiinţă multiplă. Fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare eu întâlneşte şi intră în relaţie cu un alt eu al său.. Conflict?. Fără îndoială  esenţial pentru lumea noastră, care devine un adevărat examen moral al omului. Îl putem ocoli? Nicidecum.  Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenţei noastre, este nevoia de a trăi împreună,este consimţământul liber. Înainte de a mă ciocni cu ceilalţi, înainte de a fi conştient de relaţia mea cu semenii mei, eu mă izbesc – zi de zi şi clipă de clipă – de lucrurile din jurul meu. Tot ceea ce mă înconjoară -de la natura înconjurătoare la obiectele pe care le ating, totul este alteritate=este existenţa, ființa mea privită diferit de ea însăşi.Acest asediu îmi este dat de la naștere,de la început şi va exista până la sfârşit. 

Faptul că lângă mine există un altul, diferit de mine prin ceva, trebuie să-mi inspire curaj şi să mă liniştească sau, dimpotrivă, trebuie să mă facă temător. Vorbim limbi diferite. Dar în oricare dintre ele, exprimăm aceleaşi idei şi aceleaşi sentimente care ne străbat fiinţa, ceea ce înseamnă că avem de fapt un fond comun, un fond identic,suntem ființe inteligente.... 

  ---este bine să nu uităm cât de mult suntem influenţaţi unii de alţii, astfel încât, cuvintele din Biblie, spuse de Iisus Hristos, sunt actuale:

                             ,, Iubiţi-vă pe voi înșivă, pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,

                             faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.”

 

                                       În atelierul unui sculptor

 

Bunicul m-a dus la un vechi prieten,un sculptor.Drept să-ți spun nu știam ce este un sculptor,am auzit acest cuvânt,când am despărțit cuvântul în silabe,apoi într-un film.Așa că mi-a explicat bunicul în drum spre atelierul lui.

Am intrat curios în atelierul plin de pietre mari și mici și am privit poze, portrete, machete în ipsos, basoreliefuri , piatră cioplită,capete de oameni,busturi sau oameni din piatră ce mă priveau curioși.…

Sculptorul,un om masiv,bărbos,cu mâini mari,butucănoase,dar cu ochi calzi ca ai bunicului,și-a pus un șorț din piele peste costumul lui din pânză groasă-parcă era un dac-și, trebăluind, la o masă din lemn pe care era obiecte diferite,grosolane,mi-a spus că cea mai mare bătălie a lui se dă aici,în atelier la munca de concepție și de lucru în piatră. În mijlocul atelierului era un bloc mare de piatră.Se plimba în jurul blocului de piatră și-mi spunea că el este cel care va elimina materialul în plus și va scoate la lumină ceea ce exista deja în interior,ceva văzut numai de el. Piatra este o minune a naturii, este un material greu de modelat și înțeles,iar cheia cu care poate pătrunde este răbdarea. Iar el, sculptorul,este singurul care poate înțelege că dintr-un material „tăiat din pământ” se poate obține ceva frumos. Fiecare proiect îl începe cu un desen în creion,apoi lucrează cu lut, pentru a crea o „schiță brută” a piesei sculptate.Voia să,,cioplească” un dac adevărat,pe care-l visase,plimbându-se prin ruinele unei cetăți ascunse în munți. Nu desenase nimic,știa că dalta și ciocanul vor dezveli chipul ascuns în piatră. Ciudat cum sculpta spre centrul pietrei, nu spre margini,cum netezea fiecare imperfecțiune.Lucra cu îndârjire,așchiile săreau cu scântei,iar lucrul lui părea o mângâiere ușoară.S-a ivit întâi fruntea ,apoi sprâncenele stufoase,ochii mari,ce priveau îndrăzneț,nasul drept,buzele mari ascundeau un zâmbet rece,încrezător,bărbia proeminentă arăta,îmi spune artistul, încredere în fortele proprii și,chiar dacă exprimă răceală,în interior are căldură,iubire.Cu răbdare și pricepere scotea din piatră imaginea care fusese parcă ascunsă acolo în piatra adusă din munți.Mi-a spus că a doua zi va scoate sculptura afară,pentru în aerul rece de toamnă târzie, în curtea plină de lumină,în zborul păsărilor, dacul lui să vadă cu ochii de piatră cerul oamenilor de azi.Am trăit clipe minunate,de uimire,încântare,puțin regret...eu n-am talent la desen sau îndemânare de a modela.

Mă voi duce din nou și din nou la el să văd dacă-și ține promisiunea:visează să facă o roată de îngeri!!!!!

 

                                    Ce înseamnă fericirea????

 

Cred că să trăiesc doar pentru mine n-are nici un sens, ca să fiu fericit trebuie să știu să mă dăruiesc și să mă înconjor de prieteni, fie ei oameni sau animale. Eu mă simt fericit în mijlocul familiei,alături de prieteni,alături de micul meu prieten patruped.Am înțeles  că iu­bi­rea este o necesitate bio­lo­gică, la fel ca hra­na sau pro­tec­ția îm­po­tri­va fri­gu­lui.

  Să mă înconjor de iu­bi­re înseamnă să învăț să co­munic senin cu cei apro­piați, să fiu prezent, atent cu aș­tep­tările lor, știind totuși să pun și li­mite.Am primit un sfat important: există o soluție pen­tru a alunga singurătatea: muzica,desenul,sportul...m-am gândit și am mers pe un teren de tenis,apoi într-o sală unde băieți de vârsta mea se antrenau pentru un meci de basket.Am intrat în mijlocul echipei,iar antrenorul mi-a aruncat mingea.Ceva s-a petrecut cu mine,am aruncat spre coșul înalt,iar mingea parcă a dansat prin aer și a intrat în cercul magic.... am primit aplauze.Din ziua aceea mi-am găsit prieteni cu care co­mu­nic ușor, vor­besc și sunt as­cul­tat,zâmbesc mai mult,îmi place să citesc și să povestesc ce m-a impresionat,sunt atent în clasă și am note bune...sunt fericit.

  Am învățat să-mi las  gândurile să plu­tească cu norii, ob­ser­va­rea cerului mă ajută să mă con­centrez  asupra lu­crurilor esen­țiale, dar îmi  dă și un sen­timent al infinitului.Cățelul îmi produce bună dispoziție,este prietenul căruia îi spun secrete,mici supărări,iar el mă ascultă,înclinând capul.În drum spre școală,spre sala de sport am descoperit frumusețea unei rămurele înmugurită și parcă am privit o pădure întreagă.Privesc pe fereastră mersul oamenilor,fuga mașinilor,ascult zgomotele din aer,văd ochii prietenilor,căldura glasului celor dragi din casă,totul mă face să înțeleg ce este fericirea....

  Iată ce înseamnă fericirea:dragostea unuia pentru celalalt, tandrețea, înțelegerea, încrederea, și, mai ales, respectul.

  Așa am descoperit și miracolul: m-am oprit din mersul meu și am privit cu atenție trans­­formarea unui bo­boc de pe o ramură în floarea superbă, cu petale roz-albe, întinse de­licat în lumină. Nu doar că pare vie, chiar este! O făptură chemată la viață, temătoare și gingașă, dar și bucuroasă să fie mângâiată de soare și legănată, ușor, de vânt. Îmi trebuie doar o fărâmă de liniște și un picur mic de emoție, pentru ca să văd că floarea de măr de­vine un eveniment. O minune întâmplată în­ grădină, căreia îi sunt martor și spec­ta­tor și care îmi umple ochii de bucurie. Universul e plin de ase­­menea taine, pe care depinde de noi să le vedem și să le înțelegem cu adevărat. Iarba, co­pa­cii, apa, pietrele, florile, toate pot fi trans­for­­mate în eve­nimente.Mă gândesc că o parte  a ființei mele poate să înmugurească, să facă flori,dacă  totul ar porni din suflet, de­­sigur.Simt că sunt străbătut de o sen­za­ție de desprindere de pă­mânt...un senti­ment ușor de înăl­țare. Ru­gă­ciu­nea pe care o spun se înalță ca fumul spre cer. Știu si­gur că cineva, acolo sus,mă aude,sunt sub pro­tec­ție magică absolută.Sunt fericit!!!  

Să învățăm de la cei mari :

Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat, dar fericirea e aici, este ceea ce faci în fiecare zi, este o călătorie, nu o destinație....

                                                   despre DISCREȚIE

 

  Părerea mea este că discreția înseamnă calitatea de a păstra o taină,un secret încredinţat,este acea rezervă în atitudine, reţinere în vorbe şi în fapte,calitatea de a nu atrage atenţia, de a nu şoca prin aspect.

  În primul rând,cred că discreția nu e totuna cu a fi modest sau a avea bun-simț, implică nu doar o eleganță, ci și o disciplină. Discreția este acea trăsătură foarte fină care vine din partea inteligenței și a iubirii și ne determină de a nu interveni, de nu ne impune prin exemple paralele din propria viață, de a da sfaturi rapide, de a desconsidera problemele puse.Cred că omul trebuie să manifeste  acea stare de amabilitate prin care se arată  gata de a asculta, dacă persoanele se arată dornice să vorbească.De asemenea există oameni care atunci când făptuiesc ceva, o fac cu discreție, însă există și reversul, alții doresc și luptă pentru asta, se simt foarte bine să fie în centrul atenției.

   În al doilea rând,sunt oameni care simt nevoia să fie apreciați și suferă dacă nu sunt apreciați cum și-ar dori,așa cum  cred că sunt conștienți.Pentru mine discreția e respect de sine, adeseori mă întreb: a fi sau nu discret e o calitate?Desigur cei care mă cunosc nu m-au auzit niciodată,dar niciodată vorbind despre succesele mele în turneele de tenis sau despre insuccesele mele...nu m-am întristat decât în sinea mea,n-am vrut să-i împovărez cu  trăirile mele,cu durerile mele sufletești.Am vrut ca nimeni să  nu găsească nimic prefăcut, teatral sau artificial în felul meu de a fi.Poate au fost momente când m-am făcut aproape neobservat,poate n-a fost bine să-mi arăt trofeele sau a fost bine,chiar nu știu.Dar m-am simțit copleșit cu liniștea, simplitatea si bunătatea celor apropiați.

  În concluzie,consider că cine este discret si stie când e timpul să vorbescă, are multe de câștigat.

E bine să fim discreți cu propria viață.

　Dacă am greșit cu ceva în această viață, faptele noastre vor fi puse într-o balanță divină și nicidecum într-una lumească.　　
　Eu urmez îndemnul citit într-o carte veche:trăiți-vă viața cu iubire,maturitate și discreție!

 

                                                           Despre PRIETENIE

Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu care stabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înoata împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 
 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 
De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.

                                  Cine îmi sunt prietenii?

        sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul…

        sunt cei cu care pot vorbi... și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc…

        sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând…

       sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”…

        sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat…

        sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  …

        sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...

        sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște..

       sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...

       sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... 

       sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însum... 

       sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

                PRIETENUL ESTE CEL CARE ATUNCI CÂND ÎȚI ÎNTINDE MÂNA ÎȚI ATINGE INIMA!!!!!

 

                                             de ce lectura?????

 

Mă întreb:de ce e bine să citesc?și ,,proful” îmi arată  zâmbind o carte și-mi spune că lectura îmi pune mintea în mişcare,am o libertate de imaginaţie care îmi arată că tot ce este spus în pagini declanşează atenţia, aşteptarea, amintirea... Deci gîndurile mele,ale cititorului, se pun în mişcare,cititul devine o mişcare de căutare şi de iniţiere în ceva care nu îmi este cunoscut încă.... și atunci îmi construiesc o nouă identitate--devin cititor.Probabil voi fi un fel de purtător de cuvânt  al ideilor pe care textul mi le  arată, ideile textului mă poartă prin lectură și tot ele îşi asumă gîndirea literară. Înțeleg că literatura rămâne singura activitate care mă  împinge să văd dincolo de mine, să evoluez prin autodepăşire şi să mă  integrez astfel în lume. De aceea, pentru mine,cititorul, actul lecturii este departe de a fi o „plăcere“. „Plăcerea lecturii“ este o formulă!... întreb:ce-nseamnă asta, pînă la urmă?Mi se răspunde că lectura e un mod de viaţă sau o muncă, dar fără să devină o corvoadă. Lectura este o formare liberă, în sensul în care-mi dă o formă unică, mă ajută să-mi construiesc personalitatea, mă face vizibil în lume. De aceea, lectura evocă partea divină a creaţiei. Mai mult decât creaţia literară, este în joc crearea şi formarea mea ca om.

   Am înțeles de ce toată această agitaţie care are loc în jurul câtorva cuvinte, în jurul literaturii, nu este niciodată inutilă.  

 

                            o narațiune fantastică o întâmplare legată de trecerea unui tren misterios.

 

Mă aflam cu părinții în gara mică și slab luminată de la marginea orașului nostru,pentru că numai de acolo pleca trenul spre orășelul unde urma să ne petrecem vacanța.Din când în când un om cu șapcă roșie și fața palidă apărea și se uita curios spre linia care se pierdea spre o pădure întunecată.Plictisiți părinții s-au așezat pe o bancă veche,eu însă am rămas pe marginea peronului,uitându-mă spre locul privit de omul cu șapca roșie.Eram curios.Deodată a apărut o locomotivă veche cu aburi și trei vagoane cu desene ce reprezentau capete de animale. Mai mult, în locomotivă nu era nimeni, iar geamurile vagoanelor erau bine închise cu perdele. Trenul era învăluit în ceață albă,dar am putut zări prin crăpăturile perdelelor capete de oameni lipite de geamuri,aveau ochii mari,strălucitori ca niște globuri.Am ridicat mâna să-i salut și am simțit că mi se prinde de degete o floare.Omul cu șapcă roșie a alergat spre mine și mi-a smuls floarea și a aruncat-o spre tren.Am văzut cum se preface într-un praf albastru,iar ceața s-a luminat în culorile curcubeului.Oamenii de la ferestre au dispărut,iar omul m-a tras cu putere spre mijlocul peronului.Așa cum a apărut brusc și la fel de brusc a dispărut.Am înțeles că e ceva neobișnuit,cu vocea tremurândă le-am povestit părinților totul.Au râs amândoi și mi-au spus că n-au văzut nimic...totul a fost o închipuire a mea,iar omul cu șapcă roșie se plimba liniștit pe peron însoțit de un cățeluș.

 Și-atunci eu ce-am văzut???

 N-am avut timp să mă gândesc,pentru că trenul nostru a sosit în gară.

 Pe marginea peronului omul cu șapcă roșie îmi făcea semne cu o floare albastră.

 

    un text narativ despre reîntâlnirea cu cineva drag, pe care nu l-ai văzut de foarte mult timp

Intru așa singur în curtea umbrită și-l văd ridicat cu mult dea­supra celorlalți copaci. Era mai înalt decât stejarul de-alături,un copac bătrân și totuși viguros decât cireşul încărcat de flori. Îl întreceau numai teii care străjuiau intrarea în grădină. Fără să mă vadă bunicul,care sigur mă va descoperi,mă adăpostesc sub el,copacul bătrân şi privesc cum cad câteva picături de apă, în care se oglindește cerul înseninat. Îşi întindea ramurile pline de frunzișoare ca un salut. Îl priveam cu milă...era bătrân cu multe ra­muri uscate, răsucite ciu­dat ca un evantai. Mă uitam, ca să-i înţeleg tristeţea. Așa bătrân cum era,vedeam speranța că prin frunzele pe care le mai avea va mai apuca încă o toamnă, o ultimă încercare înainte de sfârșit.în curtea aceea era totuși seniorul.

-Ți-a fost dor de copaci,de flori,de verde,nu-i așa?

Am tresărit la vorbele spuse încet,la mâna pe care am simțit-o mângâindu-mi capul.Era moș Petrea,prietenul bunicului,pe care nu-l mai văzusem de câteva veri.Ce reîntâlnire plăcută!

-Unde-ai fost, moșule,pe ce cărări necunoscute ai umblat?

-Am fost sus în munte,s-aud liniștea,iarba, bon­darii.

-Și cum se-aude liniștea?

-Așa ca o înfiorare a vântului ce se strecoară printre frunzele abia ieșite din muguri.Acolo l-am întâlnit pe regele cerbilor, cel cu stea în frunte,cu coarne frumoase,cu ochii mari şi negri. 

Moșul îmi vorbeşte cu ochii închişi, de parcă s-ar înfiora de ceea ce a văzut cândva. Îmi spune că toți copacii au un suflet al lor,că primesc ajutor din fundul pământului,că ei se roagă în singurătatea nopților senine.Apoi face un semn ca o cruce spre pomul meu cel bătrân și pleacă.L-am strigat și-am alergat să-l prind din urmă,mi-era dor de poveștile lui,de glasul,de râsul lui ca o șoaptă,de felul în care -și ridica ochii spre cer.El și cu bunicul erau pentru mine o altă lume,era timpul fără griji,era mirosul primăverii,era clipa de sărbătoare.Nu l-am ajuns,plecase...iar bunica mi-a dat,zâmbind,un măr roșu ca un ou de Paște...era de la moșul meu.

Peste câteva zile vacanța se va sfârși,iar eu voi aștepta vești de la copacul cel bătrân,de la moș Petrea,de la bunici....La plecare văd ramurile copacului,mâinile bunicilor salutându-mă,iar eu le  înțeleg freamătul:,,suntem aici, iar tu,băiete,învață de la noi,bătrânii,să ai putere în fața greutăților”....

 

  text descriptiv pornind de la secvența: ,,Tresărind scânteie lacul și se leagănă sub soare”.

 

E un ochi magic!!!! şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că e ochiul ce stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată,pentru a nu pierde nesfârşite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbeşte în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe atât de multă şi fără cusur, încât te întristează, te face me­lancolic. Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Un fir de apă transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte de la o înălţime ascunsă peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde în ochiul magic ce-l primește clipind într-o tresărire ușoară,într-un val ușor. După căderea în­spu­mată urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii.

Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt  cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare, pe pielea încinsă. Privesc pe sub mâna ștreașină și în față îmi apare vegetaţia abun­dentă de pe mal.Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Şi parcă locul ţine mor­ţiş să mă  întorc cu gândul la înce­pu­turi: toate gâzele şi insectele sunt mult mai mari decât în mod obiş­nuit... verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare.Din când în când pasări albe se rotesc încet deasupra lumii, puncte albe, de îngeri uitaţi, întorşi acasă, după o pri­begie aspră, iar fâlfâitul ari­pilor lor face ca văz­duhul să se dea la o parte.Ră­coarea vine aici din adânc,legânându-se și sub soare și sub lună.....

 

                 compunere narativă despre un loc impresionat din excursiile tale.

 

E dimineață şi soarele loveşte în pietre. Ajung împreună cu părinții și bunicul în ținutul Buzăului,ce poate fi descris ca o Românie în miniatură, deoarece are toate formele de relief.„Suntem în ,,Ţara Luanei” regele ce păzea porțile unei cetăți puternice, cu ziduri până la cer. Urcăm la întâmplare un deal abrupt și dăm peste o minune a locului TRONUL URIAȘILOR,dar bunicul ne spune că este  ,,Scaunul lui Dumnezeu”. Mă așez pe el și simt că sunt pătruns de o energie.... Apoi trecem pe lângă o formațiune stâncoasă pe care bunicul,râzând,o numește ,,Scara către stele”și mă îndeamnă să privesc cerul albastru printr-o crăpătura foarte interesantă în piatră.Da!e adevărat! Mama îmi spune că energii ciudate și puternice parcă curg spre ființa ei,iar eu rămân pentru o clipă  sub cerul săpat în piatra de deasupra.Oare aici se simte existența unui portal de trecere sau a unui vortex energetic puternic,așa cum am învățat la fizică?-mă minunez de neologismele exprimate!!!

La un moment dat bunicul îmi arată niște megaliți tăiați în muchii perfecte(blocuri de piatră) și am început să mă cațăr pe ei,urmat de Max,câinele meu e mai vioi,mai nebunatic decât de obicei!!!  Priveliștea de sus este splendidă. O vale incredibil de verde, un cer dureros de albastru, vântul prin păr, megaliții uriașilor care ne serveau drept dulce loc de popas, nu am cuvinte, pentru a descrie senzația trăită. Undeva în apropiere, văd o piatră prăbușită, cu o scriere misterioasă . În apropiere, o altă piatră cu inscripții- este dovada clară a faptului că acest loc nu este creat de natură și totuși ce litere sunt acestea,de unde vin??? Ne-am încărcat cu cea mai pură energie și toată oboseala drumului a trecut ca prin farmec. Nimeni nu ar fi vrut să mai plece de acolo. Simțeam chemarea,freamătul adâncului pământului. Se lăsa seara. Soarele se pregătea să apună peste munții din zare, iar noi mai aveam cale lungă de coborât prin pădurea întunecoasă. Am mers voinicește la pas pe drumul lin și simțeam că parcă ne-ar fi împins o mână nevăzută.

 Soarele nu mai cădea de pe cer și se încăpățâna să ne lumineze calea prin pădure.

  Cred că  voi reveni,pentru că străbunii cu misterele lor mă așteaptă, istoria adevărată  strigă din pământ și nu mai vrea să stea îngropată,trebuie să iasă la lumină!

 

                    compunere narativă dspre o întâmplare petrecută în timpul unei excursii

 

 În sfârșit...ne-am hotărât Planurile sunt deja făcute:plecăm toți din familie întâi în excursie!!!!în Deltă,apoi ne întoarcem acasă,câteva zile la bunici,excursie departe,departe...nu spun,e secret,dar e cald,mare,muzică,vapoare și apoi,mai vedem...a!și lecturi... Se spune că o vacanță frumoasă trebuie să fie o vacanță de vis,o evadare într-un tărâm iluzoriu, o reverie care, ca prin farmec, devine adevărat.

Ajungem în Deltă cu un vaporaș și iat-o : exotică,misterioasă și sălbatică.Locul unde fluviul și-a făcut culcuș în drumul său spre mare,unde apa și pământul se îmbrățișează ,iar păsările cântă cerului,un ținut parcă din altă lume,care are întotdeauna ceva nou de arătat.

Diminețile sunt mereu superbe.Lumina se cerne cu grijă printre crengile copacilor,iar, când o adiere de vânt își face intrarea,ramurile bătrânelor sălcii capătă viață și încep a dansa prin văzduhul ce se lasă îmbătat de mireasma florilor de tamarix,e mirosul zeilor,îmi spun,lăsându-mă în voia parfumurilor.
Sărim în barcă imediat ce răsare soarele,vrem să mergem la Sulina,dar până acolo colindăm pe canalele Dunării, cu stufăris,cu rădăcinile copacilor ieșite la suprafață ca niște gheare monstruoase,cu peștii argintii salutând soarele și mai ales cu nenumăratele păsări adunate de o poruncă auzită numai de ele.
Pe luciul apei apar lebedele albe ce se rotesc în cerc după o muzică neauzită de oameni,egretele  singuratice, cormoranii, pescărusi le privesc cu admirație. Oamenii Deltei,pescarii,ocolesc lacul lor,au alte locuri de pescuit. Apoi,iar sălbăticie....un far ne dă de veste că am ajuns la Sulina,despre care citisem o povestire faimoasă, Porto Franco,,cu o fată exotică,o poveste nefericită.Dar vreau să văd locul unirii apelor,e un loc unic,am pregătit o cunună de nuferi pentru Rusalka,zâna din adâncuri.La întoarcere ajung în Pădurea Letea,loc straniu cu copaci răsuciți, de parcă Strâmbă-Lume ar fi îndoit fiecare trunchi,fiecare creangă și le fac semne prietenoase cailor sălbatici,cu coamele fluturânde în galopul fericirii,al libertății,fără a le tulbura împărăția și mângâi o floare de nufăr.podoabe ale sălbăticiei.Un cal alb cu o stea în frunte se oprește,se ridică în aer,nechează și pleacă în galop sălbatic.A fost salutul libertății către noi,oamenii strânși într-o barcă,plutind spre nemărginire.

Amurgu-mbracă Delta toată-n aur.E linişte,iar barca noastră încremenește ascultând șoapta apei,apoi își croiește drum spre mal.Privesc apa și-i mângâi luciul,mă simt ca-n povestea în care o mreană a devenit zână și-i arunc apei un salut din inimă.

 

 

 

                          E mai bine să-ți asumi riscul de a spune adevărul, decât riscul de a nu îl spune

 

   Eu cred că oaamenii nu vor să audă adevărul, pentru că adevărul este cea mai corectă formă de cunoaştere umană. Adevărul, odată cunoscut, nu lasă loc la nicio dezbatere, interpretare sau viitoare negociere. Adevărul permite doar tragerea unor concluzii şi construirea unui răspuns de reacţie legat de o situaţie de viaţă sau o relaţie interpersonală.

    Minciuna lasă loc compromisului şi iluziei că adevărul este o alegere subiectivă. În lipsa adevărului, speranţa omului se hrăneşte cu iluzii şi dorinţe neîmplinite şi oferă posibilitatea de a construi o strategie alternativă, pentru a rezolva problemele existenţei.

Frica de adevăr, incapacitatea de a ne accepta aşa cum suntem, ne fac uneori să ne minţim singuri. Minţim şi ne minţim, pentru a ne atinge anumite obiective, dar, mai ales, pentru a acoperi unele goluri din viaţa noastră şi pentru a ne crea iluzia că ne apropiem de ceea ce am vrea să fim.

                             De ce e bine să spun adevărul?

  E scris în Biblie, e demonstrat de legile nescrise și dure ale vieții: e bine să spui adevărul,așa cum l-a spus Iisus:,,eu sunt CALEA,ADEVĂRUL și VIAȚA.”

 Eu aud mereu îndemnul: mergi acum și spune totul! Sună-i pe cei dragi și zi-le ce ai pe inimă, cu ce le-ai greșit, cu ce i-ai mințit! Le poți spune și de ce ai făcut toate astea, dar cel mai important va fi că le-ai zis!

   În acest mod,eu voi recunoaște că am slăbiciuni, că am mai multe zone gri decât aș vrea să recunosc, dar în același timp, le arăt cât sunt de importanți pentru mine. Dacă am fost în stare să-mi depășesc ezitările și să acționez, să spun care e de fapt situația, arăt celor din jur că pot avea încredere în mine.

    Îmi vei spune că uneori reacțiile nu vor fi cele dorite, că mai bine tăceam, că eu spun numai prostii.     Ei bine! nu mă las păcălit. Acum mă simt cel tare,dețin controlul,pot lupta cu propriile îngrijorări.

Poate așa ceilalți se vor baza pe mine,cei din familia mă vor îndrăgi și mai mult, iar prietenii vor ști că oricând le sunt aproape.

   E adevărat că uneori, oameni nu sunt pregătiți să audă adevărul, deși ascultă, aud doar ceea ce vor să audă.

                                        Voi urma sfatul înțelept:

              Chiar dacă îți tremură vocea atunci când spui adevărul, tot trebuie să îl spui. Probabil că te întrebi cum vor reacționa oamenii la adevărul tău. Dacă îi dezamăgești?Nu poți decât să vorbești din inimă și să elimini orice sentiment de frică, furie sau ură.

            Adevărul reprezintă limbajul sufletului tău. Dacă ascunzi adevărul, poți deveni o persoană pe care nu îți dorești să o mai privești în oglindă. Trebuie să îți alegi cuvintele cu înțelepciune și să îți asculți inima când spui adevărul.

            Dacă adevărul este rostit din inimă, poți spera că cealaltă persoană îl va primi cu inima și mintea deschisă.

             INIȚIATORUL adevărului e cel care mângâie gâtul unui cal lovit de biciul unui birjar. 

 

                                        Așteptând primăvara

Cele mai intense trăiri legate de primăvară se nasc în timpul pândei, când o aştept la fereastră, ase­me­nea unui fotograf pregătit să sur­prindă un eveniment; când ochii îmi sunt aţintiţi asu­pra copacilor din faţa ferestrei, în aşteptarea febrilă a magiei reînvierii naturii, atât de dorită după apă­sarea iernii. Mai întâi e doar o prezenţă, ca o pro­mi­siune. Afa­ră poate fi în continuare un cer moro­cănos, resturi de zăpadă şi temperaturi joase, dar prezenţa despre care vorbesc nu mă înşeală niciodată.Uneori, mă plimb, chiar dacă frigul nu s-a molcomit, cu ochii aţintiţi spre grădini, în cău­tarea bobocilor de pe ra­mu­rile mag­noliilor gata să în­florească, a pâlcu­rilor de ghiocei, violete şi albăs­tre­le, irişi sălbatici şi tufe de liliac. Şi, de fiecare dată când zăresc aceste semne miracu­loa­se, tresar...

Apoi, pe măsură ce mugurii copacilor se desfac, după ce plan­tele din parcuri şi din grădini renasc, ten­­­siunea pândei dis­pare, lăsând loc bucu­riei care cu­prin­de pe toată lu­mea și-atunci  mi se face un dor aprins, nestă­vilit, de natura ade­vărată... de iarbă, de multă iarbă.

Şi anul acesta, pornesc pânda de la început în dreptul ferestrei deschise larg spre plo­pul şi teiul care îşi proptesc câteva ramuri pe geamul meu, aşteptând să îl deschid şi să le iau în braţe.Momentul în care pot sta cu ferestrele deschise toată ziua este cel în care simt că în­cepe, cu adevărat, magia primăverii. Este o magie care nu se adresează atât văzului şi auzului, cât miro­sului. Pluteşte în aer o notă discretă,uşor ameţitoare.Ploa­­ia de primăvară dezvoltă şi ea, te­ma aro­melor, adău­gân­­du-i uneori un fond de percuţie tem­pera­mental, presărat cu fulgere şi tunete, alteori doar da­rabana stropilor generoşi, la care orchestra copaci­lor răs­pun­de printr-un verde saturat. Plo­ile trebuie să fie însă adevărate ploi de primăvară, ca­­pricioase, nu prea lungi, în urma cărora cerul se clă­teşte şi se arcu­ieşte mai sus, într-un albastru trans­parent.

Dar nimic nu se compară pentru mine, cu pe­rioa­da mult așteptată, de înflorire a teilor. Atunci primăvara şi-a atins apo­geul şi cred că nimeni nu se poate sustrage acestui farmec. Poate nici nu voi şti de ce îmi vine mai uşor să zâmbeasc, de ce privirea îmi devine mai visătoare. Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei, neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra lumii.Aștept momentul când  în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru, când dimi­neţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor reunite într-o formidabilă orchestră.Până atunci o aștept pe ea,primăvara, și visez..... 

 

                            Echinocțiul de primăvară

Primăvara a început iar să vibreze tri­umfătoare, cu aburul ei îmbătător. Vi­brează în aer, pe străzi, vibrează peste tot pământul, făcându-mi cu mâna de după mugurii co­pacilor care vor exploda într-o simfonie de culori. Dau per­deaua la o parte şi mi se luminează faţa. Es­te un moment pe care-l aştept nerăbdător, o mare bucu­rie:doresc să văd primii copaci înfloriţi, poate asta e cea mai frumoasă pe­rioadă a anului.Pornesc prin grădină urmat de  stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele,mă urmea­ză, zburând pe deasupra, alergându-se printre primii muguri. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte, să se dezmorţească. Adie un vânticel subţire şi încă rece, care mă învăluie cu mirosul umed al pământului, mirosul frunzelor uscate, abia ieşite de sub zăpadă. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit. Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte în soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică. Eu însă merg într-un loc anume.Poate că dacă aş fi închis ochii, l-aş fi găsit. Dar așa merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund. Poate îl gă­seam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo, un pic înclinat, cu o coroană rotundă, albă, de flori: primul pom înflorit din an. Era ca un soare alb şi strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu roiului de albine, gâze şi musculiţe ce se învârteau fericite în jurul glo­bu­lui alb de flori. Câteva păsăruici au și venit, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind.

                Fără îndoială era momentul de glorie al echinocțiul de primăvară....

 

                                         Cireșul înflorit

 

Pe potecile neumblate ne ur­mează stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele. Pătrundem eu și bunicul încet în pădure, şi păsă­rile ne urmea­ză, zburând pe deasupra noas­tră, alergându-se printre mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte. Adie un vânticel subţire şi încă rece, care ne învăluie cu mirosul umed al pădurii, mirosul frunzelor uscate din toamna trecută.  Păsările sunt încă lângă noi, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit.  Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte în soarele amiezii un norişor alb. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare de bujor ușor parfumat.În față mi-a apărut cireșul înflorit, poate că, dacă aş fi închis ochii, l-aş fi găsit și eu. Să merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund. Poate îl gă­seam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo, un pic înclinat, cu o coroană roz,rotundă,de flori: primul cireș înflorit din an. Era ca un soare strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu şleahtei de albine, gâze şi musculiţe ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul glo­bu­lui rozaliu de flori. Câteva păsăruici venite, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind. Fără îndoială era momentul de glorie al cire­şu­lui.Acum este vedeta poienei,a primăverii. Şi, cu bunăvoinţa celui mai puter­nic,lasă gâzele ameţite de parfumul şi strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare din crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Ne lasă pe noi,colindătorii pădurii, să ne odihnim privirea pe el, să ne încăm din frumuse­ţea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoinţă din partea lui, era iubire necon­diţionată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală,ca o lumină ce se lasă atinsă. În mod ciudat, toţi cei aflaţi în jurul lui, oameni, păsări sau gâze, îi răspundeam cu acelaşi fel de iubire.

 

                                              Teiul meu

 

Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici,în grădina bunicilor. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie -- e primăvară! Am aflat că, dacă intri într-un alt tărâm, ca să-l păstrezi mai departe neatins, să nu-i striveşti corola de minuni, trebuie să păşeşti, să urci, să umbli, să simţi. Grădina e vie, foşneşte, sunt ochi nevăzuţi în cotloanele ei ascunse cu păsări,arbori.Mi se pare că o umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte mai departe. Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş... o văd, o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, apărută de nicăieri,îmi spune bunicul,vine și pleacă, pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o cărare, mă în­soţeşte și se așază pe o creangă groasă a unui pom...e teiul cel bătrân.

Dintre toţi pomii el tronează ma­iestuos, teiul bătrân şi viguros. La umbra lui petreceam vara ceasuri întregi, bătătoream cărări de cer şi flori, prin stufăriş de poveste. Printre lăstari şi frunze îmi făceam culcuş, mă ascundeam de arşiţa verii. Dar cel mai frumos şi mai înălţător era când teiul înflorea. Nu-mi venea să mai plec de lângă el. Văzduhul ame­ţea de mireasmă. Ameţeau ierbu­rile, florile, fluturii... Ameţeam şi eu. Era minunat! Teiul îşi le­gă­na coroana sub greutatea flo­rilor, în mişcări de măiestrie rară. Săptă­mâni la rând, teiul bi­necuvânta grădina copi­lă­riei mele - cu mi­res­me ca­re veneau din rai. Une­ori, flo­rile lui aveau o mai deo­sebită şi o mai puter­nică mireasmă. A­tunci ştiam sigur că avea să vină ploaia. Când arşiţa începutului de vară dogorea văzduhul, teiul îşi răsucea frun­ze­le cu ver­dele deschis spre soa­re.Acum îl privesc și ochii mi se inundă de lu­mină și verde, iar urechile, de ciripitul exu­berant al păsărelelor din teiul meu. Cu ce voioșie și grație zboară de pe o creangă pe alta! Mi-ar fi plăcut să le pot des­luși ciripitul, să le-nțeleg tris­­tețea din zilele ploioase, să mă bucur cu ele de zi­le­le însorite. Mă înfior întot­dea­una când le aud: plă­pân­de, fi­ra­ve și, totuși, atât de tandre și iu­­bitoare. 

Pă­sări-fărâme, pe ca­re le poți în­chide în pumn, dar cu gla­­suri ce pătrund până în lu­­mea de dincolo și toate îi mulțumesc pentru adăpost lui,teiului. De câte ori rostesc cuvântul,,tei” gândul mă duce și la teiul lui Eminescu cu povestea unui Făt frumos. Despre acest copac s-ar putea vorbi, fără niciun fel de exagerare, ca despre o minune: teiul vechi şi sfânt ce ascunde un izvor vrăjit.

 

 

                            Călător prin munți

 

Merg cu greu pe o cărare de munte,fără dor de urcuș, împreună cu fratele meu,sportiv,bunicul,alpinist cândva.Ei doi vorbesc despre sfinxul din Egipt,cel de la Cerna și ajungem în fața unei pietre cu chip de om, săpat în stâncă,îmi pare că mă privește cu ochii larg deschiși, are o înfățișare mândră, cu căciula moale pe creștet, cu vârful îndreptat înainte. Îmi place bărbia lui hotărâtă,îmi spun.

   De după ciudata piatră apare așa deodată un om bărbos cu un toiag și cu o căciulă ca a pietrei cioplite.Mă simt puțin înfiorat și-i ascult vorba prietenoasă,ne povestește că demult aici  la poalele pietrei,a chipului acesta se practicau ritualuri,se vorbea cu zeii ori se făceau inițieri și sacrificii. Aici, mai mult ca în orice loc, există veșnicia.

  Ne așezăm pe pietrișul cald și simt că niște unde îmi inundă trupul,nu sunt obosit,nu sunt trist,iar bătrânul îmi zâmbește tainic. Iar eu parcă ascult vântul împreună cu Babele - stranii făpturi de piatră ce stau la taifas în apropierea Sfinxului.Mă întreb cum priveau dacii pietrele acestea.Îl întreb pe bătrân de ce un munte se numește Omul,iar bătrânul ne povestește că o dată pe an la asfințit de noiembrie, una din stâncile din apropierea vârfului își lasă umbra pe platou. Profilul stâncii desenează o umbră a unui om,se spune că stă de veghe unui altar a lui Zamolxe,zeul dacilor,care-și avea tronul pe stânca cea mai înaltă,de acolo oficia ritualuri. E un munte vrăjit, un munte tainic, un munte ascuns,în adâncurile căruia sunt strânse comori.Închid ochii și văd zimbrii ce sălășluiau pe aici alături de cerbul sălbatic, cel negru si iute de picior.

   Unde se odihnește bătrânul acesta ciudat,ne întrebăm,iar el ne arată un loc-poiana Sfârșitul Lumii.E vorba de o lume ce începe în ochiul Sfinxului și se sfârșește în norii de sub tălpile zeilor daci.Ne povestește despre  locuri pe care le colindă: Podul cu Florile, Piatra Arsă, Vârful cu Dor. Ce dor atât de fierbinte a dat numele unei văi, unui izvor și unui vârf printr-o numire atât de străveche înmiresmată? Nu este Vârful Dorului, ci e Vârful cu Dor,un dor mai tare decât moartea, un dor veșnic, încremenit în piatră. Poate sufletul străbunilor care geme, uitat, poate dorul de vremurile când zeii umblau cu tălpile goale pe pajiștile acestui munte,locuri sacre,iar dacii vorbeau cu zeii la poalele Sfinxului și deveneau nemuritori,bând apa vie din izvoarele ce năvăleau dinir-o peșteră.

   El,bătrânul,trăiește printre  fenomene din aceste locuri,se bucură de  curcubee strălucitoare în plin soare, fără să fi plouat înainte, de lumini ciudate, fulgere, scântei.Povestește și ochii lui par lumini ca de artificii...ciudat!!!

   Face o roată cu bățul lui și ne arată că peste tot,pe lângă noi sunt oameni, oameni care au devenit una cu pă­mântul pe care l-au slujit şi iubit, oameni care acum sunt flori, fân şi copaci, oa­meni care se înalţă spre cer, oameni peste care s-a cosit, oameni care vor fi acoperiţi de frunze, oa­meni peste care se va aşterne zăpada, oameni din care răsare iarba.

   Îl urmăm spre gura de rai, printre copacii care şuşoteasc, frunzele se lasă dezmierdate de vânt, se apleacă spre noi şi ne vorbesc într-o limbă ne­ştiută. Trecem mai depar­te, printr-o poartă deasă, de abur, tăcută, vie, neli­niştitoare. O vamă de văz­duh cu miros de ploaie.  

   Trebuie să treci prin vămile de abur ale pădurii, trebuie să simţi vântul cum se înteţeşte, trebuie să asculţi pădu­rea cum îţi vorbeşte, trebuie să simţi cu toată inima ta că ploaia te-a aşteptat, ca să te întâm­pine când intri aici. Şi intri.Îl urmăm pe bătrânul dac  încet, tăcuţi, în tihnă spre poarta de dincolo de lume...o mână nevăzută ne oprește,noi trebuie să rămânem aici,pe pământ!

             Toți trei ne întrebăm într-un glas:cine-a fost bătrânul dac?poate el,mărețul....poate....

 

                               Am mers pe Golgota... parcă a fost ieri..............

 

Eram și eu în mulțime, atunci când duceai lemnul acela greu în spate. Priveam la tine cum te chinui, priveam la cei care te urmau, în alai: unii te compătimeau, alții – neștiutorii - se bucurau, râdeau, alții te vedeau ca pe un osândit oarecare.Tu singur ȘTIAI... Și n-ai făcut nimic, ca să-i împiedici. Mă vei întreba ce am făcut eu. Eu, simplul privitor prin timp. Eu? Eu - nu știam.Mergeam pe lângă tine și nu știam... cine esti cu adevărat, ce poți face pentru mine, pentru cel care te batjocorește sau pentru cel care te biciuiește. Ce e mai important: cuvântul sau tăcerea? E bine că am tăcut sau trebuia să mă răzvrătesc, să strig la cei care te chinuiau? Femeia aceea cu mâna la gură și ochii măriți de spaimă și de durere îți era mamă? Știa și ea, nu-i așa, ȘTIA?! Eu nu îți eram prieten, pentru că nu știam pe deplin cine ești. Mi-era doar milă de tine, pentru că erai un om, la fel ca mine și ca acela care râdea și ca acela care te chinuia. Și auzisem că făcuseși doar bine: pe unii i-ai vindecat, pe alții i-ai ridicat din morți, din alții ai scos răul. Dar Tu erai condamnatul! Ce puteam face? Puteam să te salvăm, dacă ne adunam mai mulți și dădeam mărturie pentru faptele tale bune? Dar.......           

                    Au trecut mulți ani de-atunci.

Nici timpul nu mai e același și nici oamenii. Ai văzut? Acum, lunile trec precum anii, iar săptămânile ca zilele. Acum e lumină și peste câteva clipe - seară.

Eu? Sunt același om simplu, dar poate mai schimbat.Astăzi știu bine cine ești,câteodată îți vorbesc, te întreb, mă sfătuiesc cu tine, te chem, alteori te cert. Deseori te port în gând. De ce e altfel astăzi, mă vei întreba? Că doar n-am făcut nimic atunci când eram lângă Tine, pe Drumul Crucii. M-am schimbat? Am înțeles că fără tine orice drum devine o Golgotă? Că sprijinit de mâna ta, crucea pe care o ducem e mai ușoară?

           Acum știu sigur: te-am primit în sufletul meu, te-am lăsat să-mi conduci viața și vei fi mereu cu mine.Tu n-ai plecat de lângă mine, când mi-a fost greu, n-ai spus: ,,nu știu”,n-ai întors capul în altă parte, mi-ai pus mâna pe umăr în liniște, iar crucea din spatele meu s-a sprijinit pe mâna Ta și nu i-am mai simțit greutatea. Tu mergi alături de mine și nu-mi ceri nimic.

          Peste puține zile, vei învia din nou, ca acum două mii de ani, ca acum o mie, ca anul trecut și ca anul viitor. Vei apărea în lume și vei fi preaslăvit. Ce pot face, totuși, pentru Tine? Voi fi în aceeași mulțime, în liniște, îți voi privi cu durere calvarul, dar acum, știind cine ești, voi striga alături de toți:                        ,,Hristos a înviat!"

                                         Hristos a înviat în firul ierbii,
                                         A înviat Hristos în Adevăr;
                                         în poienița-n care zburdă cerbii,
                                         în florile de piersic și de măr.
                                         în stupii de albină fără greș,
                                         în vântul care suflă mângâios
                                         în ramura-nflorită de cireș...

                                                                       HRISTOS  A  ÎNVIAT!!!!!!!!!!

 

                                                  vin FLORIILE !!!!!!!!!

 

Norii se scurg împreună de pevârfurile pomilor în floare.. Un murmur crește din pământ și face mugurii să crape, cerul să se învârtă. Soarele e un vârtej luminos printre nori. Primăvara atârnă în aer și toată suflarea așteaptă... Viaţa rămâne o minune unică, ire­petabilă! Şi pentru că, de-acolo de sus, Dumnezeu ştie prea bine ce se petrece în sufletele noastre ne trimite - pentru a câta oară? - vestea milosti­ve­niei Lui. Vestea asta are forma trandafirie a pomilor înfloriţi, are mi­reas­ma ameţi­toa­re a nar­ciselor, a zambilelor, are nua­nţa,,verdelui crud" al ierbii. Vestea asta are în­ţelesul Reînvierii şi al Paş­telui. Natura, creaţie divină ca şi noi, ne întinde mâna şi ne ajută să sperăm. Mesageră a lui Dum­nezeu, ea, me­reu glorioasa Natură, ne ia de mână şi ne în­deam­nă să pri­vim în sus, înspre copacii înfloriţi şi înspre Ce­rul auriu şi călduţ, îndemnându-ne să cân­tăm.

Vin Floriile cu soare și soarele cu Florii....este marea sărbătoare a intrării lui Iisus în Ierusalim, când mulțimile L-au recunoscut și L-au primit în triumf ca pe un rege.

             Ultima zi luminoasă, înaintea cumplitului martiriu de pe Golgota.

Florile sunt venite din raiul primordial, ca miresmele și culorile lor, fragilitatea lor puternică au fost lăsate s ne însoțească în această sărbătoare.

Când începe Săptămâna Mare, lumea în­trea­gă pare că intră în anotimpul tăcerii. Toate sunt acoperite de-un văl de taină şi de-o lumină smerită, ce parcă nu îndrăzneşte să stră­lucească deplin, în faţa mult aşteptatei Lumini a Învierii. Drumurile şi gândurile noastre pornesc, mai mult decât altădată, către Golgota şi către Iisus. El a dus singur crucile noastre şi a băut pentru toţi paha­rul amărăciunii, într-o singurătate şi o tristeţe fără de veac, aşa cum n-au mai fost niciodată în lume, nici înainte şi nici de atunci.

Săptămâna aceasta aflată în pragul Învierii este cea mai grea din toată Primăvara şi în­seamnă mai mult decât o ieşire din iarna păcatelor noastre. Iar amintirile despre zilele copilăriei, în care se deschideau primii muguri ai credinţei, sunt însoţite de bucuria aşteptării Învierii, a vieţii veşnice,,cu moartea pre moarte căl­când”. Lu­mi­na sfântă adu­să aca­­să, ferită de vânt între palme, dru­mul către bise­ri­că, pe sub stelele nopţii, este o mare bucurie aşteptată în­de­lung an de an. Niciun gând rău, nicio teamă, niciun regret, nicio frus­tra­re, nicio grijă, nicio ambiţie nu şi-au gă­sit loc în noi. Ci nu­mai certitudinea ca­re îmi dă o în­cre­dere nemăr­ginită în toate zilele care vor urma şi veselia care mă face  să iu­besc totul. 

 

                                                       Primăvara de aprilie

   Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re era cărarea ce-o străbătea de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, părea un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii. Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei. Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să te opreşti în loc, să-l vezi şi să-l înţelegi. Aş fi vrut să urc mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare unde auzisem că pei­sajul e minunat.Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde.

  M-am sprijinit cu spatele de fag şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat.Le stârnea mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ.Cred că toate încep a se mişca primăvara, viaţa, în toată frumuseţea ei, aici este. Şi pă­sările cântă acum cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors. Era atâta linişte,că se auzea zborul bon­darilor. deodată în fața mea a apărut un cerb. Mare. Şi sin­gur. Stătea şi se uita la mine, când m-am apro­piat a întors capul spre mine. Nu ştiam că cerbii se sperie și m-am dus către el. Avea o blană cu pete gălbui,coarne mari ca ramurile şi ochii mari şi negri, a stat liniştit. Apoi a mai stat puțin şi a plecat încet, pe o cărăruie.

  O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.Am coborât lângă prietenii mei și le-am povestit despre primăvară...

 

 

                                      tabloul,,Sălciile de la Chiajna”de Ștefan Luchian

 

Lucrarea, pictată în ulei, de Ștefan Luchian în anul 1905 (când pictorul ieșea adesea la peisaj, în preajma Bucureștiului), aparține unui grup de picturi în ulei, care, realizate în perioada de deplină maturitate a creației pictorului se caracterizează prin alăturarea unor culori de maximă strălucire, printr-o materie picturală consistentă, care încorporează și restituie generos strălucirea luminii. (lucrarea semnată nu poartă inscripția de datare a autorului.)

   În prim planul tabloului.pictorul desfășoară în pictura sa nuanțe de verde intens care sugerează puterea vegetației în plină creștere, este simbolul speranței,imaginea forței pământului,reprezintă natura, echilibrul, renaşterea, armonia. Iarba, semn al vieții fără de moarte, se pleacă în bătaia vântului pământului. Pictorul a surprins forța care marchează direcțiile spațiului lumesc spre partea stângă a câmpiei,loc al tristeții,al plecăciunii spre puterea pământului veșnic.

   În partea dreaptă și în mijlocul tabloului este un grup de sălcii,arbori ai nemuririi; mișcarea ramurilor în bătaia vântului,deși are tristețea,melancolia apăsătoare este o imagine a grației și a eleganței formelor. În curgerea frunzișului ramurilor  bogate se aude tânguirea în bătaia vântului,suflarea vie a universului, puterea Duhului în susținerea vieții,manifestarea divinului.Este un grup de arbori în câmpia luminată de albastrul cerului de vară. Sălciile aruncă umbre întunecate în nuanțe de maro și negru,de parcă ar adăposti locul de puterea vântului.

 Lumina soarelui auriu intens, incandescentă se revarsă peste trunchiurile copacilor,peste iarba supusă vântului.Lumina aceasta se răspândește din cerul albastru al verii creează un cadru de o mare frumusețe a peisajului,aruncă ierbii pământului reflexe  aurii,albăstrii.Vântul verii așază pământului valuri de iarbă,poteci ale luminii spre orizonturi.

Lumina soarelui intensă, incandescentă care se revarsă peste iarba pământului,peste trunchiurile copacilor, vântul care leagănă peisajul nuanțează strălucirea culorilor folosite în obținerea efectelor de lumină . În planul depărtat al tabloului,arborii pădurii sunt asemenea străjerilor în calea vântului nemilos, au culoarea verdelui închis.

  Peisajul este dominat de culoarea verde,cu reflexele albăstrii ale ierbii, cu aburul verde-galben stins așternut de lumina azurie a razelor cerești, toate dau prețiozitate de nestemată picturii,limpezime cristalină,arzătoare.Chiar și tonurile reci sunt mai strălucitoare, iar contrastele între culori rotunjesc volumele și adâncesc spațiul.

 

                                      Tabloul,,Două fete”de Ștefan Luchian

 

 

 ,,Două fete ”este un tablou în ulei pe pânză, semnat în stânga jos cu roșu-brun Lukian (1897-1899), pictorul „splendorilor scânteietoare” ale sufletului românesc. Cele,,Două fete”sunt cel mai probabil iubita lui artistului, Cecilia Vasilescu și mama sa. 

  Privirea primei fete,cea din stânga,mai matură, este ațintită direct înainte către o persoană ori un obiect,parcă exprimând interesul,fascinația față de ceva ce i-a atras atenția și despre care va povesti mai târziu.Și-a coborât ușor pleoapele,pentru a nu i se remarca curiozitatea.Întreaga expresie a feței,zâmbetul ușor  transmite bunăvoinţă, prietenie, apropiere şi siguranţă de sine.Expresia feței  exprimă sentimente de sinceritate, de încredere în sine, se simte bine lângă cea de alături și preferă  să profite de aceste momente. Forma naturală a sprâncenelor arată delicatețe, sensibilitate și rafinament. Părul bogat îi încadrează fața delicată,iar purtarea florii albe în păr, în partea dreaptă,o anemonă, arată dorința de a fi mereu tânără.La fel rochia din mătase de nuanța fideșului accentuează finețea persoanei,și-a ascuns în decolteu o altă floare albă,parfumată.

  Alături este a doua fată mult mai tânără,ce privește în jos,coborându-și pleoapele. Privitul în jos înseamnă recunoașterea puterii celuilalt,supunere,ascultare sau vinovăție???Poartă pe părul despletit o cunună de flori albe,ce-i completează imaginea melancolică.Ascultă vorbele celei de alături,poate le înțelege,poate nu,dar nu schițează niciun semn,este tăcere în atitudinea ei,mister.

Deși pare timidă,și-a acoperit pielea fină cu mătăsuri de culori diferite:roșu,portocaliu,galben,culori calde,asociate cu căldura,lumina soarelui.O ușoară nuanță de verde aduce liniștea între atâtea culori.

Este atât de cuminte,sensibilă,gânditoare.Tăcerea înseamnă acceptare,dar cine îi poate pătrunde în suflet,acolo ce se petrece?...numai ea știe!!!La cele două,,fete”nuanța albă a pielii exprimă feminitate,delicatețe,eleganță,noblețe.Cele două portrete par simple,dar cu înțelesuri lăuntrice,misterioase.

   Fundalul tabloului este colorat intens cu flori,un perete de flori:roșii,galbene,portocalii,galbene,câteva frunze verzi...cele două ființe se doresc într-un rai pământesc în armonie cu natura,un loc al vieții plăcute,al visării.

  Arta lui Luchian, extrem de rafinată, simplă, emanând un umanism cald, reliefează un înalt nivel de abordare, fiind caracteristică unuia dintre cei mai valoroşi şi sofisticaţi pictori europeni ai vremii sale. (însă pe cât de preţioasă este opera sa, pe atât de tragică i-a fost existenţa, una chinuită, marcată de o boală teribilă, care i-a frânt geniul creator la doar 48 de ani…)

 

 

                         tabloul,, ,,Fata cu cercel de perlă” de Joannis’ Vermeer

 

,,Fata cu cercel de perlă” (1665) este lucrarea cea mai cunoscută a pictorului olandez Johannes Vermeer van Delft. Farmecul ei, care se hrănește din privirea ușor mirată a tinerei înfățișate, din imaginea buzelor sale întredeschise, gata, parcă, să rostească ceva, dar și din caracterul surprinzător al cercelului masiv prins la ureche, i-au atras titlul de „Mona Lisa Nordului”.

„Fata cu cercel de perlă” înfățișează o tânără pe un fundal întunecat, îmbrăcată într-o rochie aurie-brună,purtând un turban exotic pe cap cu o margine albă sau fildeș, în nuanțe de galben și albastru, dintr-o bandă albastră care se înfășoară în jurul capului și o draperie galbenă înnodată care atârnă de la ceafă până la umeri, terminând în franjuri albaștri. Poartă o mantie de culoare arămiu și o cămașă albă din care se vede doar gulerul.

Misteriosul turban, în galben și albastru, culori tipice în pictura lui Vermeer, dau un aer de mister chipului,îi acoperă părul,expunând fața lumii ce-o privește. Auriului-brun al rochiei îi corespunde culoarea turbanului: galben pal şi albastru-azuriu. Albastrul şi galbenul exprimă diverse stări sau sentimente ale personajului:liniște interioară,dorința de a atrage atenția.

 Este înfățișată la jumătate de profil, își rotește capul cu trei sferturi spre privitor, în favoarea căderii luminii din stânga. Chipul fetei, natural și parcă în mișcare e angelic, ca și cum ar fi fost surprinsă în timp ce arunca o privire peste umăr la chemarea cuiva. Impregnat de lumină, arată o frumusețe rară: buze roșii cărnoase care se deschid într-o schiță uimită cu emoție a unui zâmbet, un nas subțire și drept, ochi mari și plini de viață. Lumina pupilelor umbrită de genele desenate discret în nuanţe de maro este apoi amintită de cercelul cu o perlă mare, care strălucește pe penumbra gâtului. Perla este pictată folosind câteva apăsări în formă de picătură, separate una de alta: ochiul uman este cel care are iluzia de a-l vedea întreg.Se simte atmosfera tulburătoare, plutește  între o visare şi alta,este spiritualitatea,sunt  sentimentele ascunse. Pictorul folosește drept punct focal cercelul cu perlă. Privirea ei seducătoare sau rotunjimea formelor,strălucirea din ochii ei se găsesc tot în perla cercelului. Perla – simbol al bogăţiei, apare ca o exagerare, ca un miraj al bogăţiei.Perla nu are preț, e o iluzie, e fragilă, Cercelul perlat al picturii, care surprinde aproape singur centralitatea luminii care străbate tabloul, este mare și are formă de picătură.

  Modelul nu pozează, după cum se obişnuia în portrete, ci este surprins din semi-profil,astfel în momentul când se întoarce, ceea ce poate ar explica expresia de mirare a fetei, iar buzele întredeschise parcă ar vrea să vorbească.Prezenţa ei este pătrunzătoare,exprimă o oarecare îngrijorare, dar şi mult calm.

Minunatele culori, felul cum îi cade lumina pe faţă şi privirea ei nu s-a putut decide asupra a ceea ce exprimă de fapt privirea ei: bucurie sau tristeţe.

Fundalul întunecat, neutru,pare o perdea verde închis,  scoate personajul în evidenţă şi-l face să pară mai luminos, creează un efect puternic ,reliefează zonele de lumină,prin culoarea aplicată în accese dense și uniforme, nu foarte amestecate, cu excepția tenului delicat și în unele zone în care există puncte mici, cum ar fi în jurul gurii. Lumina îi dă reflexii schimbătoare privirii, buzelor şi perlei din cercel, pe care parcă o aprinde. Fascinantul cercel de perlă e doar o pată de vopsea albă, care capătă aspectul unei bijuterii elegante datorită jocurilor de lumină. 

Tabloul captivează privitorul prin gingășia expresiei unui chip pe care lumina cade ca un fald,părând să învăluie misterul gândurilor tinerei, subliniind adâncimea privirii și rotunjimea copilărească a ochilor strălucitori. Cine a fost misterioasa tânără imortalizată de Vermeer? Nu vom ști niciodată, dar tocmai acest mister suscită interesul iubitorilor de romanță voalată.

,,Fata cu cercel de perlă” este o pictură în fața căreia pot sta o zi întreagă,imaginând povestea ei nemuritoare din propria  imaginație.

   Originalul operei lui Johannes Vermeer se află la Muzeul Mauritshuis – Colecția Regală de Pictură din Haga (Olanda), fiind piesa de rezistență a acestui muzeu și parcă-mi sune:

                                                   Îţi agăţi privirea
                                                   de cercelul meu,
                                                   Eu mă agăţ de privirea ta
                                                   prin acelaşi cercel....
                                                   şi privirile noastre nu se întâlnesc!
                                                   totuși
                                                   privirile noastre ne străpung
                                                   până în străfunduri.

                  Rezultat al întâlnirii dintre un tablou al lui Vermeer şi privirea imaginativă a scriitoarei Tracy Chevalier a devenit romanul ,,Fata cu cercel de perlă.” Acţiunea se petrece în Olanda secolului al XVII-lea, la Delft. În vârstă de numai 17 ani, tânăra Griet trebuie să se angajeze ca servitoare în casa lui Johannes Vermeer, deoarece tatăl ei orbise şi nu mai putea întreţine familia. Deşi îi este greu să se despartă de cei dragi, fata va pleca în casa pictorului, devenind slujnica familiei acestuia, dar şi muză pentru stăpânul său. Faptul că cei doi provin din lumi diferite, ca educaţie şi statut social, nu-l împiedică pe Vermeer să acorde atenţie intuiţiei lui Griet în ceea ce priveşte culorile şi lumina picturilor sale. Interesante sunt atât mediul, cât şi modul în care trăieşte pictorul, noua  slujnică fiind   nevoită să se adapteze rapid la tot ce o înconjoară. Griet se simte singură în casa catolică şi plină de femei curioase şi suspicioase:de la micuţa Cornelia până la soacra pictorului, Maria Thins, toate celelalte personaje feminine îi urmăresc fiecare mişcare. Faptul că Vermeer îi acordă o atenţie din ce în ce mai mare, naşte întrebări în mintea tuturor celor din casă. Singura scăpare din această lume în care a pătruns fără voia ei o reprezintă Pieter, fiul măcelarului. Relația dintre ea și pictor poate fi descrisă într-o mulțime de feluri: este relația dintre un artist și muza sa. Iar acest tip de relație este cu atât mai deosebit, încât pictorul refuză să își picteze propria soție sau pe oricare din propriile fiice. Muza astfel este definită prin imaginea tinereții, imaginea femeii care, deși tânără are mâinile crăpate de la muncă,iar pictorul alege să o picteze pe fata ce își acoperă părul în materiale colorate. Ea acceptă sa își găurească urechile, face o infecție, doar pentru că artistul să fie încântat de tabloul care o reprezintă pe ea cu cercelul de perlă al soției lui. Vermeer nu are niciun scrupul în ce privește suferința provocată lui Griet.
Având de ales între viață și artă, el alege fără remușcare arta, iar durerea provocată fetei nu e decât sacrificiul cerut de perfecțiunea picturii.
Într-un final, Griet va înțelege că nu se poate hrăni cu iluzii, ca maestrul nu îi va aparține ei niciodată și astfel acceptă căsătoria cu tânărul măcelar Pieter. Ca o amintire a timpului trecut, Vermeer îi lasă moștenire cerceii de perlă, pe care Griet îi va amaneta, bucurându-se cu familia de ei și lăsând trecutului amintirile apuse. Deși este o relatare fictivă, cartea se bazează pe fapte reale despre Vermeer și epoca sa.

 

                                         tabloul„Floarea soarelui” de Vincent van Gogh

 

Tabloul,,Floarea-soarelui” de Van Gogh are aceeași semnificație în opera sa ca „Mona Lisa” pentru Leonardo, „Madona Sixtină” pentru Raphael, „Piața Neagră” pentru Malevich.

Vincent van Gogh a început să picteze floarea-soarelui într-o dimineață de august 1888, când locuia într-o casă galbenă din Arles.(Franța) Au fost anii cel mai fericii de viață în perioada șederii sale în Arles. Natura orașului, câmpuri și soare fără sfârșit l-au inspirat.

Imaginea este plină de culoare și viață, simplă și monotonă, dar este atât de emoțională,pare că totul este prea „arzător”,o imagine prea plină de viață prin culoare: portocaliul intens și galbenul strălucitor sunt un semn al nelinștii, al șoaptelor venite din neant. Deși vaza nu atrage atenția, este un fel de ulcior de lut în două culori:galben și portocaliu,lasă să se răsfețe florile,iar pe linia ce desparte cele două culori este scris simplu:Vincent. Culorile vazei sunt inverse fundalului gălbui.Zona de sub linia albastră pare plană, iar suprafața superioară pare modelată.

Pictura prezintă floarea-soarelui în fiecare etapă a înfloririi, de la mugur până la ofilire. S-ar spune că formele răsucite ale petalelor și tulpinilor sunt un semn de chin,eu cred că exprimă bucurie și optimism. Floarea-soarelui simbolizează și devotament și loialitate,deși sunt voci care spun că ar putea simboliza viața și moartea. Floarea are o semnificație deosebită: galbenul simbolizează prietenia și speranța, în timp ce floarea în sine exprimă dăruirea,recunoștința.Alături de culorile vesele, sunt descrise și capete portocalii strălucitoare, lipsite de petale. Sunt flori ce și-au lepădat petalele și par niște capete bătrâne gânditoare.

Petalele au  culori galben și portocaliu,iar  tulpinile cu frunze delicate de verde intens. O pată roșie, similară cu miezul unui cap de floarea soarelui,îmi atrage atenția.

 Punctele colorate de pe discul unor flori dau un contrast intens de aură.. Astfel, floarea-soarelui nu este doar o plantă, ci un corp viu. Încrucișarea dintre liniile largi, verticale, trasate cu pensula și cele orizontale, dau senzația unei împletituri..

În mintea artistului florile seamănă cu discul solar,exprimând bucuria, speranța, zâmbetul - un complex de sentimente și emoții, care sunt dificil de exprimat în cuvinte.Dacă mă uit mai atent, imaginea îmi creează iluzia de flori dinamice, legănându-și petalele.

Artistul a aplicat tehnica impasto, adică aplicarea unui strat gros de vopsea folosind nu numai perii, ci și un cuțit obișnuit. Astfel, suprafața este aspră, ca și cum se simt toate subtilitățile imaginii. Modelul de relief îl face mai real.

Mărturisirea pictorului: „Lucrez la fel în fiecare dimineață, de la răsărit până târziu,căci florile se ofilesc atât de repede.”

Cinci lucrări ,,Floarea soarelui"  care sunt faimoasele lucrări ale pictorului olandez, au fost realizate între 1888-1889, când Van Gogh trăia la Arles.Le-a pictat,pentru a celebra prietenia lui dificilă cu Paul Gaugain, spunând că acestea reflectă bucurie şi fericire.

   Când și-a găsit liniștea,sicriul i-a fost împodobit  cu… floarea soarelui.

                                          Cărarea copilăriei

 

Cărarea copilăriei începea dincolo de pragul înalt al casei în care trăiam. Trecea prin curtea mărginită de trandafiri colorați şi hortensii, ocolea un pom bătrân şi o tufă de liliac, apoi ieşea în malul fluviului cu nume format din trei litere,de unde pândeam printre împletiturile de fier, primii fulgi spulberaţi din pomii cu nume ciudat.Eram parcă suspendat într-o clipă şi apărat de tot şi de toate, într-un timp adormit, apărat ca un fluture într-un cocon de mătase. N-am rătăcit niciodată cărarea copilăriei care are pentru mine două înfăţişări: una de apă, alta de aer. Adeseori simt că păşesc pe valurile ei răcoroase, deşi mă aflu acum la sute de maluri distanţă. În vremea asta cărarea de aer e ca un vis în care plutesc prin faţa unui ţărm ştiut, un mal înalt, pe care trec prin ceaţă făpturile cunoscute ale dragilor mei duşi. Ei m-au învăţat culorile raiului. Copilăria rămâne cea mai solară vârstă. O simt şi acum ca pe o minune, ca pe o îm­brăţişare a lui Dumnezeu. O feerie. Perpetuă ui­mire. Un început de Rai, în care cei dragi sunt me­reu tineri şi frumoşi. O simt ca prima lecţie despre iubire, despre cea mai sinceră şi nemu­ritoare iubire, cea părintească. Ca pe o placă tur­nan­tă, de unde pornesc apoi toate drumurile vieţii, dar şi unde mă în­toarc mereu.Câtă drep­tate avea Blaga când spunea ,,Copilăria e inima tuturor vârstelor ".
Ah, acel sentiment de maximă siguranţă, că poţi şi să zbori dacă vrei! Şi, mai ales, felul în care aş­tepţi să se facă dimi­neaţă, ca să alergi. Oraşul ideal pentru copi­lărie e departe,departe,,transatlanti­cul" imagi­nar ce mi-a purtat primii paşi şi apoi a ancorat în toate porturile existenţei mele. Oriunde m-am aflat în lumea asta mare şi oricând mi se făcea dor de co­pilărie, am făcut mereu o ,,navetă sufletească"în locul unde două fluvii se-ntâlnesc.Loc unic, unde mi-am odihnit adeseori fiinţa. Numai în copilărie, ai acea binecuvântată străvezime a inimii. E o cuminecare cu fiinţele, cu frumosul, cu tot ce te înconjoară. Eşti mereu gata pentru miracol. Eşti în armonie cu lumea şi cu tine. Şi atunci, sigur că mai târziu,ea, copilăria, te va ajuta să te regăseşti, să te recunoşti, să retrăieşti aceste stări, dar mai ales să scrii despre aflări, despre transfigurarea în dar şi permanenţa însoţirii cu Dumnezeu.

 

                                                         Amintire din vacanță

Iată-mă întors din vacanță și-mi pare rău....Am fost într-un loc dorit de mult timp--în Maramureş, considerat  sufletul satului tipic românesc. Îmi amintesc că am ajuns într-o zi cu soare și-am privit  aşezările pitoreşti,cu  dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sãlbatice. Știam din auzite,de la cei care au mai fost pe acolo că în Maramureş voi cunoaște tot ce înseamnă viaţa la ţarã. Și așa a fost,am avut  ocazia unicã  de a mă  întoarce în timp, de a fi martorul  unor obiceiuri păstrate cu mare grijã,a tradiţiilor şi a stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute.Am fost așteptat de prietenii părinților mei,care trăiesc aici,după ce au părăsit orașul.Am văzut cu ochii adevărului că regiunea ţine locul unui testament al tradiţionalului, al unei ere romantice.

O întâmplare a fost deosebită,când am mers la vecinii primitori și am văzut că,deși toți au urmat școli ca și ai mei, trăiesc ca strămoşii lor,că îmbrăcămintea este ţesută manual și  purtată cu mândrie,că la biserică, sufletul satului,merg toți,de toate vârstele.

-Ce-ar fi să te îmbrăcăm în costumul de băiat din lada veche?

-A!dar eu nu m-am îmbrăcat niciodată în costum popular!

-Să încercăm!au zis toți deodată.

-Să încercăm,am mormăit neîncrezător.

Și iată-mă,la oglindă îmbrăcat în costumul maramureșean:cu pălărie,cu cămeșă brodată,gatii(pantaloni),chimir.Am fost primit ca unul de-a lor,numai că n-am înțeles unele cuvinte.Am mers cu noii prieteni la slujba de duminică și i-am privit pe oameni,erau alții parcă,ascultau cu atenție cuvintele preotului,ochii căutau spre icoane,erau adevărați,erau frumoși,aveau o lumină pe chipuri,credeau în adevărurile sfinte.La plecare i-am văzut îmbrățișându-se cu urări de bine pentru cei mici,mai ales. M-a uimit o altă realitate: vecinii se cunosc unii pe alţii şi se ajutã între ei,iar pe mine mă strigau și mă invitau în casa lor,de parcă eram rude adevărate.Noii prieteni m-au dus într-un loc sfânt la mănăstirea Bârsana, construită de familia lui Dragoş Voievod.

 Viaţa în Maramureş este învăluitã în mister. Mi-am făcut prieteni cu care am străbătut pasurile montane, am coboarât în văile însufleţite de cântece și dansuri amețitoare A fost o experință deosebită,parcă am trăit într-o lume de film,acolo ,,în ȚARA veche cu oameni fără pereche”.

 

                                    Ploaia din pădure

 

Știam că, de cum treceam de tufele de alun de la marginea văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde puteam să vorbesc cât voiam, prin curte ori pe stradă. Așa mi-a spus bunicul, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam cum ne-a obişnuit deja pri­mă­vara aceasta atât de capricioasă. Ver­dele viu al pădurii părea şi mai proaspăt în lumina crudă a ploii iuţi ...şi-un fel de bucurie a întregii firi se simţea oriunde m-aș fi uitat. Pâlcuri de mesteceni îşi tremurau frunzele de-abia deschise, pă­pădiile îm­pes­triţau marginile drumului, bujorii îşi ridicau se­meţi bobocii în vânt. Încă o dată am simţit ce mare sărbătoare este ploaia de început de vară, pentru fiecare fir de iarbă. Mergem mult, mai mult de un ceas, printr-o pă­dure bătrână, numai şoapte şi umbre. Ne strecurăm  prin tuneluri vegetale, cău­tând cu ochii zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se împletesc sub noi, în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta foşnet şi atâta verde, încât mă simt sorbit, cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm.

Împreună cu bunicul m-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să ne  apere. Și o vreme am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit....Mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit cu pelerina  bunicului, care mă apăra de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând.Dar brusc, desişul se rupe şi văd, între­ză­rin­du-se lumina stră­­lu­ci­toa­re a soare­lui. Pădurea  rămâne de acum în urmă, lăsând locul unei mări nesfâr­şite de pajişti înflorite şi înmiresmate.

                                        Dea­su­pra mea e doar cerul,iar eu mă văd sus, pe acoperişul lumii.

 

                                       Salcâmul de la poartă

În fiecare primăvară, când salcâmii înfloriţi ne trimit efluvii de miresme, mă cheamă copacul falnic din poarta bunicilor mei.
Nu ştiu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o minusculă sămânţă purtată de vânt sau pierdută de o pasăre să răsară un fir plăpând şi să crească apoi, asemenea voinicului din poveste, un mândru salcâm. Ori, poate, va fi fost sădit precum nucii, merii, perii şi gutuii din grădină,chiar nu știu.
Îi văd bogăţia frunzişului şi a cior­chinilor de flori albe, parfumate. Îmi mângâie auzul zum­zetul permanent al harnicelor albine cu picio­ruşele încărcate de polen, trecând din floare în floare, pentru a duce apoi în stup nectarul cel dulce.
Salcâmul din poar­tă crescuse uşor încli­nat dea­supra intrării în curte, pentru a întâm­pina, parcă, cu o os­pita­lieră plecăciune, pe oricine  ar fi păşit peste prag.

De câte ori voi fi trecut pe sub bolta lui, de câte ori mă va fi în­tâm­pinat cu drag,nu-mi amintesc! Pe coroana lui mân­dră îmi odihneam privirea şi tot el era hotarul până unde, în zbor săgetat, se avântau rândunelele care-şi aveau cui­burile de mulţi ani sub streşinile vechii case. Pe crengile lui se odihneau puii lor, când în­­ce­peau lecţiile de zbor, deranjând stolul gureşelor vră­biuţe, locatare permanente ale salcâmului. După mai multe zile de la înflorire, când mi­reas­ma florilor se stingea treptat, ne bucura cu un alt dar: un covor ţesut din mii de floricele alb-gălbui ne mângâia tălpile desculţe. Abia când razele soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng.

Am văzut salcâmul bătut de furtuni şi şfichiuit de vânturi, zdrenţuit de o grindină năprasnică, gata să se prăbuşească. Zăream sal­câmul prin fereastra întu­ne­cată de rafalele furtunii luptându-se cu stihiile na­turii dezlănţuite. Cren­gile i se învălmăşeau într-o zba­tere neîntre­ruptă, lovite de perdele dese de pietre care se năpusteau fără în­cetare asupra întregii firi. Când ur­gia a încetat, pe stratul gros de grin­dină am pri­vit cu milă podoaba lui verde zăcând la pă­mânt. Arăta jalnic, dar învinsese, rămânând în picioare, şi, ca un vajnic străjer, apărase şi poarta şubrezită de vre­me.

Au venit primăveri, şi veri, şi toamne, şi ierni. Din nou s-a aco­perit, de fiecare dată, de frunze, de flori, de cân­tecele păsărilor. Eu am plecat departe,dar de câte ori mă întorc zăresc vârful salcâmului şi gră­besc pasul spre locul unde mă simt cu ade­­vărat "acasă."

Câteodată simt că mi se-ntâmplă o minune.Pomul parcă s-a mutat din poarta bu­nicilor în inima mea şi acolo va fi mereu ocro­tit. Și așa mă voi bucura, în fiecare primăvară, de bogăţia şi mireasma florilor sale şi voi zâmbi fericit amintindu-mi de el,pomul ca un vitez din poveste...

 

                                O amintire din vacanța petrecută la bunici

 

 În fiecare an,după terminarea cursurilor,îmi petreceam toată vara departe de zgomotul bulevardului- la bunici,undeva la marginea orașului.De îndată ce intram în curtea bunicilor, por­neam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era ritualul meu preferat. Porneam printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi câinele, tovarăşul meu de joacă. Prima oprire era mu­sai la zidul casei, la muşuroiul de furnici. Felix se aşeza tacticos lângă mine, îşi învârtea coada pe lângă el şi aş­tep­ta. Priveam împreună cu el ar­­ma­tele de furnici şi-i ex­plicam într-o limbă pe care cu siguranţă o înţe­le­geam nu­mai noi, cam cum stă trea­­ba într-un mu­şu­roi. La final, în­ce­peam să le nu­măr. Eram convins că toa­te nu­me­rele fuseseră in­­ven­tate, doar ca să observ cât mai bine fur­nicile şi să ve­rific da­că sunt tot atâ­tea ca în vara tre­cută. Când ajun­­­geam la treize­ci, o luam de la ca­păt, pâ­nă îl vedeam pe Felix cum îşi ridică brusc coada în sus, plictisit, şi era musai să por­­nim mai departe. O luam pâş-pâş, pe lângă gar­dul din lemn, cu Felix în faţă, păşind tac­ticos peste stra­turile de crăiţe şi de petunii...nu călcam niciuna,că se supăra bunica. Ur­mau straturile cu legume, coacăzele ro­şii,în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important po­pas şi, undeva, în spa­­tele curţii, în­tr-un loc destul de retras, era opri­rea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubea mai presus de orice. Când ajun­geam lân­gă ele, mă asiguram că nu sunt supra­ve­ghea­t, mă furişam pe lângă părul cu frunze creţe şi-mi fă­ceam un culcuş drept în mij­locul lor. Era ob­ser­vatorul din care priveam grădina şi ce­rul. Felix se cuibărea lângă mine şi stăteam amân­­doi, el pufăind, eu atent la fiecare miş­ca­re din jur, de tea­mă să nu cumva să fim des­co­periţi.
Căldura înteţise mirosul florilor. De după frun­ze şi florile bulbucate, vedeam tot ce miş­ca în jur, auzeam, ca pe nişte ecouri, po­veş­tile spu­se de oamenii mari.La final de vară, când tufa nu ne-a mai încăput şi şcoa­la tre­bu­ia să în­cea­pă, am plecat cu regret pe dru­mul meu : la școală, iar Felix, tac­ticos, învârtindu-şi coa­da, a ră­mas la poartă să mă aş­tepte, uitându-se lung,cu tristețe.

 

                                            Vine,vine toamna....se așterne.....

 

Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce,ba...ah!!!pregătindu-mă de început,de începutul școlii....cu regret,cu bucurie?!?!!!Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi, oamenii,cu frig şi umezeală şi cu foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.

  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

 

                                                    În căldura lui august

 

          În august e ca-ntr-un spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. Mai întâi este lumina lui august, ca o umbră albă,ca o mângâiere. Am privit lumina aceea ca un fluture alb, care s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat câmpia.

 Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvârcolindu-se în mijlocul arșitei. ...se înalță către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se prăbușească în adâncurile văilor, să se încolăcească prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, departe, sunt creste de piatră  alburie, în care se agață nori subțiri. Undeva, prin perdeaua văluroasă a aerului clocotit, văd două puncte negre, ca două mogâldețe, mișcându-se vag, sub cerul topit. Acolo e singurul loc unde îmi sprijin privirea. În rest, numai câmp galben, petice mari de pământ zbârcit și un zăduf venit parcă din adâncul pământului.. Aici, la marginea câmpiei , în zilele toride de vară, totul e amorțit și pustiu. De-atâta amarnică arșiță, nici păsările, ori poate nici îngerii, nu mai au vlagă. Pășesc împiedicat printre paiele pârjolite de soare, ca prin nisipul deșertului și simt cerul topit cum se scurge ușor peste creștetul meu. Departe, în mijlocul câmpului, îmi apar niște puncte ca doua mogâldețe ce se mișcă,se apropie,se depărtează,iau forme de abur, se înalță în aer. Cerul se limpezește atât de mult, că aș fi putut să mă oglindesc în el.Și merg....  drumul meu  ajunge într-o pădurice  de aluni, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi sa se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori mărunte și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Mă întorc nedumerit și,zâmbind,mă întreb:unde e arșița ?s-au coborât cele două mogâldețe ciudate?Ajuns în poiană, trebuie să-mi croiesc  singur cărare prin ierburile năvalnice. Uit de arșiță și iată-mă într-un rai de soare și umbră deasă și tămâiată de miresme dulci-amărui. Un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, îmi  dă târcoale. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe iarbă.Lumina ne învăluia,iar eu mă simt într-un tărâm care se leagănă între basm şi vis....

 

                                O călătorie în natura miraculoasă şi neatinsă

 

Apa lacului e verde ca de smarald topit. Pot să văd în adâncurile lui. este un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde,verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.

E un ochi magic  şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că apa ca un ochi stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârşitele  întâmplări ce trăiesc în pădure. E ceva magic în jurul acestui lac. E ca o şoaptă, brazii stau neclintiţi,lumina are ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe deosebită!Pe malurile străvezii ale lacului,fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii se plimbă pe o floare galbenă.

Merg mai sus râul, transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. 

Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re.Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi! Merg continuu și-mi pare că Lumea e departe. Po­teca e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte şi tim­pul începe, în­cet-încet, să îşi schim­be cursul. De­vine tot mai lent, cren­gile se agaţă de mine,mă opresc des. Cât mai am de mers? Im­posibil de cu­prins frumuseţea într-o sin­gură imagine.... ce culori! Griul muntelui de piatră cu verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Pădurea mă poartă pe braţe,îmi şter­ge gân­durile şi mă duce la lumină. Calc pe trepte făcute din rădă­cinile co­pa­cilor, ca sute de şerpi împietriţi la su­prafaţa pămân­tului, în încolăciri şi zvârcoliri fabu­loase. Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte...

 

                                              Gânduri,gânduri de toamnă...

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.

 

                                         E toamnă...toamnă...toamnă!!!!!!!!!!!!

 

  E toamnă, cu auriu și vânt. Îmi place toamna, iubesc toamna, o iubesc datorită grăitoarelor ei parfumuri,a celui mai frumos zâmbet al anului Frunzişul și-a pierdut prospeţimea  și totuși există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii.

Ascultă!vântul este în creştere, iar aerul este sălbatic, cu frunze,cu plopii transformați în flăcări, torţe de iluminat  pentru iarnă. Toamna a devenit artistul ce dirijează vântul ce aruncă departe ploaia, ia cu el cerul şi frunzele, lasând în spate doar copacii,apoi schimbă culorile frunzelor.

Nu mă pot îndura să nu văd un răsărit de soare în toamnă. 

Toamna a fost întotdeauna anotimpul meu favorit, natura explodează într-un ultim moment de frumusețe, ca și cum s-a pregătit tot anul pentru acest final glorios, în care fiecare frunză se transformă într-o floare.Privesc frunza căzută și văd că e un semn de ,,rămas bun” din partea verii.Îmi spun că aceia care cred că frunzele căzute sunt moarte nu le-au văzut niciodată dansând pe o zi cu vânt. Când frunzele sunt nevoite să se despartă de copaci, își poartă cele mai frumoase culori și dansează până ating pământul.  Ce pline de lumină și culoare sunt ultimele lor zile, iar noi nu avem nici măcar puterea de a opri o frunză din căderea ei.

   Mai departe...mai departe...urc pe dealul plin de rugina frunzelor căzute.Aici, pădurile de conifere le îmbrăţişează discret pe cele de foioase, aşter­nân­du-le la poale pă­şuni încă smălţate cu flori târzii. Brân­du­şele au cotropit po­ienile şi se răsfaţă sub razele soarelui, nefi­resc de calde. Din loc în loc, cireşii sălbatici străpung, cu roşul de purpură al frunzelor, mantaua verde-ară­mie a pădurilor. E seară şi, de undeva, din spatele dealului, luna plină se pregăteşte să ia în stăpânire cerul. Ce culo­ri pe albastrul adânc al cerului, nuanţe violent de clare, de brun şi de ocru, pe care luna le  sculptează pe scoarţa ar­borilor uriaşi. Toamna scutură cerul de stele şi le îm­prăştie în iarbă, dându-le formă de măr pârguit. Ici gal­ben, dincolo roşcat, ceva mai sus ne­gru sau alburiu, unde e mai mul­tă piatră. Nicio teamă, nicio strângere de inimă. Doar în­cre­dere. Şi linişte, curată şi atotcu­prin­zătoare.  E o toamnă luminoasă din­colo de cuvinte. Timpul se opreşte din­tr-oda­tă şi nimic nu ne tulbură tihna ve­nită, cu siguranţă, de foarte departe, dinspre rădăcini. Într-un nuc, două ve­veriţe, flămânde, dau după noi cu cojile goale, ca să nu râvnim la bunătăţile lor. O ciocănitoare zglobie vine şi ea să-şi consul­te pacientul bolnav, înţepându-l cu cio­cul. În apropiere, o ramură se înalță ca un catarg,zvâcnetul său sub bătaia niţel cam ner­voasă a vântului, seamănă cu un fâlfâit de pasăre nevăzută.

Un fazan trece spe­riat de la stânga la dreapta, lăsând în praful pote­cii o linie făcută cu coada, o graniţă imaginară, un ,,până aici!", aruncat odată cu propriul lui ţipăt. Aşa cum stau pierdut în mijlocul drumului, îmi pare că pacea sună ca foşnetul vântului printre pini. Raiul e la un zbor de fazan depărtare. Şi cel mai frumos loc de pe pă­mânt e aici.

Cred că am ajuns să cunosc prea bine toamna, cu ultimul și cel mai frumos zâmbet al anului,cel mai frumos spectacol, înconjurat de frunze ruginite, Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea luminii veșnice....acum e o altă toamnă, o altă pagină întoarsă…

 

                                                              Toamna

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.

 

 

                                                       și-a fost echinocțiul...

 

Cu fie­care vară care trece, care vine, mă las mân­gâiat de aceleaşi adieri din ce în ce mai reci şi mus­trat plăcut de ace­leaşi ploi,ce-mi aduc dia­fane amintiri. Acum,îndreptându-mă spre școala ce abia a început,mă întâm­pină dimineţi de cleş­tar, amiezi care ard în aerul adormit şi învăluitoare, după-amie­ze,când cu un ochi la tablă și altul spre cerul încă allbastru visez la timpul ce aleargă,aleargă... Paşii mei, abia coborâţi din somn, caută în gră­di­na încă verde urmele mele de altădată, stropite acum de roua dimineţii sau de ploile ce vin de după gard şi care cad aici ca nicăieri în lume...E sfârșit de septembrie și plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin turme mărețe... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi pe pădure, pe grădina tăcută, printre copacii ce-și scutură triști frunzele încă verzi.Plouă în suflet... Şi cum mai miros crizantemele toamnei! Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet de muzică tristă au crengile ce se-mpletesc, ca și când s-ar proteja!Zilele se vor micșora,soarele se va juca de-a ascunselea...o pasăre cu un moț alb trece strigând și-mi lasă din înalt un măr roșu....e bucurie și-n toamnă!!!!!

 

                                     Păsările zburătoare din curtea bunicilor”

 

  Sunt în grădina bunicilor,păzită cu strășnicie de o pisică mare portocalie,ciudată culoare,ciudați ochi negri ce se rotesc la fiecare mișcare și parcă mă oprește cu privirea lângă mărul de la poartă, un pic aplecat peste cărarea mărginită veșnic de trifoi. Îmi ies în față, mândre și țanțoșe, hortensiile și crizantemele cu puf de toamnă, daliile colorate și prunii bătrâni cu scoarța crăpată de vreme. 

Mă așez timid lângă pisică,fără să-i cer voie și privesc forfota musculițelor ca nişte râuri  ce curg din streaşină până la pământ. Câteva albinuţe poposesc, la ale­ge­re, pe un trandafir timid,mirositor, pe un caprifoi în­florit, pe o dalie ori pe vreo crăiţă... Se bucură că ne sunt musafiri şi bâzâie necontenit. La întrecere cu albinele, au pornit şi câţiva fluturi coloraţi, care zburdă prin aer. Un pâlc de vrăbiuţe zbârlite şi gureşe ciripesc şi-şi an­trenează puii, acum mari, pentru zboruri mai înalte. Noap­tea, ,,culeg" din prunele rămase în copaci şi le aruncă jos, pentru a fi la îndemâna mea. Când ziua mă văd culegându-le, îşi sporesc ciri­piturile şi se bucură. În semn de prietenie, le ofer şi eu pe o scândurică un ospăţ cu firimituri de pâine, de prăjituri şi de biscuiţi. Le ciugulesc cu poftă. Un stol de grauri hrăpăreţi se opresc din zbor şi potopesc ultimele fructe uitate în pom. O codo­ba­tură,mi-o arată bunicul, controlează iarba de firi­mi­turile ce au mai rămas de la ospăţul păsărelelor şi bate pământul cu coada, mulţumind pentru cele gă­site. Pre­peliţa-domnișoară pă­şeşte tacti­coasă prin iarbă şi nu îndrăzneşte să se apropie de ospăţ. Uitându-se doar la bucuria altora, se îndreaptă spre lucerna din grădină, unde îşi are puii. Apare şi o ciocănitoare în toaletă multi­coloră, care îşi găseşte loc de popas pe creanga nucului bătrân de la colţul casei, unde începe să bată toaca. Pe rămurica unui soc tânăr, un piţigoi ciripeşte şi se făleşte în ,,fracul" lui al­bas­tru, făcându-i în ciudă fratelui său îmbrăcat în ,,frac" cenuşiu. E concurenţă în lu­mea păsă­rilor! Multe rândunele umplu crengile,, se sfătuiesc", apoi zboară, să caute hra­nă,știu că vor pleca în curând.

Eu însă  mă ui­t înspre casa bunicilor și o văd cum începe să se lumineze, mai întâi pe di­nă­untru și apoi pe dinafară, și cum în jurul ei se adună, parcă pentru a o proteja, și florile, și frun­zele, și pomii,și pă­sările care și-au făcut zeci de cuiburi la toate strea­șinele.Mă ridic,mă înalț puțin pe vârfuri și mă văd ca-ntr-o oglindă, scriind povestea aceasta, pentru a le mulțumi lor, paznici dragi, necu­vân­tători, care fac din casa și din curtea bunilor mei un rai.

 

                                                   Ce-mi aduce toamna.....

 

 Ploile de ieri au spulberat norii şi cenuşiul care a ţinut captiv ora­şul câteva zile la rând. Nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii,văd prin geam că în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, iedera îmi pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie mi se pare că toamna e încă în toi.

Înaintez încet, prin poarta de ceaţă, către lumea aflată deasupra lumii. Şi, deo­dată, pâcla albă se rupe, razele soarelui de noiembrie se-mpleticesc printre trun­chiu­rile pomilor, ici-colo, pâl­curi de tufănele îşi lasă frunzele să fie transformate în aur pur.Chiar dacă e frig, melancolia şi tristeţea grădinii s-au pre­schim­bat i într-o explozie de culori calde. 

Salcâmul nos­tru e un candelabru imperial, își întinde brațele și domnește peste grădină, aprinzând sute de ciucuri aurii. Un aer proaspăt se ridică deasupra crizantemelor galbene care mărginesc  poteca din fața casei mă duce spre grădină. Mi-e aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care pare instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj salcâmul bătrân, multe din frunzele și crengile lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze gal­bene și picături de apă, în care se oglindea ce­rul. Printre crengile goale am zărit câteva flori,ce ciudat!!!! semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe pomului și m-am apropiat de el și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja us­cate, altele, răsucite cum­va ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf.Părea în­vă­luit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui de toamnă erau un semn de încurajare, spe­ranţa că va mai apuca încă o primăvară, o ultimă încercare, înaintea sfâr­­șitu­lui. Am stat mult privindu-l,până când în strălucirea înserării de toamnă ce vine grăbită, grădina pare o imensă bucată de rai. Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unei păsări,amurgul timid cu lumina de o blândețe nesfârșită  care se pogoară asupra lumii si o binecuvântează înainte de că­derea nopţii.

                   Ce-mi aduce toamna? linişte, ritm, culoare, savoare, salvare,împăcare.......

 

                                                 un măr galben

Deschid poarta și intru în curte. E octombrie,ba plouă,ba e soare, un aer proaspăt se ridică deasupra crizantemelor galbene care mărginesc poteca pe care calc pe frunzele căzute ce foșnesc triste. Petale de trandafiri sunt spulberate peste tot, iar ierburile crescute în voie, la întâmplare, înconjoară casa veche a vecinilor. Mi-a fost aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care părea instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj un măr bătrân, încărcat de mere. Multe din roadele lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze gal­bene și picături de apă, în care se oglindea ce­rul. Printre merele rămase pe crengi, am zărit, mi­rat și câteva flori, semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe mărului și m-am apropiat de el, să facem cu­noș­tință de-aproape și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja us­cate, altele, răsucite cum­va ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf. L-am îndrăgit pe loc. Părea în­vă­luit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui erau un semn de încurajare! Am ales mărul ca paz­nic bătrân al locului.Plec și-l văd plecându-și ușor crengile ca de salut. E-adevărat că jumătate din viaţa lui s-a risipit într-un morman cenuşiu de putregai, dar ce-a mai rămas din ea duce îna­inte povestea, tresare, în­că, ori de câte ori pe cea mai înaltă creangă a lui se aşază o păsăruică, un măcălean­dru, ori poate un sticlete sprâncenat, ga­ta, gata să cânte, din toa­te puterile lui, bucuria de a fi viu. De aceea mă rog cu toată puterea de mărul meu cel bătrân să mai trăiască. Nu răspunde. Foșnește ușor și scutură de pe crengi un măr. Galben ca aurul, se ros­togolește în iarbă. Mă grăbesc să-l culeg. Lu­mina lui alungă tristețile toamnei.

                                                  Toamna în noiembrie

Cred în toamnă! e anotimpul meu preferat. 

Septembrie e, uneori, doar o pre­lungire a verii. Mimozele încă-s în floare. 

Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. 

Noiembrie! luna vântului, a copacilor desfrunziţi.... luna pustiului, a albastrului care se strânge în el însuşi, până devine gri, a luminii care se ascunde... luna de dinaintea iernii...( luna în care lupii coboară printre noi.)  În noiembrie, cerul pare mâzgălit cu o cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, îna­inte să se culce, se înve­leşte cu plapuma lui no­roasă. Iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme.

  Câteodată, norii cenuşii aleargă printre păsările albe, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căută disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune.

 Este toamnă târzie şi aştept de la o zi la alta zăpada. Grădina din faţa casei este arsă de brumă, nu mai sunt decât puţine frunze în copaci.Am așteptat să vină vân­tul. Să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare. Să mă umple de frunze ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun, aiurit şi jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cum răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni... pur şi simplu n-am cum. Uite-l, a venit, mi-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus şi mi­nună­ţia asta de miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum, cel mai plăcut  miros de noiembrie. Acum simt aerul albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de munte,aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră. Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să închid iar ochii şi să simt că în curând va ninge.

 Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor. Noiembrie e lu­mina puţină care începe să se­mene a seară, dis-de-di­mineaţă. Noiembrie e ca şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria în­cre­menită. 

Noiembrie e așteptare...și-mi spune că nu mai e mult și va veni CRĂCIUNUL!!!!!

 

                                                          o întâlnire cu un scriitor

 

.....o zi  de toamnă.Plouă încet cu stropi mici cristalini și-n nări îmi pătrunde mirosul frunzelor căzute pe trotuar,câte una mi se lipește pe talpa pantofului,de parcă ar vrea s-o iau cu mine.Ajung în sala de lectură a școlii noastre,unde are loc întâlnirea cu scriitorul Mircea Cărtărescu.E lume multă,profesori,colegi din diferite clase,părinți  și timid mă strecor pe lângă un perete și aștept.Iată-l intrând...zâmbitor,cu pletele prin care-și plimbă mâna.Rămâne în picioare și ochii lui calzi ne cuprind pe fiecare în parte,de parcă ne-ar cunoaște.Fără să fie rugat,începe să vorbească despre el,spunând că îi e mai bine aici,aca­să,deși a călătorit mult în lume, fiindcă are mulți prieteni,fiindcă aici îi e bine. Îl văd ca un om obișnuit,simplu, direct,prietenos.Mărturisește că atunci  când deschide caietul în care scrie, se transformă cu totul, devine altcineva.Mă uimește ce aud:el spune că scrie, ca și cum ar scrie după dictare, ca și cum totul ar fi fost deja ceva scris pe pagina aceea, iar el nu trebuie decât să răzuiască un strat alb care acoperă cuvintele. Apoi explică cum nu șterge nimic, nu schimbă niciodată ordinea paragrafelor, nu scoate și nu introduce nimic.”Mi-l închipui în fața foii de hârtie,ca un om singur pe pământ,iar foaia cea albă din fața lui ar fi  Antarctica. Din spusele lui înțeleg că scrisul este singurătate,o  singurătate asumată.Vorbește despre scrierile lui: povestiri, cărți pentru copii,romane,cărți academice și,cu glas cald,ușor spune cum ,,s-a adunat” încet pentru o altă carte demnă de ființa lui: „Solenoid”, cartea pe care o numește ,,cea mai puternică și mai matură și de care sunt foarte mândru.” Se apropie de mine și-mi spune că noi,românii,trebuie să ne obișnuim cu gândul că patria noastra este Europa și că avem îndreptățirea să locuim oriunde între granițele ei, ca la noi acasă.Îmi întinde mâna și-mi urează succes în viață.Câțiva colegi,apoi profesori îl roagă să semneze pe cărțile aduse....zâmbește și întreabă dacă le-a plăcut ce-au citit în ele.Apoi pleacă,culegând o frunză ce cădea încet,încet....

Plec și eu și simt emoție,fericire...am întâlnit un om deosebit, vorbele lui mă însoțesc și le repet:

,,Trecutul e ca o fântână, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din adâncul lui.”

 

                                              LocuL meu plăcut

 

Alături de casa noastră este și casa bunicilor,unde mă simt liber,pot hoinări printre straturile grădinii,pot urmări cum cresc frunzele sau cum se desfac mugurii primăvara.Acolo,în­tr-un loc destul de retras, a crescut o tufă de măceș din care nimeni n-a tăiat niciodată nicio ramură.A crescut împletindu-se și răsucindu-se, după cum au vrut vânturile și ploile.Acolo am descoperit demult ascunzătoarea în care îmi duceam la început jocurile,apoi unele obiecte din camera mea și așa a devenit un mic adăpost,ca o peșteră.Deși nu-mi place singurătatea,am clipele mele de gândire ca orice adolescent. De după ramurile dese cu frun­ze văd  tot ce miş­că în jur, aud, ca pe nişte ecouri po­veş­tile îngânate de păsările ce vin și pleacă deasupra mea,glasul ușor al vântului de vară,urmăresc urcușul furnicilor pe ramuri,deslușesc formele norilor,urmăresc tristețea frunzelor veștede.Într-o zi am simțit că cineva mă privea, se uita fix la mine.Era un copăcel subțire și lung.Când a realizat că îl văd, a început brusc să frea­măte vesel, mișcân­du-și puținele frunzele cu o viteză fantastică.Am înțe­les că vrea să-mi arate ceva și-am văzut că în jurul lui răsăriseră flori micuțe albastre.Copăcelul se mișca și fremăta fără odihnă,iar eu mă sim­țeam bine acolo ,parcă nu eram singur.Era atâta li­niște împre­jur, doar eu,cerul și pământul. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. Ce bu­cu­rie să desco­păr că sunt parte din natură. Acum încerc să-ți spun că eu am vorbit cu totul din jur.Să nu râzi! Eu mă bucur singur, de o descoperire așa de importantă,iar tu îmi vei păstra secretul!!!!

 

                                          Visul unei nopți de iarnă…

 

  Orice om visează altfel în nopțile lungi de iarnă…și-n vis se făcea că din ceruri mâini uriașe cern norii albi adunați din glaciar spre pământ și atunci…spre pământ începe baletul: la început, vijelios mânat de viscolul venit tocmai din nordul arctic.Apoi pământul dezgolit de verdele și de arămiul toamnei,cu vietățile și zburătoarele ascunse sau plecate,cu oamenii înfrigurați și grăbiți este luat într-un dans lent,amăgitor,viclean… de fulgii grațioși,fără a vedea că sunt transformați în statui albe,în moși Crăciuni.Totul e alb,drumurile devin alunecoase,copacii par,în nopțile întunecoase, fantome,căutând secrete ale pământului ce doarme,urmărind secunda înghețată a timpului.

  Și-ntr-o astfel de noapte, o stea  a vestit un miracol și de-atunci Iarna cu albul ei ,cu cenușiul cerului lipsit de soare, cu brazii împodobiți de colinde,cu obrajii înghețați și cărări strâmte printre nămeți este așteptată de toți oamenii dornici de viață,de visul spre nemurire…

 

       Urare:     

                          Colindele  pentru Moș  Crăciun  încep sub zăpezi pe o cărare

         a magilor,cu sania zburând prin ninsoare,cu mama împletind colăcei,

         cu mireasma dulce de Iisus născându-se în iesle…și bradul scuturând

         arginturi.Veniți să fiți cuprinși de colindele mărturisite-n roua datinilor!

 

              În ziua luminării,când steaua a vestit nașterea sufletului curat,

         învelit în trupul rănit de drumul pătimirii,ne înălțăm sufletul-clepsidră în dorința veșniciei…și…colindăm iubirile cu bucurii,tristețile cu lacrimi…        

          Ne urăm și vă urăm s-avem și s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit.

[e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului vă învăluie întru mulți ani fericiți și verzi].

    

                                               CRĂCIUN cu bucurii!!!!!!!!!sărbători frumoase!!!!!