Visul unei nopți de CRĂCIUN

 

 Afară-i frig și fulgi mari se rotesc  prin aerul nopții și,fără a-și alege un loc,cad pe pământul pustiit de crivățul vijelios,el, vântul iernii ce se cred ,,prințul zăpezii”,singur urmat de pajii albi,în căutarea unei crăiese,ascunsă în vreun palat de gheață pe undeva prin ținuturile albe.Dar nu-i ascult vuietul și-mi caut căldura lângă focul ce dansează cu brațe subțiri,de parc-ar vrea să prindă o stea.

     Colinde,colinde....e vremea colindelor ...N-am înţeles niciodată de ce apare cu atâta frecvenţă în colindele tradiţionale româneşti motivul florilor de măr. De ce în plină iarnă? De ce tocmai într-o colindă? De ce sunt numite tocmai ele "dalbe"? Mai dalbe decât florile de cireş?                                  Îmi spun că ele sunt speranța,sinceritatea,iubirea ...sentimente curate ca drumul luminos al stelei ce i-a condus pe magi,ce a strălucit deasupra păstorilor,ce a înseninat privirea Mamei,privindu-și Pruncul. Retrăiesc ca-ntr-un vis timpurile, când Dumnezeu a hotărât sa izbăvească lumea din păcat,simt adierea aripilor îngerului,care-n taină i-a șoptit Mariei că Ea este ,,aleasa”.Apoi caut un adăpost de la marginea Betleemului și privesc fascinat scara de lumina pe care a coborât îngerul până în locul nașterii- loc al smereniei, al tainei.În noapte,aveam impresia  că pământul se străduia sa-L ascundă pe Ziditorul său, iar cerul prin stea, îl va descoperi înțeleptilor. Sunt acolo și înțeleg că Pruncul nu s-a născut în casa zidită, ci aproape de pământul pe care a venit să-l răscumpere. Îl privesc  culcat în iesle și încălzit de răsuflarea caldă a vitelor adăpostite.... prin El noi,toți oamenii, vom  fi izbăviți  de suferință și vom fi uniți. .. . Pruncul sfânt îmi reamintește  de frumusețea Paradisului,a naturii care-mi dă puterea de a spera.

    Dorm sub bradul verde și visez...visez... deasupră-mi voci din înalt îmi cântă :

                                          Astăzi s-a născut Hristos,

                                          Mesia,chip luminos....

   și mai visez un moș cu haine roșii,cu barbă albă și cu un sac plin....zâmbesc și mă întreb ce ascunde moșul în sac?????????????

 

                  Scrisoare

                                                    Dragă Moșule,

Chiar dacă nu ți-am scris niciodată, în fiecare an mi-am dorit același lucru. În fiecare an, în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă,  an, neîncetat, aceeași dorință.

Îmi doresc să am puterea să cred în imposibil, îmi doresc să am senzația că pot cuprinde marea dintr-o privire,că pot zbura pe aripile pescărușilor,că pot saluta oamenii c-un zâmbet cald de copil, îmi doresc să pot urca munții ,chiar dacă din când în când mă voi împiedica,  să am puterea să o iau de la capăt ajutat de privirea și vorbele celor mari, să întind brațele spre cer și atunci, când le închid, să cred că am cuprins Universul, să simt pe umăr atingerea îngerului meu păzitor,să prind un fulg de nea și să-l dăruiesc în toată splendoarea pură LUI, dar și cuiva drag, mai ales mamei, să adun picături de ploaie și să-mi fac din ele râul tinereții veșnice, să pot aduna toate florile din lume, ca să le pun la picioarele bunicii ce nu ostenește niciodată  și ele să-i șoptească toată recunoștința mea. Îmi doresc să pot vorbi cu stelele și ele să-mi spună misterele nopții, să pot convinge natura - păsări, copaci, vânt, ploaie, zăpadă, să ducă cu ele oriunde în lume  dorul meu de a rămâne aici lângă neamul meu cel românesc. Să-l ducă până acolo, unde  Dunărea străbate  câmpiile roditoare ,alergând spre mare cea mare,să-i cânte, să-i adie, să-i plouă, să-i ningă tot ceea ce sunt eu și tot ceea ce simt pentru ei, oamenii, pentru viață.

Și când la ceas de seară, în luna decembrie, pe ușă vei  intra tu,MOȘULE,ce aduci darul cel mai de preț...NAȘTEREA CELUI  ce a învins...tu, nins de iubirea mea, vom fi înțeles amândoi că m-ai găsit.

Moșule, cam asta îmi doresc de Crăciun și aș mai vrea câte un cadou-mic sau mare pentru cei pe care-i iubesc....știu că spiridușii mi-au făcut un pachet.   Te aștept cu nerăbdare....

 

                                                                          Semnează: un copil care te așteaptă....

                      Teleportarea mea în spațiu

Mă gândesc de mult că teleportarea a fost definită, prima dată, drept o ciudată anomalie în care ,,lucrurile dispar și apar în alt loc”....la fel s-a gândit și Aladin că duhul din lampa putea să transporte pe oricine oriunde și.... atunci am pornit spre târgul de vechituri să găsesc ceva asemănător cu lampa fermecată.N-am găsit!M-am gândit că pot fi teleportat ca vrăjitorii lui Harry Potter,că pot trece dintr-un loc în altul, iar, dacă nu voi avea destulă experiență, mă pot dezmembra lăsând părți din corp în urmă,am văzut doar în film.Aș putea lua încă o persoană sau vietate  în timpul teleportarii,m-am hotărât: iau unul dintre câinii mei,să mă apere pe unde voi ajunge.

Cum voi face?Îmi voi pune degetul în mijlocul frunții și mă voi concentra, îmi voi alege pe un calculator locul unde vreau sa mă teleportez, iar, după ce aleg coordonatele, mă voi urca pe un platou special de pe un aerodrom,pe furiș, și voi  începe  aventura.Să înceapă!!!!

Mă îndrept rapid spre steaua cunoscută decât de puțini astronomi- Crohlinrastra,îmi țin strâns câinele,care nu pricepe nimic și în jurul meu văd : lumini trecătoare,fulgere,forme ciudate de culori strălucitoare.E ca-ntr-un carusel nocturn,strălucitor.Mi-am dorit aventura aceasta și mă simt ușor speriat,dar fericit...plutesc...ajung și parcă cineva mă așază pe un sol nisipos,nu mă scufund,deși e instabil,simt un parfum de flori.Privesc uimit în jur,totul e albastru intens de diferite nuanțe :văd forme de arbori,de flori,întind mâna și le simt ca vata de zahăr,câinele latră,dar sunetele se transformă în nori albăstrii.Plecăm cu pașii ușori spre interiorul planetei și sunt din ce în ce mai uimit,nevăzând nicio ființă.Înțeleg că suntem singuri,nicio formă de relief,așezare și nu mă simt bine în acest albastru infinit,unde totul e un abur ce se ridică și se lasă deasupra mea,este ca un cer mișcător.Vreau să iau o amintire,dar totul e fum și-atunci văd ceva asemănător cu o floare,o iau ușor,privesc din nou în jur,apoi repet ritualul învățat la plecare și cu viteza mai mare decât a luminii ajung în parcul,unde câinele meu pleacă lătrând spre alți prieteni:oameni și vietăți E bine acasă,iar dintr-un vas o floare albastră îmi surâde,clipind complice.....

 

 

                    O vizită la Muzeul Satului

 

În vacanța de vară,bunicii ,veniți în vizită în București,au dorit să viziteze Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”,pe scurt Muzeul Satului, una dintre cele mai mari atracții turistice.Bineînțeles că i-am însoțit,auzisem de acest muzeu,dar eu,sportiv,nu am mers niciodată acolo.Am ajuns la poarta muzeului și am intrat împeună cu un ansamblu de dansuri,băieți și fete îmbrăcați în costume naționale din zona Maramureșului,urmați de un taraf ce interpreta melodii populare.Dintr-odată m-am simțit ca-ntr-un alt timp,parcă deschisesem poarta fermecată din basme. Eram într-o așezare, un sat înconjurat de verdeață și lacuri cu gospodării, cu ustensilele tradiționale, o moară de apă, una de vânt, o presă de ulei, nu știam unde să mă uit.Am alergat spre moara de apă,case mai văzuse.Pe o ușă din lemn a ieșit un bătrânel cu barbă albă,iar pe cap purta o căciulă veche,neagră, mi-a zâmbit și mâna lui noduroasă mi-a arătat stâlpii vechi,groși.M-a condus în interior și am auzit scrâșnetul pietrelor de moară, pâlnia mare, de lemn, în care se pune grâul ce curge prin partea îngustă a acesteia, ajungând între cele două pietre mari, care îl macină lent. Făina rezultată curge într-o cuvă din lemn, căptușită pe interior cu metal, iar de aici este luată și pusă în saci.Am urcat în podul,cu o ferestruică de unde am privit întregul sat.Totul era ca-ntr-o poveste,iar bătrânelul semăna cu un dac de pe columnă.L-am lăsat în urmă,voiam să văd roata cu palete așezată în calea curentului de apă. La plecare i-am mulțumit,iar el mi-a pus în palmă câteva boabe de grâu,ca să le semăn de sf.Andrei.                     

Am vizitat cea mai veche casă construită în secolul al XVII-lea.
Ne-am odihnit pe prispa unei case,un fel de terasă susținută de stâlpi,am admirat mobilierul caselor, uneltele, obiectele din lut, icoanele, carpetele și costumele folclorice, toate ilustrând dragostea de frumos a țăranului român dorința lui de a oferi tuturor obiectelor casnice și nu numai o expresivitate artistică,i-am aplaudat pe dansatori și cântăreți.Înainte de a pleca,un ghid ne-a oferit câteva pliante ca amintire,am recunoscut moara de apă și,mândru,i-am povestit că am vizitat-o,iar el m-a privit nedumerit,spunându-mi că e imposibil,pentru că e în renovare.Ciudat,dar bătrânelul?dar vorbele lui?am desfăcut palma și am văzut boabele de grâu....cine mi le pusese în palmă???????sau a fost...

 

                           Despre ADOLESCENȚĂ

 

Am citit că adolescența este o perioadă de ,,furtuni şi stres”, de mari transformări în plan fizic, mental, moral şi emoţional, perioadă în care ,,copiii”se confruntă cu “puseul de creştere”.

     Eu cred că adolescența nu reprezintă doar creștere și dezvoltare fizică, ci și o combinație de gânduri, simțuri care vor forma personalitatea adultului de mai târziu. Sigur că majoritatea adolescenților trec prin perioade de nervozitate, impulsivitate tocmai pentru a deveni centrul atenției prietenilor care fac parte din anturajul lor. În tot acest timp, orice adolescent își dorește să aparțină unei „turme”, așa cum spuneau mai demult stramoșii noștri,iar astăzi îi spunem ,,anturaj”.Din punctul de vedere al părințilorn-ar trebui să existe un anturaj nepotrivit pentru copii, deși, uneori, părinții au tendința de a judeca greșit prietenii copilului lor în funcție de ,,look” sau comportament,am observat chiar la mine în casă această idee.

    În primul rând,voi arăta câteva semne care ar putea avertiza că un  adolescent nu este în anturajul potrivit pentru el:

    Nu are încredere de sine;având încredere în forțele proprii, va fi mai greu de influențat în a face ceva ce nu-i convine.Apoi  este tot timpul agitat și iritat;și-atunci cei din jur vor fi atenți la felul cum vorbește și,delicat,îi vor atrage atenția.E bine să fie lăsat să-și dea seama singur de influența negativă pe care o au ,,prietenii” asupra lui și va renunța singur la ei.Sunt situații când ,,se ascunde”,se izolează, nu vorbește,îi  scade pasiunea pentru un anumit hobby.Dacă schimbarea vine din el, din noile lui valori, nu e nimic greșit,dar dacă îi este rușine cu ceea ce face din pricina anturajului, atunci se pune întrebarea:ce prieteni sunt în jurul lui?                                                                                            Un alt semn poate fi schimbarea stilului vestimentar-- semn de rebeliune.? Trebuie mult tact, fără  presiune pe el sau ea,se va îndepărta de adevăr,de părinți.În același timp poate apărea scăderea notelor,lipsa interesului pentru școală, comportament necorespunzător în timpul orelor, neefectuarea temelor.

    Ei bine, în condițiile în care acasă nu sunt probleme, acestea sunt semne că anturajul nu este prielnic și există o  influență negativă. 

      În al doilea rând,se pune întrebarea: ce e de făcut pentru a schimba anturajul? Eu consider că o persoană de aceeași vârsta cu mine, va înțelege mult mai bine decât un părinte și că nu voi fi criticat, că nu voi auzi reproșuri și că voi putea exprima tot ce simt.Dar cum rămâne cu privirile calde ale părinților,cu voia bună de la mesele de seară,cu întrebarea,,cum a fost ziua ta?”,cu filmul văzut seara cu fratele sau sora în liniștea camerei?

    Pe scurt, anturajul contează foarte mult, pentru că, în funcție de acesta, orice adolescent se va modela într-o direcție sau în alta; prietenul adevărat este acela care te sfătuiește de bine, nu acela care îți laudă nebuniile, prietenii adevărați sunt numai cei care te lasă să fii tu însuți, fără a se ivi dorința de modelare neapărat într-un sens sau altul. 

   În concluzie,atunci când ceva nu este în regulă cu anturajul unui adolescent, se pot gasi soluții în a reduce timpul petrecut în jurul acelor,,prieteni”,poate fi îndreptat spre altceva care l-ar atrage. Dacă rebeliunea pornește din interiorul familiei și copilul face ceva nepotrivit doar pentru a atrage atenția, atunci cei ce-l iubesc să petreacă mai mult timp alături de el, să-i invite prietenii acasă,să-i cunoască cum sunt împreună.

     Și nu în ultimul rând, copilul de ieri,adolescentul de azi să aibă toată dragostea familiei,să fie ascultat, să i se construiască încrederea de sine....îi va fi de mare folos în a face alegerile cele mai bune în viață!

 

 

                                Toamnă...toamnă...un vânt a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul și frunzele, lăsând în spate doar copacii. Cred ca am ajuns sa cunosc prea bine toamna,să-i ascult simfonia în andante melancolic și grațios,pregătindu-i admirabil solemnul adagio al iernii,apoi să-i privesc arta vie, în mii de culori,în mii de  expoziţii de pictură în aer liber!. Toamna este însuşi artistul cu cel mai frumos surâs care-și   gasește timp să privească căderea frunzelor și plopii lui octombrie transformați în flăcări ,în torţe de iluminat cerul cenușiu.

   Ascult  sunetele toamnei inconfundabile… foșnetul frunzelor rigide și grăbite suflate de-a lungul drumurilor de un vânt supărat si croncănitul stolurilor migratoare.

   Sufletul meu este foarte legat de toamna delicioasă, şi dacă aş fi o pasăre, aş zbura cu privire la pământ căutând o urmă de verde.....

 

                Dimineață la malul mării

 

 

Pentru mine e ca o zi de sărbătoare venirea toamnei, pentru că abia aştept frunzele foşnitoare în culori nebune, seri răcoroase cât să fie bine c-am ajuns acasă, soare blând, miros de pere dulci şi de gutui amărui, caiete noi în care îmi promiteam solemn că voi scrie frumos şi îngrijit şi chiar reuşeam asta,dar nu mereu.Chiar dacă timpul e altfel și a-nceput școala,îmi fac timp în câte-o dimineață să ajung pe malul mării.Soarele își arată chipul printre norii ce se fugăresc ,fără a ajunge undeva.

Marea este atât de frumosă în singurătatea ei dezlănțuită, cu valurile înspumate, furioase,măturând țărmul. Tunetul talazurilor se aude de departe, iar frământarea apelor îmi fascinează privirile. Zăbovesc pe mal și admir acest minunat spectacol al mării cu valuri înspumate ce par figurine dansând după o muzică auzită numai de ele,cu singurii spectatori-pescărușii ce strigă încântați de ceea ce văd și cu mine,un rătăcit ce -și amintește de vara cu nisipul fierbite.Este o dimineață de toamnă și ochii-mi se îndreaptă necontenit spre cer,dorind să văd cârdurile de păsări ce pleacă zorind spre zări mai calde și mă gândesc că zilele nu sunt doar senine,  ci și furtunoase cu valurile vieții mari și încercări nenumărate… Dar stâncile de pe malul mării mă îndeamnă să rămân….neclinti!

     Nu pot pleca de acolo, decât ascultând foșnetul sacadat al valurilor, simțind mângâierea răcoroasă a brizei și salutând soarele în spectacolul de rămas bun. E toamnă și atât..... 

 

 

                             Despre campioni.............

Am  terminat un turneu important și sunt unul dintre învingători....De obicei, se spune că un învingător este cel care se află mereu pe primul loc. Noi,jucătorii de tenis, îl definim total diferit: campion este cel care reușește să își folosească la maxim potențialul și să își crească performanțele, pentru a atinge rezultate semnificative și să le mențină chiar și atunci când se confruntă cu dificultăți și presiune. Eu știu că învingătorul este cel care își depășesșe permanent limitele.

   După ce am fost în nenumărate turnee de tenis,pot afirma că fiecare participant este un campion, trebuie doar să descopere acest lucru. Pot spune că a învinge înseamnă a te învinge pe tine iar și iar, să nu te mulțumești cu succesul obținut la un moment dat. Este ca și când ai împinge o stâncă de pe un munte: o dată ce ai urnit-o din loc, trebuie s-o deplasezi  mereu. Dacă stânca se oprește, trebuie să o iei de la capăt. 

       Antrenorii mei îmi spun că întotdeauna să definesc ce înseamnă succesul,să nu mă opresc la a visa, să fac tot posibilul, pentru a-l face să devină realitate, pas cu pas,să evaluez lucrurile pe care le-am făcut bine,să-mi cunosc punctele tari. Uneori îmi este teamă să mă autoreglez și-atunci îmi spun că,  dacă nu reușesc,trebuie să mă uit în jur....poate că am de învățat de la altcineva care face ce fac și eu. Trebuie să fiu optimist și să recunosc că trebuie să fiu tot timpul la potențialul maxim,să fiu mereu CAMPION....

 

                                        Primul cuvânt magic

    

Am citit și mi s-a spus despre importanța cuvântului care este puterea prin care noi creăm sau distrugem,că este darul care vine direct de la Dumnezeu. La început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul. Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul și asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a crea ca și Dumnezeu.Simt că fiecare cuvânt pe care îl rostesc sau pe care-l aud are îmi dă puterea de a mă exprima și de a comunica, de a gândi și de a descoperi evenimentele din viață. Așa am înțeles: cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul și eu și tu și toți din orice colț al lumii. Cuvântul reprezintă manifestarea ființei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru. Sigur este că el,cuvântul,poate transforma cel mai frumos vis în realitate, dar poate și să distrugă o prietenie,un neam,un popor,poate schimba o viață în bine sau rău...tot ce există in jurul nostru. Cuvântul unui om este magie pură, iar folosirea lui greșită poate deveni magie neagră.

      Există un singur cuvânt care se pronunţă la fel în mai toate limbile de pe Pământ: „mama”,ființa care îi vorbește copilului pe un ton cald, ușor precipitat când se entuziasmează și întotdeauna cu inflexiuni inconfundabile.Mă înreb de ce copilul rostește primul cuvânt-mama și nu altul?Poate că aude cuvinte simple și adevărate și întotdeauna din suflet,o simte sinceră și deschisă ,simte,deși nu se ridică pe propiile picioare,iubire, respect și considerație,ajutor...o vede că se pune întotdeauna pe ultimul loc,e fericită și suferă,cântă și plânge și-i este sprijin și mai ales nu așteaptă nimic . Când mă rog în taină să fie bine, mă rog la EA, când am o problemă, invariabil îi cer ei un răspuns, când plâng, gândul că este acolo, în sufletul meu mă reechilibrează. De fiecare dată îmi mai dă o șansă, de fiecare data de la EA primesc un impuls să continui, să demonstrez că pot, că nu este totul în van. Fiecare pas pe care îl fac poartă umbra mamei mele în el. Fiecare idee pe care o am are embrionul în ceva ce probabil mi-a șoptit, când eram cât un sâmbure și-apoi cât o șchioapă. Uit să îi mulțumesc în fiecare zi că mi-a dat viață,, dar azi, mai ales azi, vreau să îi mulțumesc că a fost, că este și că va fi lângă mine și vreau să știe că primul cuvânt pe care-l rostesc odată cu răsăritul este:MAMA.....

 

 

                      Cartea care mă definește

 

Paul Sweeney spunea :„Știi că tocmai ai terminat de citit o carte bună, dacă, după ce ai întors ultima pagină, te simți ca și cum ai pierdut un bun prieten.”  Remi ,Tom Sawyer,Winetou,Lizuca cu Patrocle al ei,Nică,Moby Dick și nu numai, mi-au fost prieteni de care m-am despărțit cu greu, iar, când mă apropiam de ultimele pagini ale cărților, citeam și reciteam aceleași rânduri, doar ca să amân momentul sfârșitului. Am întors ultima pagină cu nod în gât nu pentru că aș fi sensibil, ci datorită modului în care sunt relatate poveștile acestor oameni fictivi, un mod care îi atinge și pe cei de neatins.

 Am citit cărți ,nu prea multe, care mi-au influențat modul de gândire, care m-au făcut să îmi pun întrebări și care m-au ajutat să mă descopăr și să mă construiesc. Din acestea, am preluat ce am considerat că mă definește și pot îmbunătăți la mine.

Singur pe lume – celebrul roman al scriitorului francez, Hector Malot, redă povestea unui orfan, micul Remi, care trăiește în casa unei femei, tușa Barberin. Soțul acesteia , zidarul Jerome, suferă un accident grav fiind astfel nevoit  să îl închirieze pe copil unui proprietar de circ, Vitalis, care dădea reprezentații alături de un cățel, Capi, care-i conduce pe Dolce și Zerbini, alți căței artiști și pe Suflețel, o maimuță dresată. Romanul se termină în momentul în care Remi, ajuns adult, își regăsește familia, după nenumărate greutăți pe care le întâmpină.Este o carte care poate schimba o viață,chiar a unui copil,cum sunt eu și apoi mă gândesc cât de fericit sunt în casa mea confortabilă,cu familia mea,cu școala mea,cu prietenii mei,cu profesorii mei înțelepți și chiar cu ciobănescul meu lătrător.Citind-o am înțeles că iubirea oamenilor este sentimentul divin,că rugăciunule sunt auzite,că cea mai importantă ființă este mama.

Cred că dacă vrei să fii scriitor,dacă nu vine arzător din tine,atunci,orice ar fi,nu o face...dacă nu vine pur și simplu din inima și din nintea și din gura și interiorul tău,nu o face.....sunt cuvintele pe care le-am auzit de la un om deosebit,când am fost la o expoziție de cărți.

Dar eu..... dacă aș fi scriitor,despre ce aș scrie?Răspunsul mi-a venit dintr-odată:  aș scrie despre iubirea față de părinți ,cei care mi -au dat viata, m-au iubit din prima clipă,s-au bucurat că sunt băiat,că alături de sora mea vom forma perchea ideală, apoi aș povesti despre primii pași,primele cuvinte,primele căzături,primul zâmbet spre cer,despre icoana din fața patului care m-a fascinat,crezând că sunt eu cu mama.Aș mai scrie despre prietenia cu tatăl meu,mai ales cum mă privește ca pe egalul său,despre discuțiile lungi avute ,când suntem noi doi,băieții,despre călătoriile în locuri de poveste, unde am cunoscut oameni buni.Aș scrie despre bunicii care m-au  invățat cu blândețe și înțelepciune sa fac diferenta intre bine si rau,povestindu-mi întâmplări din viața lor.Și așa am inceput să am vise, cerințe, dorințe.Poate mi-aș intitula prima carte,,ÎNCERCĂRI”sau poate nici n-aș îndrăzni să arăt cuiva ce am scris,dar n-aș uita să le zâmbesc părinților,șoptindu-le:,,Mulțumesc că exist,că existați”! Mă mai gândesc dacă să devin scriitor sau nu ,mai am o viață înainte....am mult de învățat,așa că mă gândesc.....

 

                        Întâlnire cu un scriitor

 

L-am văzut așa cum mi-l închipuiam:înalt,puțin adus de spate,cu capul plecat într-o parte,de parcă voia s-asculte vorbele lumii,cu ochii mari,uimiți,dornici de a cuprinde Universul.Aintrat în sala de lectură cu pași mici și ne-a privit pe noi,elevii dornici de a-l cunoaște.Nu s-a așezat așa cum l-a invitat profesoara noastră de română la o masă lungă,plină de cărți și flori,ci alături de noi,pe un scaun liber.Ne-a privit pe fiecare,parcă inchizându-ne într-o cutiuță a sufletului și ne-a zâmbit....apoi ne-a întrebat ce mai facem.Nu s-a așteptat nimeni la întrebarea asta,iar eu,timd,i-am răspuns că sunt fericit, că-l văd;așteptam să intre în dialog,pentru că am pregătit numeroase întrebări despre personajele din cărțile sale, ba chiar unii colegi voiau să-i ia scriitorului un adevărat interviu. Ne-a povestit despre copilăria sa,despre profesorii,preocuparea de a scrie ,ne-a arătat fotografii de la expozițiile de carte din țară și străinătate,despre bunicul său, cel care i-a trezit pasiunea pentru lectură, ne-a explicat de ce a scris că ,,lucrurile cele mai importante în viață sunt cele care servesc Binelui” și cum ,,într-un pix se poate ascunde o lume”, pentru că părinții îi cumpărau pixuri în loc de jucării.

    Și dintr-odată am avut un imold:să mă duc lângă el și să-i cer un autograf.M-a privit și mi-a pus o condiție:să-i spun ce-am citit seara trecută.A fost ca un bum!...ce să-i spun?Și-atunci i-am răspuns râzând:,,La fel ca dumneavoastră!”A izbucnit în râs,nu citise nimic,pentru că se jucase cu unul din fii săi.Râsete și aplauze...eram ca-ntre prieteni...dărâmasem o barieră nevăzută,dar simțită.

 Sincer,citisem despre el și mi-a plăcut că mi-a povestit despre scenariul unui film premiat la,,Globul de aur”,acolo unde merg cineaștii cei mai mari. Ne-a sfătuit să aleagem cărțile liber, după preferință, pentru a deveni creativi. Și mi-a scris pe cartea dăruită că-mi dorește să devin un om adevărat.Nu știu cum a trecut timpul,dar mâna lui s-a îndreptat spre geam,arătându-ne o lună mare și rotundă.La plecare m-a îmbrățișat.A fost o întâmplare deosebită pentru mine și cuvintele lui le voi discuta la ora de română: ,,A învăța e mai bine decât a preda. Am învățat de la fiii mei să fiu tată, cum știu că profesorii învață alături de elevi să devină mai buni, iar scriitorii învață citind cât mai multe cărți”.

    Am trecut prin fața unei librării și din vitrină îmi zâmbea,pe coperta unei cărți scriitorul cu care mă întâlnisem  în urmă cu câteva zile, am intrat,am cumpărat cartea cu gândul că-l voi mai întâlni odată....

 

                         Văl de brumă argintie

 

  Soarele scăpăta spre asfințit.Venea amurgul cu unde de răcoare.Cerul sfârșitului de vară era brăzdat de cârduri de călătoare ce se îndreptau spre sud,spre ținuturile calde.Cu pași repezi se vestea toamna aurie înconjurată de nimburi de nori cenușii,urmată ,pe pământ ,de alaiurile frunzelor moarte și ruginii.

  Aș fi vrut să-i șoptesc verii care se îndepărta cu pași șovăielnici:,,o! rămâi,rămâi la mine!’’,dar adierile reci ale vântului m-au trezit și mi-am zis că așa e firesc,să vină și ea,anotimpul belșugului,al roadelor.

  Pe zi ce trecea aveam mai multe certitudini că toamna se instala:aerul,până atunci înmiresmat al verii,plin de cântece ,devenea tot mai rece,ceața se așternea,era tot mai persistentă,semn că toamna era adevărată.

  Și atunci mi-am propus să văd toamna cu ochii adevărului:zilele sunt încă străbătute de razele soarelui,dar nu mai e soarele strălucitor al verii,o mână parcă nevăzută a tras un val peste el,astrul e neputincios să se ferească și trist strălucește tot mai slab pe cerul albastru,iar când obosește în lupta cu norii se ascunde în lăcașul său și atunci lacrimi mari și reci picură pe pământul arămiu.Era ploaia cu care toamna încerca să spele urmele verii.

  În valsul lor, frunzele toamnei povestesc oamenilor,acum grăbiți și zgribuliți că frigul se va apropia și va cuprinde întreaga natură,că viața naturii va amorți și că pământului i se va potrivi haina rece și albă a zăpezii.

  În bătaia rece a vântului,copacii își scutură podoaba și își cântă melodia tânguitoare și jalnică a regretelor.Am simțit o înfiorare privind un trandafir ce-ncerca să-și desfacă petalele în umbra cerului,era poate rodul soarelui care apărea tot mai șters pe cerul întunecat.

  Nu se poate ca anotimpul acesta să fie numai al regretelor,omul dintotdeauna a luptat ca tot ce-l înconjoară să însemne viață.Chiar dacă a muncit sub vântul rece și sub ploaia ce-i biciuia obrazul,mâinile lui au reușit să strângă rodul verii,să-l ferească de ghearele frigului.

  A născocit cu mintea lui isteață o zi în care a râs și a chemat din nou,pentru o clipă soarele pe cer,o zi în care și-a adunat tot rodul muncii și i l-a arătat ,iar soarele a clipit vesel și l-a mângâiat pentru ultima oară cu o rază caldă,prietenoasă,încurajându-l că nu va trece mult timp și va reveni pe cerul albastru.

  Și omul încurajat a mers înainte prin ploaia și vântul rece  cu fruntea senină,plină de speranță.

  Vălul argintiu al brumei înconjoară în fiecare dimineață natura,dar acum mă obișnuisem cu el și curios aștept să-l văd înlocuit cu zăpadă și să asist și la marea bătălie a instalării anotimpului alb.

                                   Doar toamna.............

 

Pe la ferestre se prelinge din cerul posomorât o  lumină lichidă,care se preface încet,încet pe geamuri și tremură ca o perdea groasă de gelatină. Văzduhul e plin de melancolia stridentă a cârdurilor de călătoare îndrumate de nevăzut spre caldul cel cald.Grădinile se îmbracă în chimonouri ușoare de borangic,zidurile și balcoanele în haine de purpură vegetală.Tonuri de bronz și de aur fără strălucire alternează acum pretutindeni cu portocaliul palid de flacără înaltă,cu roșu dulce al merelor coapte.

  Fiecare copac primește toamna după un ritual propriu.Salcia,scuturându-și pletele, plânge cu amar plecarea

verii.Plopii lungi trimit toamnei în întâmpinare roiuri mărunte de fluturi, stejarii îi sună în cale din foi ruginite și arțarii îi depun la picioare stele mari de aur.Perii se aprind la față de nerăbdare,gutuii ies la garduri îmbrăcați în catifele scumpe,iar zarzării o așteaptă gătiți cu salbe vii.Frunzele salcâmilor se agită,se strâng într-o adiere de vânt și-ncep să șușotească între ele,până când se desprind de pe ramuri.Numai candelabrele castanilor mai agită stegulețe uitate.

   În grădini,daliile înalte,ochiul-boului și crizantemele cu cârlionți asistă nepăsătoare la haosul universal,ca și cum nu s-ar fi întâmplat.Splendoarea lor târzie în lumina celor din urmă zile cu soare nu pălește de spaimă la apropierea nopților friguroase.Doar toamna colindă zările pustiind cărările....

 

 

                                      Furtuna pe munte

 

În casă e o agitație neobișnuită,toți ai mei fac bagaje,sunt îngrijorați să nu uite ceva,să mai ia și...și...Eu,însă,îmi iau rămas bun de la prietenul meu,câinele bun și drag și-i promit un os-cadou la întoarcere.Plecăm,vom merge la prietenii de la munte,vom sta departe de alte așezări,singuri-noi,muntele,păsările cerului și,poate,vreo viețuitoare.Ajungem seara și,lipit de ușă, un bilet care ne anunță că vom fi singuri,prietenii noștri sunt la o aniversare.Îi las pe ai mei să se instaleze și pornesc,fără a anunța,pe o cărare străjuită de brazi înalți.Și deodată sunt luminat de o rază strălucitoare,apoi un tunet și,grăbit,mă adăpostesc sub o stâncă parcă răsărită din pământ. Uimit observ cum  de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nori, cu frunți încruntate și amenințătoare, se ivesc fără de veste și unesc cerul cu pământul..

        Puhoaiele supărate,vijelioase pornesc la vale pe cărările pe care am urcat la venire,vântul ca un vifor furios geme și urlă, fulgerele spintecă văzduhul. Ploaia își picură stropii argintii peste văzduhul întunecat..Ascult îngrozit un alt tunet venit din înalturi,apoi mă luminează din nou sclipirile focului ceresc , iar norii negri clocotesc, și munții parcă tremură până în adânc.

        Sunetul haotic, dar și armonios se aude de pretutindeni. Ploaia cade necontenit, iar brazii trufași păreau niște uriași cu brațele ce se rugau cerului.Era înspăimântător,dar și uimitor.În simfonia cerească,totuși  mă încumet să mă întorc ,,acasă”-unde-i cald și bine- și adorm  cu gândul să povestesc  despre furtuna la care am fost martor.Dimineața a fost o surpriză,fiindcă priveliștea văzută din pragul casei era verde,colorată de florile de munte,iar de pe o creangă mă privea un vultur curios.Aș fi vrut să-i fac un semn, să-l iau martor la povestirea mea,dar a zburat spre locuri știute numai de el,iar eu singur voi înfrunta dojenile.....

 

                                 O întâmplare la ora de română

 

 Soneria, neplăcută auzului meu, anunță începutul unei noi ore de...română,caut înfrigurat caietul,cartea,le deschid și răsuflu:am toate răspunsurile scrise,cred... bine.Toți ochii urmăresc mișcările Doamnei:vom discuta,vom da vreun test,ne va povesti...Deschide cu mișcări ușoare o carte micuță pe coperta căreia scrie ,,Poezii”și începe să citească rar,cu voce înceată:

     ,,învață-mă cu ce să-ncep întâi și-n vorbe-anume tuturor să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi”...

  Ascult,toți sunt atât de atenți,încât nimic nu se aude în jur,închid ochii și dintr-odată mă văd pe malul mării,într-o zi cenușie,cu nori groși deasupra-mi,lovită de valuri grele, înspumate,gălăgioase.Sunt singur,parcă în tot acest univers marin,mă aplec să culeg un fir de nisip și alături de mâna mea apare un abur din care răsar degete fine,delicate,care-mi desenează în aer forme de aripi,de stele,de cuvinte,iar apoi mă desprinde,purtându-mă peste apa mării spre orizontul devenit limpede,albastru.Totul e colorat,ușor foșnitor,e altă lume,a zâmbetelor,a mângâierilor,a florilor de nuferi galbeni,a unui pământ plutitor spre înalt.,iar vocile cerului îmi cântă :,,să-i spui lumii tale că te-a născut cu truda ei întreagă”....Tresar,aceleași cuvinte le aud lângă mine....deci n-a fost decât un vis frumos.Poezia citită a fost adevărată sau vis sau vocea Doamnei a fost fermecată?Nu mă mai gândesc,pentru că soneria mă aduce în realitatea clasei,voi scrie pentru o dată viitoare impresiile mele despre poezia citită.Mă întreb cum va fi lucrarea mea,când eu am fost acolo,în poezie?N-am timp să-mi răspund,va începe altă oră,alte caiete,cărți,dar.. ce frumos a fost acolo,departe în culorile și liniștea cerului,a altui pământ,a mării,a visului..

 

                             (compunere cu figuri de stil)Noapte magică

 

Noapte magică(ep) ca de poveste(comp) cu lună,jocuri de stele,cu o stea(enumer) căzătoare(ep) ce se grăbește(personif) spre pământul  argintat(ep) de boabele de rouă ,așteptând  minunea începutului de zi.Încet,încet(repet)la orizont o lumină se stecoară(personif) printre aburii ușor cenușii(ep).Este ca un văl(comp) diafan(ep),fluturând cu mâini gigantice(hiperb)peste cerul ce se  lasă mângăiat(personif).O mână nevăzută(ep) insistă purtând(personif) lumina plăpândă (ep)pe lângă aștrii nopții. La margine de lume,acolo unde cerul este cu pământul înfrățit,  roșieticele(invers) lumini dansează(personif) ieșind parcă dintr-un foc veșnic,iar pe scena cerului(metafor)  începe un dans al luminilor și umbrelor(metaf+enumer).Săgeți imense(ep+hiperb) aurii(ep) se îndreaptă spre umbrele nopții,alungându-le. De acolo de departe  mingea de foc(metaf) răsare  încet ca o frunte(comp) a unui gigant(hiperb).La început, o linie ușor (invers)rotunjită(ep) ,apoi  se mărește din ce în ce mai mare și mai mare(hiperb),roșu aprins,incandescent,orbitor(epit+ enumer) pentru ochii pământenilor.El, discul de foc  răsărind printre norii cerului,își domolește culoarea și devine bând- auriu,
mângâietor,timid,(enumer)sorbind(personif)  roua nopții(,potolindu-și setea(personif) .A luptat cu nemărginirea universului(hiperb),cu întunericul,cu dansul stelelor(metaf) și-a biruit.Pământul cu florile lui îi dăruie culorile în dimineața măreață(ep),primind geana de foc(metaf) a unui soare curat Se bucură (personif)de lumina de aur a razelor viețuitoarele și oamenii,munții și câmpiile și apele(enumer), iar ierburile subțiri și mlădioase(ep),își  pleacă molatic fruntea lor spre pământ; sub căldura soarelui dătător de viață florile galbene, albastre, ,roșii(enumer), ca trezite(comp) din somn, își ridicau încet către cer strălucirea. Un văl străveziu(ep), țesut din fire limpezi(ep) de lumină trandafirie(ep) și cer albastru(ep), acoperă întreg pământul în răsăritul soarelui,care se bucură(personif) iar și iar că străbate Raiul....

 

                               O persoană deosebită---Modelul meu

 

 

Deși sunt la o vârstă nu prea mare,mă consider jucător de tenis,profesionist.Am intrat pe terenul de tenis  când am împlinit 5  ani...era început de primăvară și cu o rachetă potrivită pentru mâna mea am trimis prima minge spre fileu,iar un om de lângă tatăl meu m-a aplaudat,am simțit în jurul meu fluturi și aripi de păsări,ce parcă mă înălțau.Din clipa aceea am știut că tenisul va fi viața mea.M-au învățat mulți antrenori,toți deosebit de talentați cărora le sunt profund recunoscător.Dar antrenorul meu, care-mi este acum  profesor,prieten,sfătuitor, este omul pe care-l admir și-i urmez cu atenție sfaturile.A fost întâlnirea cu el,probabil,un semn dorit de amândoi.Privit de departe are o statură atletică,doar a fost campion,om de performanță,cunoscut de lumea de peste tot,iar vorbele lui,îndemnurile sunt spuse hotărât,autoritar,îmi sunt atât de necesare și le urmez cu sfințenie.Îl urmăresc cum se-nalță în servicul,adică dirijarea mingii către careul de serviciu advers sau voleul,lobul sau când îmi arată trecerea mingii pe lângă, printre adversarii aflați într-o poziție avansată -în drum spre fileu sau lângă fileu--și-mi pare că terenul s-a transformat,că suntem doar noi doi într-un turneu admirați de o lume întreagă.În toate turneele naționale și internaționale el,antrenorul meu, și părinții mei sunt alături de mine,iar când intru pe teren ni se întâlnesc privirile și știu că voi învinge.Este modelul meu,omul acesta tânăr cu ochii verzi și zâmbetul reținut ,nu-l imit,dar de la el învăț că și o înfrângere este o lecție,că o victorie mă ambiționează,că în el voi avea mereu un prieten adevărat, îi sunt și-i voi fi recunoscător,iar încrederea lui în mine îmi dă speranță că într-o zi voi fi un campion și- ii văd salutul către mine și tribune spunând:,,Și eu i-am fost mereu alături!”

 

 

                            Compunere descriptivă

 

Mijlocul oraşului ascunde o oază de verde şi de oxigen. De cum mă apropii de gardul ce înconjoară această oază, formată din copaci înalţi,seculari , sunt încântat văzând cât de frumoasă este natura.Arborii verticali  oferă priveliștea unui loc liniştit,sunt asemenea unor străjeri ce-au înfruntat zile și ani. Potecile ce-ascund urmele pașilor grăbiți sau înceți,acoperite cu frunzele căzute sunt flancatede flori multicolore,iar pietrele  ce răsar ici-colo ,de diferite mărimi, par aruncate de forța unor uriași cu care,probabil,se jucau.demult,demult.Mă odihnesc pe una și urmăresc dansul amețitor al unor fluturi. Undeva în mijlocul parcului, un firişor de apă se scurge ca o șoaptă abia auzită, se unduieşte în jurul copacilor, după care părăseşte parcul, alergă  zglobiu, pentru a scălda cu cristalina sa apa locurile însetate de mai departe și mai departe. Chiar dacă nu este adâncă, apa şerpuitoare hrănește adâncul, astfel încât locurile să nu sufere de sete, nici în cele mai secetoase zile. Câte o broscuţă înviorează atmosfera cu câte un oac-oac subţire,își caută o frunză de unde se dorește admirată. Din loc un loc, în zonele umbroase câteva răţuşte se bălăcesc în apa limpede,povestindu-și întâmplări știute numai de ele. Nu sunt deranjate nici măcar de trecătorii care se apropie se le admire.Îi privesc pe aceştia, ca şi când i-ar invita să li se alăture corului zgomotos.De pe o ramură,un sticlete le privește,așteptându-și rândul în concert.Cerul albastru-auriu își revarsă buchetele enorme de raze și se bucură când ochii pămâtului râd spre înalt.E pace și fericire ca-n rai!!!!

 

 

                               Literatura și cinematografia

 

În opinia mea, vizionarea ecranizărilor poate fi utilă în înțelegerea unei opere literare, însă nu trebuie să ne rezumăm doar la aceasta. Pe de o parte, ecranizările operelor sunt utile pentru întipărirea mai bună în memorie a șirului cronologic al evenimentelor. De asemenea, într-o ecranizare portretele personajelor sunt mult mai bine ilustrate, precum și aspectele epocii și decorurile. De exemplu, sunt persoane cu o memorie vizuală bine dezvoltată pentru care urmărirea acestor ecranizări reprezintă un real folos în memorarea  acțiunii.Iată,de exemplu,personajele:Vitoria Lipan interpretată de o actriță italiană relevă latura de iluminat, de justițiar cu vedere extralucidă,mizând  astfel pe un portret de o puritate deosebită .Filmul însă se îndepărtează de viziunea romanului lui Sadoveanu, insistând pe aspectele folclorice și pe pitorescul plaiurilor moldave. În filmul,,Moromeții”actorul  Victor Rebengiucmărturisește că personajul pe care trebuie să-l interpreteze este ţăran,recunoscând:„În film am fost sărac de dimineaţa până seara... Nu ştiu cum e ăla un ţăran, aşa că am uitat că era vorba de un ţăran. Am jucat numai un om care are probleme”.În,,Ultima noapte de dragoste” filmul nu urmăreşte cu maximă fidelitate firul narativ al romanului, dar reuşeşte să redea zbuciumul celor doi protagonişti-locotenentul Tudor Gheorghiu şi soţia sa Lena(numele sunt schimbate) a căror dragoste este întreruptă de începerea Primului Război mondial.

  Pe de altă parte, urmărirea ecranizărilor după opere literare pot reprezenta un mare dezavantaj, deoarece simpla vizionare a unui film nu este suficientă pentru înțelegerea unei creații literare. De cele mai multe ori ecranizarea nu coincide perfect cu opera literară ,deoarece regizorul intervine cu propria viziune asupra lumii, din cauza condițiilor de filmare și a limitei de timp, concentrând desfășurarea acțiunii  sau „sărind” unele etape.Deci, ideal este ca în principal să optăm pentru citirea operei literare, pentru că aceasta, prin vocea naratorului, oferă cititorului toate detaliile necesare reconstituirii universului ficțional al cărții.Un exemplu, după cum este înscris pe genericul de început al filmului, „scenariul este inspirat din romanul lui Camil Petrescu ,,Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”.Regizorul, Sergiu Nicolaescu, a precizat că el a făcut „multe și importante schimbări, mai ales în ceea ce privește structura dramaturgică a poveștii” , filmul nefiind o ecranizare fidelă a romanului, ci doar inspirat de opera literară din care a împrumutat dialoguri și scene. El s-a axat pe analiza sentimentelor pe fundalul unei drame sociale care este războiul.

Mai multe nume sunt schimbate față de cele din roman, chiar și biografiile personajelor sunt uneori schimbate.

  Un alt argument îl consider că simpla limitare la vizionarea unei ecranizări reprezintă un dezavantaj atât în fixarea conținutului operei,chiar dacă, anumite aspecte din cărți pot fi mai bine reprezentate în ochii receptorului prin intermediul cinematografiei. De exemplu, înţelegând textul plin de dramatism al nuvelei,,Moara cu noroc”, regizorul a reuşit să transpună pe ecran caractere vijelioase, care se înfruntă năprasnic, dând naştere unei tensiuni crescânde ce se precipită într-un final de un tragism negru. Asemenea nuvelei, sfârşitul filmului, cu cârciuma incendiată peste cei doi soţi, într-o noapte cu furtună, cu Lică zdrobindu-şi capul de un stejar, atinge “sublimul tragicului”. Filmul ne-a lăsat impresia că regizorul a mers pe prea multe căi şi-a asumat riscul eliminării unor episoade din roman şi a adăugirii altora, supunând personajele unor uşoare transformări, obţinând în esenţă un film al pasiunilor şi o poezie a imaginilor .Deși prin lecturarea cartii, unui cititor ii poate fi greu sa isi reprezinte mental anumite scene, decoruri, personaje din opere literare,cuvintele,străduința autorului este exemplară ,pentru că orice literatura mare este o literatura de cunoastere care inseamna reprezentare rationala a vietii, spre deosebire de reprezentareaprin imagini.  De exemplu, romanul ,,Enigma Otiliei”devine filmul ,,Felix și Otilia”, semn că asupra acestor două personaje urmează a se concentra atenția regizorului, deci, implicit și a spectatorilor. Ori,tocmai Felix și Otilia sunt cele mai palide apariții ale filmului, pentru că actorii sunt depășiți de roluri.E dreptul regizorului de a-și imagina o altă Otilie a sa,o tânără femeie senzuală și interesată care nu-i lasă nicio speranță lui Felix.

    În același timp, vizionarea ecranizărilor are rolul ei în înțelegerea unei opere literare, dar nu trebuie să ne bazăm numai pe aceasta. Cea mai bună soluție este lectura operei literare, apoi  vizionarea ecranizării după acea operă, deoarece în acest mod  se pot înțelege deosebirile și  asemănările dintre creația literară și adaptarea cinematografică.

   Iată de ce, vizionarea ecranizărilor poate fi folositoare în înțelegerea unei opere literare, însă nu trebuie să ne rezumăm doar la aceasta,paginile cărții,rândurile,cuvintele,dialogurile,descrierile prin figuri de stil nu pot fi înlocuite deo imagine color sau alb-negru

      În consecință, consider, așadar, că vizionarea ecranizărilor are rolul ei în înțelegerea unei opere literare, însă nu trebuie să ne folosim abuziv de ea. Mai întâi trebuie citită cartea, apoi văzut filmul, ca să se poată lăsa propria imaginație să acționeze liber,devenind,poate,regizorul adevărat....

 

 

                                       Despre copilărie

 

„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului…
  Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.”

     Recitind ,,Aminririle din copilărie”ale lui Ion Creangă,consider că vârsta copilăriei este  magică. Nu ştiu când şi unde începe şi nu ştiu când şi unde se termină.                                                                       În primul rând,copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care mă simt mai aproape de Dumezeu și de toate tainele existenţei,spun doar o rugăciune,îi privesc insistent pe cei iubiți și...gata!. Mă pot întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, pot fi magician, erou din basme,filme sau benzi desenate, pot vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi cred cu tărie că am fost acolo cu adevărat…
     În opinia mea,copilăria este singurul moment al vieţii în care trăiesc totul la maximă intensitate:plâng şi râd în aceeaşi zi, în care mă supăr şi iert după câteva momente, în care sunt singur şi totodată cu toată lumea.
     În al doilea rând,pe măsură ce trec anii, pe măsură ce am depășit clasele primare, parcă exuberanţa copilăriei  dispare încet-încet. Simt că devin mai serios, zâmbesc mai puţin, nu mă mai bucur de orice nimic, am gusturi, pretenţii rafinate. În același timp iubesc  cu pasiune aspectele noi ale vieții,caut explicații, adevăruri,înțeleg idei,cuvinte,situații,deosebesc.Dar totodată mă bucur atunci când mi îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată și aștept cu nerăbdare sărbătorile,îi înțeleg pe cei maturi și, mai ales, simt cum mă atașez mai mult de părinți,bunici,îi ocrotesc pe cei mici.
     Iată de ce  nu înțeleg cum pot unii să trăiască în spaţii închise aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noaptea cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să-și invite un coleg la o plimbare cu bicicleta sau o „expediţie”pe oriunde.Și mie-mi plac gadgeturile,jocurile,lumea virtuală, nu neapărat monştrii imaginari sau filmele de groază, muzica grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nicio  coardă a sufletului și care va trece ca ,,valul”făcând loc altor nebunii.                                                                                                                                                                           Eu sunt sportiv ,mă antrenez zilnic, dorindu-mi performanțe; concluzionez spunând că viața adevărată este trăită sub cerul albastru---acesta-i adevăratul miracol!!!!!

 

 

                                                 o frunzăăăăăă...........

 

Prima frunză a toamnei, aurită de soarele verii, cade lin spre pământul obosit, scriind în văzduh o rugă de mulţumire.... Pornesc la întâmplare, purtând în palmă frunza ruginie, ce trăise sub soarele verii clipe pline de freamăt. Privind-o, cortegii de cuvinte tresaltă-n gându-mi. Vara a fost un vis? A fost aievea totul?... răspunsul nicăieri. O, frunză ruginită, ce taine-ai ști tu spune, dac-ai avea glas?... Îmi lipesc frunza de obraz, dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtăm şi eu şi ea acelaşi dor... Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine? O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... În tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului sau poate bucuria puilor de vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram.. Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!! O apropii de inimă, dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi spună o taină... ...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de îmbrăţişare, de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a primit mângâierea soarelui, simte apropierea timpului,când se va ascunde în pământ... Gândurile-mi se transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză... Emotionat, am înțeles că omul se aseamănă cu o frunză....Și-n cântul vântului rece îi aud rugămintea: Fă-mă să tresar la ivirea luminii primăverii, în  adierea caldă a mireasmelor de flori de cais!!!!

 

 

                                               un gând de vară..............

 

Câteodată stau şi mă gândesc cum aş fi colorată şi pe ce flori m-aş aşeza, dacă-aş fi un fluture. Oare fluturii sunt mulţumiţi de culorile cu care sunt înzestraţi?

  Aş vrea să fiu un fluture nemaipomenit. Mereu mi s-a părut ciudat că fluturii au aripioarele simetrice, aşa că mi-am propus că, dacă aş fi un fluture, aş avea aripioarele diferite. O aripioră ar fi plină de spirale legate printr-o linie curbată de culoarea roșu-aprins,, iar fiecare spirală să fie încercuită de o coroană colorată de lumină ,dar să nu fie aceeaşi culoare la două spirale. La cealaltă aripioară să am doar pete colorate. Dar nu numai culori, ci şi câteva bulinuţe galben- intens pe un fond violet, precum apusul unei zile călduroase. M-aș așeza așa...la întâmplare... pe frunze de stejar și m-aș transforma într-o inimioară.

Aşa aş vrea să fiu, dacă aş fi un fluture şi ,cu siguranţă ,aş fi cel mai fericit fluture, în clipe pline de bucurii… cât pentru o sută de zile.

 

 

                                    Clipele dimineții

Fiecare clipă a zilei are magia sa,fiecare clipă are fericirea sa, durerea sa! Din magie ,din fericire și din durere se nasc clipele... doar clipele dimineții îmi aduc speranța spre un nou început.....O boare caldă a dimineții îmi atinge pleoapele încă dornice de a rămâne în visul neterminat...îmi trec prin fereastra nopții rămasă deschisă făclii de cuvinte,petale de gânduri adunate,apar și dispar în tăcerea primelor raze aurii ale soarelui.Una câte una înfloresc,nelăsându-mi ochii să mai viseze.Și-atunci mă las aureolat între noaptea de ieri și ziua de azi,în acordurile limpezi ale vânticelului ce-mi aduce petalele hoinare ale trandafirului de lângă fereastră.E liniștea începutului de zi Am nevoie de aceste dimineţi încete,de lumina lor ce apare ezitant, oprindu-⁠se la jumătatea drumului parcă, pentru a aduna putere de pretutindeni.Prind în umbra mâinii prima  lumină și o trimit apelor-să devină oglinzi,câmpiilor -să rodească,dealurilor și munților-să-și învioreze rădăcinile,cerului  îi desenez curcubeul unind lumina,apa și aerul cu speranța că plecații vor coborî pe puntea colorată,revenind spre cei ce-i doresc.

    Clipele dimineților aburind de vise sunt cele mai minunate momente pe care le pot fura timpului.

            Bună dimineața,lume!Pe zarea de la răsărit dimineața îmi toarnă mereu lumina din soare...iar eu plec spre o nouă zi a vieții!!!!!!!

 

 

                                        Noapte de vară

 

Iubesc vara cu verdele frunzelor,ascunzând zburătoarele cântătoare,cu obrajii rotunzi ai fructelor coapte,cu mirosul florilor ce râd la soarele arzător,cu cerul albastru ce-și aleargă norii rătăciți,cu teii-n suavele parfume,dar mai ales cuuuu.... vacanța mare.Ziua de vară trece ca un fum,dar noaptea
plină de stele și de albastru,magnifică cu argintiul astru se lasă încet,ticnit,pe furiș, în zumzetul gâzelor ce lasă-n urma lor o briză fină cu iz de flori.Este liniște,răcoare,doar glasul domol al arborilor așteaptă să se unească într-un imn divin cu îngerii ce vor coborî din zările de farmec pline.

   O ploaie de stele argintii cade-n șuvoaie,trezind sufletele adormite,gândurile ce adăpostesc vise și speranțe.Dac-aș fi iarbă,m-aș acoperi cu puful de argint al stelelor,aș ascunde licuricii,iar din petalele căzute mi-aș face coronițe,.aș aduna apa cu dulcele-i ropot în cornul alb al lunii.În clara noapte-albastră,adun în suflet braț de flori....inima-mi plină de miresmele verii explodează în mii de stele și,în tăcere,le arunc spre înaltul misterios.

   E noaptea de vară,cu frunze,aripi,doruri,stele,cu îngerul ce mă îndeamnă la tăcere.....

 

 

                                                scrisoare....(către un viitor liceean)....

                                       

               Dragul meu,

Sunt puține lucruri pe care aș putea eu să te învăț și să nu le afli singur la momentul potrivit. Ți-aș putea recomanda povețele din cărți, te-aș putea îndrepta spre umorul adulților. Dar nu o voi face, fiindcă doar pe o insulă pustie ar putea exista răbdarea, bunăvoința și timpul- necesare pentru toate acestea. Sfaturile mele sunt simple : Oriunde ai fi și oricum s-ar îmbrăca timpurile, să ai respect față de tine și față de alții... să iubești dreptatea și să nu te temi niciodată de indignare, să râzi de prostie și să îți menții o distanță sanitară perpetuă față de toți cei care o emană... să prețuiești suferința și să îți savurezi liniștea... să dansezi... să zâmbești încontinuu și să știi că, odată ce cortinele nopții te îndeamnă la dialog, cel mai inteligent partener de conversație ești tu însuți... să ai încredere mereu în propria judecată și să faci risipă de bunăvoință ori de câte ori ai ocazia. Nu în ultimul rând, să privești lumea ca pe o enciclopedie monotonă, o carte pestriță și uluitoare, pe care ai șansa să o înveți și să o îmbunătățești în fiecare clipă pe care o trăiești.

Și mai ales nu uita : în fiecare zi,să-i iubești pe cei care te-au crescut,te trezesc dimineața ,urându-ți o zi luminoasă,te mângâie cu ochii plini de iubire,cu vorbe înțelepte...la ei vei găsi mereu adevăratul SPRIJIN.                                             

                                                   cu prietenie,

                                                                          prietenul tău......

 

                                              vizita mea la casa memorială

 

Am ascultat la ora de muzică ,,Rapsodia română” de George Enescu,privindu-i fotografia cu tâmpla rezemată de vioară,instrument ce semnifică amintire, înălţare în lumea frumosului, lirism, duioşie. Cîntecul ei pătrunde în suflet, declanşând melodii tainice.Mi-am dorit să văd locul unde s-a născut,unde a copilărit,să vizitez o casă memorială,,George Enescu”.N-am mers nici în București,Sinaia,nu!am ajuns împreună cu familia în nordul țării- la Liveni,într-un peisaj din câmpia Moldovei, în zona râului Prut.Și iată că am descoperit o casă țărănească cu pridvor de lemn înconjurată de o grădină cu pomi fructiferi, o livadă de câteva hectare.Cu emoție am intrat pe o ușă de lemn în interior și muzica m-a învăluit,m-am simțit teleportat în lumea copilăriei LUI muzicale. Casa modestă adăposteşte pianina la care a început să cânte, o vioară de jucărie,desene, încercări muzicale, cuptorul pe care s-a născut genialul artist, obiecte ce i-au aparținut, toate redau trecerea pe aici a celui care începând cu vârsta de 5 ani şi până la sfârşitul vieţii, urma să uimească lumea. Mobilierul  aparținând părinților, scoarțe moldovenești, atinse de patima vremii, fotografiile de familie m-au apropiat sufletește de locul,fiindcă doar locul a rămas,de compozitor.  Descopăr trusa de culori și mai multe desene făcute de copilul alintat: Jurjac, diferite pagini cu note muzicale, cărțile și manualele anilor copilăriei și a primelor sale studii.Îmi trec mâna peste clapele  pianinei și vreau să simt urma degetelor copilului de-atunci.
Admir fotografiile și manuscrisele care-mi întregesc imaginea timpului petrecut de Jurjac la Liveni, în satul natal,văd fotografiile  originale ale părinților, actele de proprietate aparținând lui Costache Enescu-tatăl, precum și partiturile muzicale din anii tinereții artistului și nu în ultimul rând fotografiile care-l prezintă pe marele artist în compania unor mari muzicieni ai timpului, în țară și în diverse capitale ale Europei.Citesc apoi mărturisirea compozitorului:,, Mă trag din părinți români și m-am născut la Liveni, județul Dorohoi, în inima Moldovei... Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe, cu ilice albastre, cum cântau în asfințit... ...Aceasta este cu adevărat țara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine". 
În casa părinților săi de la Liveni, Enescu a fost fericit,pentru că a ascultat sunetul muzicii-izbucnirea sufletului în cea mai puternică formă de magie,iar eu am rămas până seara târziu pe cerdacul casei,ascultând cântecul ciocârliei....

 

                                                        Mă încântă marea....

 

Când ies în diminețile proaspete de lumină pe malul mării,mă bucur de  un moment de singurătate,de fericire totală.Simt că sunt singura ființă admirată de ape: atunci fiecare vedere îmi împărtăşeşte  minunăţiile sale.Apa se descoperă prin susurul său,arătându-și culoarea, perfecţiunea frumuseţii sale.

   Uitându-mă în înaltul cerului şi apoi coborând pe verticala pereţilor de aer,am zărit câțiva pescăruşi asemenea unor corăbioare făcute din hârtie albă,ce pluteau pe valurile înspumate ale mării, îşi întruchipau singurătatea cu un răsărit în plină înviere.Stâncile erau mişcate de durerea infinită  a tuturor adâncurilor în liniştea tulburată de un strigăt ce părea al unei sirene ademenind rătăciții. La adierea brizei,nisipul şuiera căutând adăpost printre pietrele spălate de ape. Bucăţi de roci aduse de valuri se odihneau în veșnică tăcere,păstrând taine știute numai de ele. Doar mândra lună încerca să-și ridice  vălul peste-a nopții feerie,urmărind cu licărul ei dansul fantomatic al  aburilor ce luau forme ireale în marea devenită scenă.Era o încântare priveliștea însoţită de o melodie mirifică deasupra mării, o mică parte din infinit,într-o atmosferă de basm.!!!

 

 

S-au strâns Sânzienele-n cunună

                                                        și-ncing o horă cu joc și voie bună. În noaptea asta vrăjile-s împrăștiate, iar luna nouă,ca o amfitrioană,privește petrecerea de poveste. Cerul, la miezul nopții, se deschide și sufletele se aprind. Aerul poartă miresmele-n valuri și dăruiește florilor vrajă. Vibrând în ritm cu toată depărtarea, noaptea Sânzienelor plină de magie învăluie cu farmec aerul plin de  mister.
            În noaptea de Sânziene

lasă cerul să te cheme....du-te,nu te teme...

                Eu mai visez, în noapte, fetele

fugind, prin iarba udă, pe frunte cu cununi
din flori de sânziene – venind din alte lumi.....

 

                                        COMPETIȚIE SPORTIVĂ

 

    A sosit ziua cea mare(parcă aș fi într-un film),este ziua în care turneul de tenis internațional va începe.Concurenții,băieți și fete,elevi,din diferite țări ale Europei se vor întrece pentru un loc cât mai bun în clasament.M-am pregătit în antrenamente sub atenta supraveghere a antrenorilor și am învățat că timpul petrecut pe terenul de joc trebuie să fie prioritar în programul meu de antrenament, dar nu voi ignora antrenamentele de forţă şi cardiovasculare, pentru a-mi perfecţiona jocul.Am  plecat însoțit de tatăl meu,fost tenismen amator,cu un bagaj consistent:mingi,rachete,prosoape,costum de schimb și multă încredere în puterea mea de a învinge.Pe teren,ne-am aliniat cei trei reprezentanți ai României alături de mulți,mulți din alte țări.Am avut noroc,mi-a spus antrenorul,vom intra primii pe teren.Și-atunci,când am salutat pe arbitrul și pe adversar,am auzit câteva voci care strigau,,hai România!”,m-am simțit  acasă.Deoodată cineva a numărat:unu,doi,trei și acei câțiva români au început,în liniștea terenului,imnul nostru naținal:,,Deșteaptă-te,române!”....emoția a fost atât de mare,că mi-au dat lacrimile.Am respirat adânc, m-am concentrat,mi-am amintit toate indicațiile antrenorului. Totul s-a jucat la intensitate maximă: bombe, pe dreapta şi pe rever, scurte, contrascurte, loburi, smeciuri returnate uluitor. Viteza de deplasare a mea și a adversarului părea ireală. Tensiunea a rămas atât de mare până la ultima minge, încât Italianul n-a observat că avea racheta,, varză” după o dreaptă năprasnică – se pregătea să servească, iar arbitrul i-a atras atenţia că i s-a rupt racordajul!(normal aștept să-și ia altă rachetă). Bat mingea de pământ îndelung, trag aer în piept, parcă aș vrea s-o ţin aşa la nesfârşit, să nu se termine vreodată acest meci de basm,lovesc și....sunt CAMPION.Cu mâna întinsă merg spre adversar și-i spun:grazie,noi sono i campioni!,chiar dacă am învins EU,îl socotesc EGALUL meu,asta înseamnă fair-play. Dar întâmplarea trăită în ziua aceea,când am auzit imnul,n-o voi uita niciodată!!!!!!!!!!

 

                                                      mi-e dor de EMINESCU............

 

Pentru mine, Eminescu reprezintă ceva curat, dragoste eternală, sensibilitate şi tot ce-i frumos în viaţă. Pentru mine este lirica ce m-a condus o viaţă întreagă şi, m-a şi îndemnat la citit. Eminescu este unic!

 Pentru mine și pentru toți românii și toți care cunosc și vorbesc românește, este poetul nostru, al tuturor..... este poetul, filosoful, astronomul, actorul, sufleorul,este poetul mondial al culturii și literaturii universale, sufletul tuturor.

....îl consider ....,,rege al poeziei// Veșnic tânăr și ferice ..."  Poeziile sale au fost, sunt și vor rămâne cele mai scumpe bijuterii ale literaturii române.

Eminescu este universal. Oriunde am pleca, îl luăm cu noi în inimile noastre. El emană iubire, căldură sufletească, bunătate, inspirație... este viu printre noi, mereu.

Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor amenințat veșnic de „blestemul tracic" al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.

În versul lui cuvântul// Este însuși neamul meu!// Este aici și este-n noi,// Este aici și este-n toate,// Este-n florile de tei,// Și în Luceafărul de noapte,// Și dacă privim la stele,// Cum pe cer, ele strălucesc,// Îl vom vedea și în ele,//Ca pe un crai împărătesc!// Luna, trecând printre nori,// În eterna ei mișcare,// Poartă în ea mii de culori:// Eminescu este-n fiecare! 

 

 

                                              O călătorie cu mașina

 

A venit vacanța...strigăte,îmbrățișări,flori,coronițe,premii-pentru unii-cărți puse de-a-valma,caiet de vacanță-mă uit pe el,văd eu când,planurile părinților-le accept!Părinții stabilesc data concediilor.Eu sunt fericit!Surpriză...surpriză...vom pleca pe valea Oltului cu mașina peste două săptămâni.Tata îmi dă o,,sarcină”:să trasez itinerarul,doar am învățat la geografie.Tac și aprob,de acord.

 

    A doua zi iau atlasul și încep să-mi notez.Mama conduce facerea bagajelor,tata pregătește mașina și plecăm ,,cu noaptea-n cap”.Adorm imediat și visez că plouă,că e umed în jurul meu,mă trezesc și lângă mine este Rico,câinele familiei,membru cu drepturi depline.Nu putea să fie lăsat acasă,îmi explică mama.Acum nu mai sunt singur.Mâncăm amândoi un sandviș și privim pe fereastră.Și iată munții, râul învolburat,simt aer curat,vegetația asa cum era acum 2 000 de ani, când drumul era bătut de daci și romani.Coborâm și bem dintr-un izvor cu apă minerală cu miros nu foarte plăcut.Plecăm și avem o surpriză:drumul este ocupat de o turmă de oi,câțiva măgăruși,câini mari ciobănești.Rico,un beagle nu prea mare îi vede,sare pe geam,aleargă spre ei,latră de bucurie.Ciobănești mioritici îl privesc de sus,îl miros și-i întorc spatele.Rico aleargă,vrea să-i cunoască,ei merg măreți înainte,au o misiune:sunt protectorii turmei.Oprim mașina,iar eu merg să-l recuperez pe Rico...e supărat,dar îl consolez,spunându-i că el e cu mașina,iar ciobăneștii sunt pe jos. Cred că înțelege,iar eu îi dau un fursec,pe care-l savurează.Ajungem la Mânăstirea Cozia,unde-mi place liniștea din jur, icoanele impresionante de pe zidurile bisericii, peșterile mici săpate în stânca în care, demult, se rugau călugării.Îmi amintesc poezia,,Umbra lui Mircea la Cozia”,n-o știu prea bine,dar sunt salvat de Rico, care latră după o pasăre așezată pe un gard.Pornim din nou și ajungem la pensiunea unde am făcut rezervarea.Toți îi căutăm un loc de odihnă pentru Rico....

 

                            E vară........vară.............

 

 La început au fost câțiva muguri în cireșul de la geamul camerei mele,apoi florile alb-trandafirii au început să-și scuture petalele,încât am crezut că ninge cu fulgi roz.Sticletele cântător mi-a arătat într-o dimineață primele cireșe-erau mici,verzi,delicate și tremurau în adierea vânticelului parfumat.

Sigur se vor înroși,e cald,iar pământul își răsfață sub soarele auriu florile colorate,împletește cununi și buchete și  i le oferă mâinilor doritoare.Doar printre ierburile legănate un mac râde cu floarea deschisă de un roșu, bucurându-se de căldură.

   Cu glas de frunze mă cheamă codrul cu verdeață,alerg prin trifoiul adormit cu flori ușoare și rotunde,iar umbra călătoare a câtorva nori răzleți îmi amintesc  că formele lor ușor conturate poartă mesaje tainice.N-am timp să le deslușesc,în jurul meu câmpul miroase a flori de romaniță şi-a fân abia cosit,iar boabele de grâu se desfac  mirosind a pâine coaptă.

    E vară...vară!Pașii mei ajung în poiana tăinuită, unde zbor lucirile soarelui și unde îmi voi desfăta auzul cu cântece fără nume al înaripatelor.De undeva,de departe,apa lină a unui izvor se alătură melodioasă concertului pădurii.

   Și din nou plec...acum  în amiază, din când în când un strigăt mic de greier se aşază peste tăcerea și odihna grădinei de rai cu parfumul florilor de salcâmi.Soarele nu se-ndură să plece,umbra se face tot mai mică,eu îmi simt sufletul plutind spre amurgul zilei ce pune culori tot mai închise pe ierburi și flori și arbori.Tot el,amurgul,suflă spre norii roșietici ,aducând pe-o rază din apus pe o aripă de porumbel culoarea nopții.Din ce în ce s-alină toate zgomotele zilei, luna se-nalță încet,tot mai încet—e semn că-n atâta tăcere aud glas de îngeri zburând cu mulțimea de fluturi nocturni.E o noapte de vară caldă,iar ochii nopții sunt cireșele ce se coc la lună.