Dac-aș fi MOȘ CRĂCIUN

… ți-aș aduce un zâmbet dimineața, apoi te-aș învăța să zâmbești tot restul zilei,

… ți-aș spune că, în ciuda tuturor greșelilor, ești iubit,să nu îți  fie teamă de lumea ,,oamenilor mari’’,

… ți-aș aduce în dar toate amintirile frumoase, toate clipele frumoase petrecute ai tăi,

… ți-aș asculta vocea ochilor, a inimii și a mâinilor,

… te-aș învăța să vorbești cu Universul,cu florile, cu copacii,cu frunzele lor, cu păsările, cu animalele, cu oceanele, cu râurile, cu TOT,

… ți-aș aduce în dar chiar Sufletul tău de Copil și te-aș învăța să trăiești cu bucurie și curiozitate fiecare clipă, să aștepți cu o și mai mare bucurie clipa ce urmează să vină,

… ți-aș ține în palmele mele toate clipele grele și te-aș lăsa să te joci, fără griji cu Timpul – măcar pentru câteva clipe,

… ți-aș lua mâinile între palmele mele și ți-aș asculta toate întrebările, fără să te întrerup – așa te-aș ajuta să afli răspunsurile, în tăcerea ascultării mele,

… te-aș invita la o plimbare în Țara Basmelor și a Sufletelor Frumoase, pentru că știu că ai nevoie de povești adevărate cu oameni frumoși,

… te-aș ajuta să îți faci ordine în gânduri și te-aș învăța cum să le păstrezi doar pe cele luminoase, vesele, tandre, jucăușe,

… ți-aș proteja fiecare gând, de dimineața până seara și apoi te-aș veghea până adormi,

… ți-aș picta un vis frumos despre inocență, bucurie adevărată, curiozitate, spontaneitate, curaj și energie pură,

… ți-aș spune că toate visele pot deveni realitate, dacă tu crezi în ele, dacă le hrănești cu energia de care au nevoie,

… ți-aș aprinde steluțe în priviri, pentru a te ajuta sa vezi CALEA pe care să o urmezi, dar și pentru a vedea frumusețea vieții, clipă de clipă, zi de zi,

… te-aș ajuta chiar eu să pui la fereastra ta coronița din brad și să ne bucurăm împreună de mirosul de brad verde,

… aș număra împreună cu tine toate florile de gheață pe care iarna le-a pictat pe fereastra camerei tale,

… ți-aș spune ca Viața este Minunată, că tot ce trebuie să faci este sa fii în acord cu tine și cu Existența,

… ți-aș spune că nimic nu este mai important decât Clipa de Acum, pe care îți doresc să o vezi ca pe un Miracol,

… ți-aș spune să asculți cu atenție, întotdeauna, ceea ce îți șoptește Sufletul,

… ți-aș spune să ai curajul să scrii o scrisoare către Inima ta, pentru a ajunge să experimentezi libertatea unei trăiri cu Lumina în Suflet și necesitatea unei trăiri cu Sufletul în Lumină,

… ți-aș spune să îți rogi Inima să îți spună Adevărul despre tine și să îți transmită ce anume are nevoie de la tine,

… te-aș încuraja să îți deschizi Sufletul … și să te încarci cu Iubire,

… ți-aș spune că toate deciziile pe care le vei avea de luat în viață TREBUIE să fie luate din Iubire, nu din frică,

… te-aș ruga să îți pui câte o dorință pentru fiecare glob colorat pe care îl vei așeza în bradul de Crăciun și apoi te-aș invita să alegi dorințele cele mai importante … dorințele care vor prinde viață sunt dorințele prin care tu vei crește,

… ți-aș mai spune că cel mai frumos dar pe care îl poți oferi celor din jur este Darul Iubirii … este un dar pe care nu îl vei găsi împachetat în hârtie colorată și nici ambalat în vreo cutie specială pentru cadouri … pentru că este un Dar, iar pentru Daruri nu există cutii pe care să le poți cumpăra din magazine; în magazine găsești doar cutii pentru cadouri,

… te-aș invita să descoperi cum să transformi un cadou într-un Dar, pe care apoi să îl oferi cu simpla intenție de a face o bucurie celui căruia îl vei oferi,

… ți-aș aminti că eu te iubesc, pentru că te iubesc și că dorința mea nu este să faci anumite lucruri- eventual să iei note mari  – unica mea dorință este să crești frumos, să fii ceea ce ești menit să fii, să fii în Armonie cu tine și cu tot ce te înconjoară – chiar și atunci când dăruiești și atunci când primești, dar mai ales atunci când iubești!!!!!!!!!!!!!!

                                         Sărbătoarea Crăciunului să-ți aducă daruri,bucurii,zăpadă și o stea                                                                                                                                     luminoasă!

 

                           MOȘ CRĂCIUN cu plete dalbe

  Moș Crăciun se află acolo unde este dragoste și bunătate, acolo unde oricine dăruiește un zâmbet, chiar și unui necunoscut pe stradă. El este în fiecare mângâiere, în fiecare zâmbet, lacrimă, gând bun, vorbă caldă.Toți îi vom simți prezența cu adevărat abia atunci când ne vom bucura de fulgii de nea, de căldura camerei și de prezența celor dragi în jurul nostru. El ne aduce fericire, sănătate, sclipiri de basm, miros de rășină în casă,iar copiii care se bucură cu inima plină de venirea Moșului.

 Îmi spun că doar copiii sunt capabili să-l primească pe Moș așa cum se cuvine și să-i vadă menirea. El nu ar ocoli niciodată un suflet care e pregătit să-l primească, ci-l va lumina cu căldură, dragoste și speranță. 

   Seara în care împodobesc bradul e ca o poveste. În casă e cald şi miroase frumos a pădure de munte,probabil că bradul a dus cu el mirosul pădurilor verzi.  În cutii, globuleţele colorate sclipesc, iar când le ating scot un clinchet cristalin, ca al clopoţeilor colindătorilor ce cântă:,,moș Crăciun cu plete dalbe”....apoi noaptea apar umbre colorate pe pereţi şi pe perdea,parcă dansând. Din când în când,până vine somnul apare întrebarea ,,Dar dacă nu vine?”

Apoi un glas șoptește:,,Trebuie să vină, de ce să nu vină, ai fost un copil cuminte şi i-ai scris şi o scrisoare mai demult, ai vrea să-ţi aducă ce l-ai rugat”. De fapt, tare aș mai vrea să nu adorm deloc, ca să-l surprind pe Moş. Adorm şi visez că a venit Moşul, că stau de vorbă cu el,că zâmbește,că este ca-n poza din cărți.Din sacul imens îmi dă cadouri:câteva cutii și o stea din hârtie pe care scrie:

                           ,,Iubirea, înțelepciunea,încrederea și generozitatea să-ți călăuzească pașii în

                                                          anii fericiți ce vor veni”.

   Dar moşul nu mai e în cameră,alerg repede la geam și mai am timp să văd sania trasă de reni, ridicându-se spre văzduh, iar moşul îmi  face cu mâna în semn de la revedere.Lăcrimez de emoţie și rămân cu faţa lipită de geam şi cu ochii pe sania moşului, până când acesta dispare în zare.Adorm cu ochii la fereastră,iar dimineața sub bradul sunt chiar cadourile din vis,iar lângă ele o stea din hârtie cu câteva cuvinte:,,Iubirea.......

                        Am ştiut,am ştiut... că vine Moș Crăciun!!!!!!!!!!

 

                              MINUNEA ALBĂ

Nu-mi place ziua de luni,simt încă ecoul zilei de duminică,aerul de libertate, de nesupunere,de liniște a gândului.Și totuși…e luni,m-am întors de la școală,am răspuns tuturor întrebărilor de-acasă:nu!nu m-a ascultat la română,da!am alergat în pauză,n-am mâncat sandvișul,l-am dat unui cățel care vine mereu la poarta școlii,da!am traspirat la ora de sport…. și iată-mă din nou în fața temelor.Nu că mi-ar fi greu,îmi place să învăț,mai ales că voi avea niște evaluări… și învăț totul ușor,dar vreau să am și timp de pierdut,ca acum: privesc fără vreun motiv pe fereastră și-mi legăn privirea după dansul crengilor goale,sărace ale pomilor.Simt frigul de afară,chiar dacă în camera mea este cald.E iarnă și nici urmă de zăpadă!

   După câteva exerciții și probleme,aud ca prin vis telefonul: o colegă mă întreabă dacă-mi place ce se-ntâmplă afară.Ce să fie?Și dintr-odată toată starea mea de indiferență se transformă în bucurie: ninge!O îmbrățișez pe mama,îmi iau fularul și năvălesc pe strada acoperită deja de fulgii albi.

  De data asta,m-au luat prin surprindere primii fulgi și-am văzut cerul ca leșia,norii plumburii și grei cum cern zapada albă.Oare îngerii își scutură aripioarele spre pământ?Totul începe să amorțească și nimic de pe pământ nu se trezește cand Craiasa Alba acoperă magic soarele,când dirijează norii și viscolul,iar vântul neastâmpărat spulberă troienele.Crengile goale ale copacilor par brațe cerând ajutor cerului și se feresc de păsările singuratice,nu le poate da adăpost.  Totul e rece,totul e alb,cenușiul dispare,doar pământul de sub zăpadă ascunde vieți;acolo este speranța ce va învia.Dar iarna albă cu viscolul și sărbători,cu moș Crăciun,cu beteala în brad- e o minune!

               Vă doresc să întâmpinați Crăciunul cu mulțumire,să priviți dincolo de lumini,să-l primiți pe îngerul ce v-aduce o crenguță de brad,o veste minunată și-o urare de ani mulți!

 

 

                                  Povestea smaraldului

           am citit-o demult,într-o seară de iarnă,când fulgii albi dansau în fața geamului meu. Pe atunci credeam că piatra verde ascunde secrete mistere şi mai credeam şi în puterile pe care piatra asta le are asupra mea.Din când în când o priveam în cutia cu,,comori”a bunicii și verdele ei strălucitor mă fascina.Am găsit o carte cu pagini îngălbenite și desene parcă făcute de un copli și iată ce-am citit:

   Se făcea că era în vremea unui mare şeic, şeicul El Luxur,care  şi-a petrecut vremea în mari lupte de cucerire şi strategia şi-o construia în funcţie de câţi meşteşugari se găseau în provinciile pe care urma să şi le supună.

Șeicul era mare iubitor de frumos şi de lux, avea un loc secret unde îşi păstra cele mai frumoase obiecte. Acel loc era atât de ascuns de ochii lumii, încât ştiau de el doar câţiva oameni şi aceştia juraseră să nu dezvăluie secretul. În zilele de odihnă, El Luxur făcea câte o vizită în peştera ascunsă şi atingea cu privirea toate colierele, inelele şi obiectele de podoabă bătute în pietre preţioase.

 Se pregătea de cu seară pentru ziua de răsfăţ ca pentru un pelerinaj: îşi punea cele mai bune haine şi pleca cu inima spre minunăţiile ce îi vor alinta ochii,  dezlega toate cele 309 coduri secrete și intra. Peştera avea pereţii învesmântaţi de covoare ţesute cu fir de aur, podeaua din marmură, din loc în loc coloane cu picturi desăvârşite şi culoarul ce ducea până adânc în inima muntelui îl însoţea de-o parte şi de altă cu tablouri pictate de cei mai valoroşi artişti ai vremii. Ajungea în camera secretă, locul cu adevărat valoros. Aici se aflau cufere întregi de bijuterii cu cristale, fantezie-unicate. Din timp în timp, şeicul alegea câte un pandativ sau o pereche de cercei pe care le oferea  cuiva cu plăcere.

 Într-un anumit an, din poporul desculţ şi flămând s-a născut un băiat. Părinţii i-au zis Gift şi l-au crescut ca pe cel mai de preţ giuvaer pe care le era dat să îl aibă. Când s-a făcut mai mare, Gift a început să viseze nopţile la o peştera plină de comori despre care nici măcar nu auzise vreodată. Visele au continuat ani de-a rândul, până într-o zi când i-a fost dat să plece în căutarea destinului. Povestea lui Gift nu se deosebeşte cu mult de cea a lui Ali Baba. Unii zic chiar că ar fi vorba despre unul şi acelaşi personaj, dar adevărul nu va putea fi ştiut niciodată, întrucât fiind vorba de o legendă, s-a pierdut în negura timpului.

Destinul lui Gift a fost să descopere peştera şi să scoată la lumina zilei bijuteriile,frumusețile ascunse, le-a arătat oamenilor,bucurându-le ochii.I-a dăruit fetei pe care o iubea o piatră verde-culoarea vieții și a primăverii,piatra luminii verzi,a speranței-era smaraldul.

   Și-atunci am înțeles că nimic nu este mai verde ca Smaraldul,culoarea dintâi a lumii, cea din care iese la iveală frumuseţea.

                   Verde-n dimineţi cu rouă,
                   Verde-n clipele când plouă,
                   Verde... peste amintiri,

                  Verde-n nopţi fără de stele,
                  Verde-n apa vieții,
                  Verde... la-nceput de noapte

                  Verde-n iarba încolţită,
                  Verde-n smaraldul unor mistere.....

 

 

                       O POVESTE care m-a impresionat

 

 Am citit de mult,nu știu cum s-a-ntâmplat,într-o lună a lui decembrie cartea,,Un colind de Crăciun"de Charles Dickens, o poveste care readuce spiritul Crăciunului, reaprinde dorinţa omului de a fi mai bun cu semenii săi, de a se comporta puţin diferit faţă de cum o face în restul anului.

  M-a  impresionat personajul principal al poveștii, Scrooge, care se schimbă radical în urma unor întâmplări incredibile de care are parte. Cine este Scrooge?

,,Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos; ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheaţă trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută; îşi îngheţa biroul în zile de caniculă; şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun.” Scrooge e tipul avarului absolut. Este ajutat in munca sa de un angajat, care, datorită zgârceniei şefului, este nevoit să se încălzească în plină iarnă la flacăra unei lumânări.

 Nici vizita la birou a nepotului lui Scrooge şi frumoasele cuvinte spuse de acesta in legătură cu sărbătoarea Crăciunului nu-l determină să-şi schimbe atitudinea faţă de ceilalţi, şi , în definitiv, faţă de el însuşi

  Chiar în ziua în care se împlinesc şapte ani de la moartea asociatului lui Scrooge, Marley, nişte întâmplări extraordinare schimbă fundamental felul de a fi al personajului principal. Mai intâi Scrooge e vizitat de doi domni care încearcă să strângă şi de la el nişte fonduri în scopuri caritabile.
Și uimitor este cum Scrooge pleacă acasă, fără să lase niciun bănuţ în cutia milei.Citesc și sunt nedumerit cum toată lumea, în afară de el, sărbătoreşte sfântul eveniment, până şi oamenii străzii sau cei săraci ştiu să se bucure de Crăciun.

   Se petrece ceva neobișnuit: ajuns acasă, în loc să se poată odihni ca în oricare noapte, Scrooge se întâlneşte cu fantoma fostului său asociat, care-i explică faptul că încă mai poate schimba ceva, chiar ceva fundamental, în relaţia pe care o are cu semenii săi. Pentru aceasta trebuie să „îndure” vrând-nevrând vizitele fantomelor Crăciunului trecut, Crăciunului prezent şi a Crăciunului viitor.

Mi s-a părut înfiorător cum cele trei fantome îşi fac pe rând apariţia şi îl poartă pe nefericitul zgârcit în timp şi în spaţiu,arătându-i greşelile făcute şi chiar şi ceea ce se va întâmpla cu el dacă va continua să fie aşa cum e: în vremea copilăriei,apoi retrăieşte clipa când n-a răsplătit cu nimic un copil care i-a cântat un colind la ușa biroului, îl duce în casa angajatului său care are o famile și,cu toată sărăcia pe care o are, se bucură de Crăciun şi mai ales de minunatul prilej de a fi împreună în această zi deosebită.

  Mi-a plăcut ce frumoasă revenire face autorul la discuţia anterioară între zgârcitul personaj şi cei doi reprezentanţi ai societăţii de caritate.Dar mi s-a părut îngrozitoare Fantoma Crăciunurilor viitoare  care îl poartă la momentul morţii sale, moarte care nu e regretată de nimeni. Văzându-şi numele scris pe mormânt, Scrooge se roagă de fantomă să nu-l lase în lumea celor drepţi. Promite să se îndrepte, şi chiar o face, stârnind reacţii dintre cele mai ciudate pentru cei din jur.

 Cele trei fantome au rolul de a-l face pe Scrooge să-și reconsidere viața, să-și regrete faptele și să-și regăsească bunatatea îngropată în teancurile cu bani. Elocvent mi se pare ce-i trece prin cap angajatului lui Scrooge în momentul în care aude din gura acestuia că vrea să-i măreasca salariul.

   În finalul cărţii, nedorindu-şi să moară şi nici ca cel mic să se stingă, Scrooge decide că e timpul să se schimbe radical, astfel că devine mai… hm… om, este mult mai înţelegător şi poate rosti, în sfârşit, cele două cuvinte: „Crăciun fericit!”. 

              Povestea este până la urmă moralizatoare despre regret, schimbare, mântuire și recâștigarea umanității pierdute.

 

                        Iar eu vă urez s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit!!!

                                                           e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului ne învăluie întru mulți ani

                                                                                                                                                  fericiți!!!!

 

                                            Viscolul iernii

 

E iarnă și pe geamurile îngheţate viscolul a desenat cu o mână delicată imagini de flori din câmpiile Paradisului,acolo unde stăpânesc crăiese ale zăpezii și-n joaca lor cu fulgii stârnesc valuri care se transform în vijelii năpraznice.Pe pământ, norii de zăpada cernuți de mâinile nevăzute devin strai strălucitor.Viscolul e o joacă a crivățului, este expresia cea mai vie a imaginii apocaliptice a stihiei dezlănțuite, venite din ținuturi boreale, din lumea ghețarilor, a nordului enigmatic, tărâm al zăpezilor veșnice.Vijelia vine cu întreaga cohortă de manifestări a anotimpului rece: nămeți,gheață,alunecuș,frig,pași grăbiți,nasuri roșii,derdeluș,pârtii. Priveliștea pământului este de o măreție înspăimântătoare. Forme ciudate ale viforului se văd din înalturi coborând peste tot,se aud scoțând sunete de o inimaginabilă varietate și totuși...viscolul devine simfonia iernii.Dincolo de geamul înghețat  viscolul îl prinde în dansul lui orbitor pe omul de zăpadă ce stă stingher într-un colț uitat de cei ce-au fost goniți de iureșul zăpezii.Și-atunci din ochii de cărbune picură lacrimi cenușii pe pământul fără urme.În tabloul crud al iernii bântuit de vânturi, de  forța norilor de zăpadă copacii îmbrăcați într-o mantie de catifea intră în joc asemenea unor cavaleri rătăcitori alături de valurile albe ce devin zîne albe ca apar și dispar.

   În căldura camerei,privind prin geamul îmbrăcat de flori,bradul împodobit așteaptă un moș ce-alungă viscolul cu renii lui și hohotind coboară într-o noapte sfântă pe hornurile caselor,unde copiii cântă despre nașterea unui prunc luminat de o stea tainică....

    Din liniștea Cerului,s-au stins în brad Luceferi,iar îngerii topesc inimile de zăpadă vestind colinda vieții:în viforul iernii s-a născut Iubirea,mângâierea,viața.

                                                                         La mulți ani!!!!!!

 

                                       Bradul de CRĂCIUN

 

 Credeam  că am intrat într-o altă lume sălbatică, singur și pierdut în mijlocul munților,într-o zi de început de iarnă.Rareori albastrul limpede  al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur ce-și caută un loc printre locurile înghețate,printre zăpezile ce s-au întins pe cărări până-n vârfurile ascunse-n nori. Eu cred că pădurile de brazi au suflet ,de aceea  în sufletul lor  se adăpostesc la umbra ocrotitoare vietăți pe care ochiul abia le vede.

 Brazii uriași stau aliniați,pregătiți de a se-mpodobi pentru seara magică,când o stea își trimite raza în fiecare om, luminându-i inima.  În adâncul pădurii verdele brazilor este presărat de mâini nevăzute cu mii de mărgăritare,diamante strălucitoare,panglici argintii dăruite de zâne, iar în fiecare vârf câte un înger își așează aripile . Vântul iernii sărută fiecare brad, îl urcă în săniile unor moși cu barbă albă și-i trimite spre locuri luminate și calde, de unde se aud cântece de sărbătoare.Și vântul transformat în steluțe albe se joacă,cuprinzând împrejur,în depărtare toată zarea.Brazii ce poartă lacrimile de cristal ale cerului de iarnă apar în case luminoși  și darnici ,iar sub ramurile bogate dorințele spuse sau nespuse apar în noaptea magică.De mult,darul cel mai de preț așteptat a fost un copil născut în noaptea tainică și sfântă,iar de atunci bradul cântă bucuria veșniciei.

   În fiecare iarnă eu cred că , printr-un brad de Crăciun și câțiva fulgi de nea, pot schimba Lumea;privesc continuu luminițele de pe crengile  verzi și îmi pare că parcă se ridică mai sus,tot mai sus,devenind stele ale Paradisului. În seara de Crăciun în visul meu văd îngerii horind în jurul bradului meu venit din munții de departe.

Cel care nu are Crăciunul în inimă , nu îl va găsi niciodată sub ramurile unui brad de Crăciun.

Bradului venit la mine îi cânt,alintându-l:,, O, brad frumos; o, brad frumos,
                                                                            Cu cetina tot verde,
                                                                            Tu ești copacul credincios,
                                                                            Ce frunza nu și-o pierde”.....și în fiecare noapte de iarnă mi-e dor de colinde,mi-e dor de povești....

                                                                CRĂCIUN  cu bucurii pentru toți!!!!!!!!!!!!!

 

 

                                       decembrie.......................

Un vânt rece bate dinspre nord și face copacii să tremure precum niște ființe vii.... și-atunci chem vântul întunecat de decembrie să scuture frunzele uscate,rămase în copaci:

                  Preafericit, fericit copac,

                  Ramurile tale nu-și amintesc niciodată

                  De fericirea ta verde ...

 

 

 În fiecare an când se apropie iarna cu ale ei veșminte înghețate, cu nopți friguroase și pline de mister, cu momente petrecute în liniște și speranță, cu zile scurte și seri calde, totul se transformă, iar timpul se mișcă mai lent ca de obicei.Iubesc momentul acela unic când parcă pot mirosi frigul și aerul rece de iarnă- un aer curat și viu care mă pătrunde și mă face să simt viața. Luminile fermecate, colindele și sentimentul acela unic ca o aventură de neuitat este pe cale să înceapă....

    Mă bucur de venirea iernii!!!!!!!!!!

 

 

 

                                                 Toamna în parc

 

                                        Ajung în parcul,unde adeseori mă întâlnesc cu prieteni,unde ciobănescul meu are cunoscuți,de care se dezlipește cu greu,unde într-un loc discret,de mult s-au întâlnit părinții mei.Astăzi merg ,pentru că e toamnă,anotimpul când eu am venit pe lume și-mi place să văd armonia,strălucirea cerului , care nu pot fi regăsite de-a lungul verii. Pot vedea culorile calde cum își încep timpuria cucerire a aleilor,simt vântul uşor și-mi amintesc de ultimele zile ale vacanței. Și a venit toamna,iar aerul își scutură cu înfiorare ultimile limpezimi ,îmi opresc privirile spre buchetele de sălcii care-şi schimbă straiele verzi în altele arămii de toamnă,iar crengile lor salută tremurătoare păsările ce vâslesc în înălțimi. Două sunete ale toamnei sunt inconfundabile… foșnetul frunzelor grăbite, suflate de-a lungul aleilor de vântul grăbit și croncănitul stolurilor migratoare.Și uite-așa gândesc că fiecare om trebuie să-și găsească timp să se așeze și să privească căderea frunzelor,să audă oftatul florilor veștejite ascuns sub frunzișul ruginiu.

   Când merg dimineața spre școală,trec pe sub crengile brumate... ceaţa înmărmurită peste privelişti nu lasă ochiul să pătrundă mai mult printre copacii golași. Norii cenușii trec peste parc, apoi mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor.La picioarele mele o frunză se pregătește să întâmpine aventura vieții ei, își ia avânt și așteaptă suflarea vântului zbuciumat. Frunza zboară, căutând ca  drumul ei să fie cât mai lung, până ce va atinge pământul și va deveni covor. De acum se va afla într-o altă lume, pe jos nimeni nu o va ocoli și tot vântul o mai poate feri din calea celor care nu cred că  există. A devenit ruginie, nu mai este verde ca în vremurile calde. Întotdeauna mi-am imaginat Toamna,cutreierând parcul, îmbrăcată cu o rochie țesută din frunze și flori veștede,purtând pe cap o cunună din fructele pământului.

   Străbătându-i aleile și pajiștele,văd Toamna-artistul ce-și pregătește culorile,înțeleg atmosfera melancolică și-mi propun ca la ceas de amurg să privesc  soarele roșiatic cum mângâie pământul și  încălzește timid ierburile ruginii , aruncând umbre lungi printre coroanele rărite ale copacilor.
    Culorile parcului sunt străjuite de un albastru care mă duce cu gândul la infinit,apoi mă las   copleşit de tonuri gri care dau întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul dintre auriul de toamnă și singurătatea unui copac cu frunzele încă verzi, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu o statură maiestuoasă.Imuabil, în mijlocul parcului, pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum va reveni din nou primăvara....

 

              Îmi bate noiembrie în geam!!!!
Eu-i spun să mai întârzie un pic!Privesc cerul aproape gol,doar puţine păsări  străbat norii, luna gri coboară pe crengile goale,privind cum vântul de noiembrie ascunde ultimele măceşe roşii de primele ninsori, grădina se cufundă în somnul de lut.......

Până soseşte iarăşi primăvara, galbenul, albastrul, albul şi verdele
se veselesc la mine într-o vază cu flori.....

 

                    Toamna înseamnă: ploaie tăcută, vânt neliniştit, nori întristaţi, soare timid, frunze-n zbor, melancolie dulce-amăruie, paşi de vise pe-un covor de amintiri, parfum de crizanteme, decor ruginiu, struguri copţi, păsări ce ne spun bun-rămas, emoţii calde-începe școala, lacrimi şi surâsuri prin cuvânt, regăsiri-prieteni, miros de gutui coapte, reîntâlnirea cucărți,caiete,teme, dansul culorilor în sufletul Naturii, şoaptele frunzelor rătăcite, visuri coapte cu parfum de poezie...

 

                                             Am fost la concert

 

Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.

   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:

 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.

    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,

dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbatea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.

  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încît a ajuns un fel de imn național neoficial.

   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...

   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios....

 

                             O întâmplare petrecută în drum spre școală

 

Când merg spre școală dimineața și simt că vântul îmi atinge fața, îl întreb de ce aleargă și-mi ține companie,de ce vântul de toamnă schimbă culorile frunzelor,de ce norii devin vată de zahăr,de ce sticletele rămas singur în toamna ruginie cântă  fără oprire. Fiecare frunză îmi șoptește planând către pământ din copacul toamnei că trebuie să-mi grăbesc pașii către școală și totuși mă opresc puțin pe o bancă,să-mi ascult cu adevărat gândurile.Am crezut că sunt singur,dar în foșnetul frunzelor am văzut vârful unei crengi ce desena o barcă sau ceva asemănător.Mi-am ridicat ochii și alături de mine am descoperit un om  ce purta pe cap o șapcă ciudată de marinar.M-au uimit ochii albaștri și zâmbetul cald.Cu voce sfioasă l-am salutat,deși nu-l cunoșteam,iar el mi-a lămurit,așa fără să-l întreb,rostul desenului din frunze.Era un vapor în miniatură.Și a început să-mi povestească despre călătoriile lui pe mările și oceanele străbătute,despre oamenii cu care a înfruntat furtuni,ploi,viscole,călduri insuportabile,despre navele-adevărate cetăți mecanice,despre un naufragiu pe o insulă din Pacific.

Ascultam fascinat un necunoscut care-mi povestea retrăindu-și clipele petrecute între cer și ape,fără  să-mi dau seama că am întârziat la școală.Mi-am revenit când un coleg a trecut în fugă și mi-a strigat numele.Dar omul acela mi-a strâns mâna și mi-a spus cuvintele pe care,cred,nu le voi uita curând:

----Adevărata viață e o navigare în furtuni ,iar tu caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale!

   Am ajuns în clasă,mi-am cerut scuze,pentru că am întârziat...și în pauză m-am întrebat de ce m-am întâlnit cu omul acela și ce ascund cuvintele lui....

 

Octombrie e vremea când
copacii își schimbă
culorile pe care le-au ascuns tot anul....

Octombrie este luna
cu adieri de vânt neobişnuite
sfidând timpul rece....
și-atunci
adun albastre speranţe,
le ascund într-o filă de carte

și număr aripile ce-au rămas pe cer...

 

 

Compunere cu sinonime,antonime,omonime,paronime

 

                                          O noapte senină ca în povești

      O noapte ce se dorea întunecată ,dar cu luna plină ,sfântă și clară ,care domnește peste stelele ce se  nasc umezi pe boltă.  .Norii curg ca o perdea ce permit astrelor să-și joace rolurile pe magnifica scenă a cerului albastru,apar și dispar,intră și ies de după cortina astralului.Sus, în ceruri,duhurile sunt spectatorii acestor mișcări,dar jos,pe pământ doar pădurea cu privirea ei măiastră stă-n picioare și ea spectatoare  la grandoarea de pe cer.

      Personajul principal al acestei mari opere dirijată de o mână divină este învăluit în fumul.ieșit din coșurile abundenței astrale.Și-n noaptea misterelor, fumul se strecoară prin coșurile locurilor unde se află iubirea.Este el,zburătorul, ce zboară,planează,râde și plânge de cei creduli..Apoi le cheamă sufletele  în templul în care domnește ea, luna.

      Ecourile asemenea unui glas domol de clopot ajung până-n codrii-nalți de brad ,acolo ritmic râul curge-n vad ,creând astfel muzica perfectă pentru aceasta liniște  deplină.

      Nici vântul nu mai adie pe nicăieri,l-a oprit bătrânul zeu cu un baston în bastionul ridicat de mâini nevăzute .E o liniște de mormânt,doar zburdalnicul Cupidon declamă în șoaptă versuri și apoi ascultă cum perechile își declară iubirile. Așa e-n Raiul de sus și de pe pământ.

 

                                    TOAMNA coplăriei mele

 

Mă gandesc așa că  aș putea trăi într-un loc care să mă lipsească de orice alt anotimp, mai puțin de toamnă.... și mă întreb de ce am această dorință... Toamna...cu nopțile ei din ce în ce mai lungi și diminețile reci, cu zilele  călduțe, cu mirosul de frunze uscate, cu adierea răscolitoare a vantului, cu soarele stins ce scaldă natura într-o lumină difuză, cu norii cenușii ce mă trimit la visare, cu ploaia calmă sau vijelioasă ce mă  trezește în diminețile cand aș vrea să mai dorm... toamna este incomparabilă! E tristă, dar are o frumusețe unică,simt că și eu sunt la fel ca toamna.... Cred că s-a moștenit de la dimineața aceea de septembrie în care m-am născut....  Mă identific cu toamna și simt cum face parte din mine....sunt puțin melancolic, pentru că nu este un anotimp vesel , dar cred că este cel mai romantic dintre toate.

     Îmi amintesc de toamnele copilăriei mele, când vârtejuri de vânt aduceau ploi neistovite ce îndestulau brazdele lacomului pământ ale parcului,pe unde colindasem neobosit în zilele și nopțile calde.

    Mireasma de gutuie coaptă și amarul nucilor îmi amintesc de prima zi de,,grădi”,cand priveam după brațul mamei mulțimea de pitici,căutand-o pe Alba ca zăpada,așa mă păcălise bunica că o voi găsi pe acolo printre locurile de poveste.Am intrat apoi printr-un tunel de flori în școala unde am scris cu mana tremurandă,,mama”și mi-am ascuns o lacrimă în pumnul mic,dar numerele cu plus,minus,ori(X),cu semnul =(egal)m-au fascinat și cred că îmi vor conduce mintea în anii mei.

M-am simțit schimbat cand am citit experiența,,micului Prinț”m-a fascinat întrebarea unui,, copil”:...unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot...,am descoperit tainele din botanică,am urcat pe hărțile atlasului munții și am urmărit alunecarea apelor,m-am bucurat de jocurile în curtea școlii....

     Privesc melancolicul anotimp în dimineţile friguroase şi aspre, brumele reci ce se întind ca o spumă de argint acoperind locurile candva pline de flori...acum golașe,  aud vântul oftand și tânguindu-se, prevestind nemilostivele viscole ce vor veni. Pitite pe sub un gard sau în ungherele unei grădinițe de flori, mă întreb cum crizantemele rezistă şi privesc cum ultimele petale de trandafiri se topesc sub bruma dimineţii.

   Culorile și farmecul toamnei sunt adevărate provocări. Îmi place toamna care-mi adună amintirile de vară,iar eu le ascund bine de frig, ca să le desfac în nopțile reci de iarnă, atunci cand îmi va fi dor. Îmi place să merg prin covorul de frunze ruginii și să le ascult șoaptele, nu cred că mă voi vindeca vreodată de toamnă... de ce aș face-o??????!!!!!!!!!!!!!!

 

                       Puterea cuvântului

 

 Cuvântul este puterea prin care noi creem sau distrugem. Cuvântul este darul care vine direct de la Dumnezeu.

     La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul.

     Dacă Dumnezeu a creat Lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a creea ca şi Dumnezeu. Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în Realitate.

    Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are Omul.

    Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru.     Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot prin folosirea lui greşită. Cuvântul omului este magie pură, vorbit sau scris este atât de puternic, încât un simplu cuvânt poate schimba o viaţă,dar poate să o și distrugă.

Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă şi mai puternică este cuvântul nepotrivit, care poate să distrugă fără să lase urme

Gândul şi cuvântul pun în mişcare vibraţiile ce se propagă în cercuri din ce în ce mai mari, până ce îmbrăţişează întregul Univers, după care ele se întorc la noi tot atât de sigur ca atunci când le-am emis. Gândul e o energie pură, care nu moare niciodată.

     În cuvinte se află puterea şi energia create de gândire. În ziua în care omul va înţelege că are puterea de a-şi schimba viaţa prin cuvintele create de gândire, atinge maturitatea. 

         Cuvintele pot vindeca!!!!!!!!!!

Când te simţi vinovat în gânduri, vorbe sau fapte față de cineva e important şă-ţi ceri iertare . Fă-o pentru tine.... chiar dacă nu te preocupă reacţia celuilalt!

 Să cauţi să exprimi mereu, prin cuvînt, numai ceea ce simţi şi crezi din tot sufletul că este adevărat!   Să alegi să faci numai ceea ce este în deplin acord cu idealul tău!

 Să fii tu însuţi în tot ce gîndeşti, afirmi şi întreprinzi, ca să ajungi la asta, trebuie să cauţi permanent să te cunoşti pe tine, să-ţi clarifici idealul, să renunţi la ideile inutile şi dăunătoare, să devii mereu mai înţelept!

          Este cea mai mare realizare a vieţii unui om, pe care o poate comunica apoi şi celor din jur, chiar fără cuvinte, numai prin ceea ce este....indiferent de vârstă.....

 

                              Toamnele copilăriei mele

                         

            Îmi bate în geam… e vântul?…e soarele?…nu…e ea…                                                                         

                                  acea umbră călătoare care vine din cenuşa luminii şi care străbate munţi şi ape, ca să  ajungă până la mine.                                            

          Îmi face plăcere să o aştept, dar, când vine mă simt schimbat, îmi e teamă de prezenţa ei unică.Mă salută ca de fiecare dată, mişcându-şi mâna ruginie, clipind din ochii ei cenuşii, cu zâmbetul fluturându-i pe buzele  de culoarea merelor roşii şi mirosind a gutuie şi struguri învăluiţi în bruma dimineţii.Ştiam că va veni. A anunţat  asta calendarul din perete, prima ploaie, prima frunză îngălbenită şi prima castană căzută.

Toate îmi aduceau aminte de ea.

În toate se simţea parfumul ei.

În toate se afla ea.

Au trecut ani buni de când ne-am văzut prima dată.Dacă răscolesc printre amintiri, îmi dau seama că a  fost lângă mine din ceasul în care am venit pe lume. Poate că acesta e motivul ce ne leagă atât de mult. Mi-a fost alături în cele mai importante zile din viaţa mea: prima zi la grădiniţă, prima la şcoală …Şi ori de câte ori o văd e la fel, neschimbată.

Dar eu de ce mă schimb?!

 Acum , începutul toamnei, adică venirea ei înseamnă pentru mine sfârşitul unei etape a vieţii,intru în altă clasă,voi avea alți colegi?alți profesori?alte cărți noi?

Etapă ce o pot numi ,, Fericire”?

La începutul anilor mei de școală trăiam într-o lume construită din imaginaţie, totul căpăta viaţă şi gândire în lumea mea: păsările vorbeau, florile plângeau, pietrele se mişcau. Vedeam ziua de mâine ca pe un nou joc; îmi doream să fiu mare, să fac parte din altă lume.Dar, acesta este paradoxul omului- aspiră de la copilărie la adolescenţă.

Cu anii care trec, oamenii îmi par altfel, sentimentele sunt gândite altfel, responsabilităţile cresc de la an la an.

Din cenuşa florii, a răsărit o altă floare, care peste decenii, se va  lăsa furată de toamnă şi va deveni doar o amintire.

Ce elixir trebuie să beau, ca să rămân în copilărie?!

Ce trebuie să fac să pot  mişca limbile ceasului înapoi… ca anii să scadă cu fiecare secundă şi să rămân așa...copil?

Nimic.... Nu pot face nimic....

Doar să trăiesc  în visare.

Cine îmi bate  în geam…e vântul?…e soarele?… Aaa…. E  ea.

A venit în grădina copilăriei mele. E toamnă...toamnă...toamnă.....

Mâine, mă voi trezi adolescent, voi fi un alt eu??????……

 

 

                                    Când vine toamna

 

În copilăria mea nu există decât două anotimpuri: vara și iarna, pe care le trăiesc din plin. Primăvara și toamna nu sunt decât așteptări ale primelor două și,mi se pare, că se scurg oarecum prea repede, pe negândite.
  Îmi povestea bunica că sunt câteva daruri pe care toamna ni le dă în viață.

Mai întâi este lumina. Lumina aceea obosită de-atâta vară, care se retrage încet printre pomi,lipsită de putere- e blândă, duioasă și plină de arome care coboară pe oricine drept în ,,ulița copilăriei”, acolo, la marginea unei pădurii bătrâne,pe care am colindat-o în zilele de vară. Sau, poate, e doar ușor tristă, ca atunci când trecea prin ferestra unde mă ascund să număr frunzele ce cad sau să urmăresc șirurile de cocori ce se duc...se duc...
Apoi, e parfumul zilelor, altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înțepător... Dacă într-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa bunicii, de departe, din timp, sau de departe, din lumea largă, ai fi crezut mai întâi că este o corabie ciudată, locuită de oameni și mai ciudați, care de dimineața bună și până seara nu se opresc din mișcare. La stâlpii cerdacului, ca de niște catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usucă la soare păstăi verzi, galbene sau bălțate, ardei, smocuri de ierburi de leac, ce flutură în vânt,aducând din înalturi alinări. Pe fețe de masă așezate direct pe iarbă sau în tăvi mari de nuiele împletite, așezate pe șiragul de lemne ce încă mai miros a pădure, se zbârcesc poame tăiate în bucățele, hribi, mânătărci și bureți iuți, gălbiori aromați. Erau atâtea mirosuri, parfumuri, arome, când te plimbi printre ele, în curtea ce pare neîncăpătoare, dar gata pregătită de războiul cel lung cu frigul și iarna.
Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi și arome, de culori și melancolii, stăpână absolută peste ele, toamna și-a dăruit dintotdeauna ploaia. Mai demult, chiar știam când vine toamna după cum miroseau ploile, câteodată a lemne ude, proaspăt tăiate, altădată amar, a fum aspru de frunze de nuc. Erau ploi repezi și reci, mărunte, aduse de ceață și vânt. Acestea coborau în fuioare lungi dinspre munte. Erau apoi acelea ușoare, domoale, ca o părere de rău după zilele calde ale vacanței. Și mai erau acelea care începeau de dimineață și nu se mai sfârșeau.Mă trezeam cu ele și adormeam în pâcla pe care-o lăsau peste lume. Uneau cerul și pământul, ca într-o acuarelă peste care am vărsat, din întâmplare, un pahar cu apă.Ploi nesfârșite și încăpățânate, ploi de care mă rog să se sfârșească,ca să merg cu prietenii la o plimbare, și care se opresc doar după ce m-au înconjurat într-o ceață nedeslușită. Ploi care coboară dincolo de amintiri și mă poartă către cei plecați undeva sus,sus,sus...și pentru care bunica se roagă să aibă lumină. Ploi care șterg granițele dintre lumea lor și aceasta în care trăiesc, ploi făcute să fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veșnicie,pentru mine,unele ploi-bucurie. De undeva aud un glas ușor cântând:,,Triști și negri rămân norii,toamna când pleacă cocorii..."

                                                    și începe școala!!!!!!!!!!!!

 

În noaptea începutului de septembrie copacii poartă podoabe de argint-stelele ce se transformă în flori și coborâte se pierd în uitarea cerului....devin frunze foșnitoare ce-și trimit sunetele până departe...departe...Septembrie vine cu visele verii,cu gânduri uitate în infinitul nopților de vară,cu rugăciuni spuse în șoaptă :,,lasă-mi vară cerul tău,seninul tău,căldura ta,zilele cu bucuria vacanței”....

Aud sunetul vântului transformat într-un fir de argint al clopoțelului ce-mi amintește de timpul ce aleargă spre locul unde-mi întâlnesc prietenii,cărțile,temele,notele...

                                  și iată că toamna din nou a venit...croind prin sufletu-mi cale...
  Mă întreb înaintea zilei de ÎNCEPUTUL școlii:Ce elixir trebuie să beau, ca să trăiesc numai în vară?!!!

Ce trebuie să fac să pot  mişca limbile ceasului înapoi… ca zilelesă nu mai scadă şi să mă trezesc în aur aurul verii?

                             Nimic...... Nu pot face nimic....

                                            Doar să trăiesc  în visare.....

                                 Îmi bate  în geam…e vântul?…e soarele?… Aaa…. E  prima zi de școală....

 

SUCCESE...NOTE BUNE....MINTE LIMPEDE...TEME UȘOARE....UN AN BUUUUN!!!!!!!!!!!!!!!

 

                                Noapte de vară

Stelele dansează pe cer  clipind din genele albastre și darnice împrăștie aur și argint pană-n adancurile apei,spiriduși ascunși după trunchiurile copacilor își spun  povești fantastice despre zâne îmbrăcate în aur și lumină, care duc limpedea lor viață în palate de cristal.Deasupra lor cerul nopții este albastru, limpede, adânc.Ici colo nourii de jăratic și aur umplu cerul,  arborii în neclintirea lor  trimit şoapte de frunze şi de vânt, iar eu simțeam în acest peisaj de poveste adierile răcoroase şi uşoare cum  îmi atingeau faţa şi mă simțeam privit de florile câmpului cu atâţia ochi colorați.       

Toate stelele aduceau valuri de lumină trandafirie, cu care zorile vor inunda răsăritul depărtat.

 Niciun un vânt nu mișca aerul ,mă minunam cât de frumoasă era luna și cât de senină era noaptea! Tăcerea și misterul mă înconjurau din toate părțile. O linie de umbră, grațios ondulată, desena până dincolo de marginile vederii mele  o linie de umbră și lumină.Tăcerea îmi canta în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ținea amorțit. Vântul nopții nu sufla și glasul ierburilor amuțise; o solemnă tăcere domnea în cer și pe pământ; numai zgomotul surd al unor aripi tulbura această tăcere.Dincolo de tăcerea nopții doar visele strălucitoare inundă ecranele de sub pleoape ...

 

 

                                       Grădina sufletului

 

Toată atenţia unui om mic sau mare trebuie să fie concentrată asupra florilor sufletului său.Iubirea este o floare cu şapte petale, iar cel care o îngrijeşte a pătruns deja în lumea bucuriei. Cele şapte petale ale unei flori minunate sunt: credinţa, bunătatea, iertarea, dragostea, pacea, răbdarea.

   A iubi înseamnă a dărui, iar a dărui înseamnă a te bucura. Cel care dăruieşte este mai fericit decât cel care primeşte. Pe lângă florile minunate ale iubirii în grădina sufletului mai pot fi sădite flori de curaj, flori de încredere, flori de fericire, flori de prietenie, flori de speranță, flori de voință. Pentru ca în grădina sufletului să avem flori frumoase şi înflorite trebuie să le oferim lumina necesară şi să le ferim de buruieni şi de alţi dăunători. Să le udăm doar, nu este de ajuns. Cu cât suntem grădinari mai harnici, cu atât grădina va fi mai luminoasă şi mai frumoasă. În grădina sufletului trebuie să pătrundem zilnic şi să nu lăsăm buruienile:răutatea,invidia,violența,jignirea-să rodească, fiindcă, după ce prind rădăcini, greu mai pot fi smulse. Este foarte important să udăm grădina cu apă dătătoare de viaţă. Ca un curcubeu înmiresmat, florile sufletului ne luminează întreaga viaţă. Nu trebuie să păstrăm florile doar pentru noi, ci să le dăruim şi celor de lângă noi. Un lăstar de iubire şi unul de curaj sigur se pot prinde cel mai repede. Nimeni nu are toate florile sufletului: unii au crinii curăţiei, unii au macii vitejiei, unii au trandafirii dragostei, unii cactuşii suferinţei şi fiecare are florile lui. Deşi oferim flori din sufletul nostru, lăstari sau bulbi, unele s-ar putea să se prindă, altele să nu să prindă. Dacă este un teren arid florile se ofilesc, dispar, lăstarii nu se pot prinde, iar bulbii se usucă. Totul depinde de suflet...

  Fiecare zi este ca o zi de primăvară! Visele încolţesc, speranţele încolţesc şi se ridică încet, încet ca firele de iarbă. Ce să faci în fiecare zi…? Iubeşte şi vei fi iubit, dăruieşte şi vei primi, caută şi vei găsi, întreabă şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, ajută şi vei fi ajutat, luptă şi vei câștiga, încearcă şi vei răzbate, visează şi se va împlini. În orice zi să lucrezi ceva pentru sufletul tău şi cu siguranţă vei avea grădina cea mai minunată, iar florile înflorite îţi vor dezmierda gândurile și vor forma poteci colorate în povestea ta de viață.

   Eu îmi  îmbrac sufletul în stele și zbor și eu cu ele!!!!!!!!!!!!!

 

                                                     Iubesc Vara!!!!!!!!!!!!!

             ea cu o baghetă magică împarte soare și cer albastru,nisipuri calde și mare înspumată,cărări umblate de pași neastampărați,cantecele neobositelor zburătore, ploaia cu stropii jucăuși ce nu contenesc să cadă din cer și apoi, razand, fug și se ascund după luna superbă, fluturii ce ademenesc florile colorate și parfumate,dar mai ales căldura....

Iubesc Vara!!!!!!!!!!!!!

             pentru nopțile cu lună plină și miile de stele pe care le număr noaptea de la fereastră, fascinat  de parfumul teilor sau al reginelor nopții...o iubesc pentru  diminețile colorate  cu verdele uniform, cu întinderile  albastre nesfarșite... apoi privesc printre pleoape regele-soare- globul auriu  ce strălucește impozant peste toate aceste minunate culori.

Tolănit la umbra  unui măr văratic visez... iar singurul glas ce străbate liniștea mea e numai glasul vântului, care se taie, suspinând cu un farmec nespus, în frunzele ce învelesc merele roșii. Langă mine,florile trandafirului roz se pleacă la suflarea vântului, ca și cum s-ar teme de mangaierea lui; și, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se sapă până dincolo de hotarele vederii mele; iar fluturii mici și albaștri și albi și portocalii ca niște fulgi de păpădie se ridică speriați în stoluri zburătoare și, beți de miresme și de lumină, se răspândesc în aerul cald al grădinii...Mă întreb  unde se ascund  greierul șuierător,cosașul răgușit, locuitori nevăzuți ai grădinii, ce-și țiuie eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat... ascult două păsări venite  pe creanga  cea mai de sus și  mă  delectez cu cel mai dulce concert, pe care cântăreții naturii îl execută pe note muzicale neauzite. Aici,în vara mea, e, fără îndoială, paradisul pământesc și... aștept un înger coborat din albastrul limpede al cerului adânc să-mi atingă pleoapele, să bată alb din aripi...să-mi dea iubirea în inimă.....

 

                                                Tabloul,,Cea aștptată”

 

Pictura este intitulată ,,Die Eewartete”(Expected One) „Cea aşteptată”-1860-şi aparţine lui Ferdinand George Waldmuller, scriitor și pictor austriac. 

   În centrul tabloului,înconjurată de lumină,sub o arcadă de verdeață,o fată coboară pe un drumeag prăfuit,fără a vedea pietrele-piedici,pentru că ochii ei sunt coborați pe ceva ascuns în palme: o cărticică sau poate recitește cuvintele de pe un bilet primit de la cineva drag.Drumul pe care coboară este calea transformării,a neprevăzutului.Merge grăbită spre un loc secret pe care-l știe ea și cel ce o așteaptă,a străbătut, ca-n poveste, văi și dealuri,pentru o întalnire.Îmbrăcămintea simplă este a unei fete modeste,culorile maro și verde sunt potrivite peisajului,doar scufița roșie –culoarea  pasiunii,culoarea lui Cupidon-îi trădează varsta unei adolescente.

  Impresionează fundalul tabloului plin de o lumină prietenoasă,caldă,un senin curat potrivit varstei fetei.Se desprinde de acea atmosferă a inocenței și pleacă, ca-ntr-o  aventură,chemată de cuvinte și o voce a destinului.Poate este chemarea primei iubiri,undeva departe de lume.Pătrunde într-o altă lume,înconjurată de verdele eternității,al tainei,al speranței.De o parte și de alta a potecii însorite,tufișurile și arborii sunt acoperiți de verdele ușor umbrit.

   În partea dreaptă a tabloului este un băiat,un tanăr îngenuncheat,ce pare nerăbdător,pentru a o întalni pe fata așteptată,dorită.O va întampina cu un trandafir roz dulce și romantic,floare ce exprimă începutul unei iubiri.Costumul de culoare închisă îi conferă o notă elegantă,iar pălăria, la care și-a pus un trandafir asemănător roz, o poartă pe o parte a capului,ștengărește.Profilul exprimă dorința întalnirii cu,,cea așteptată”, dorită, nădăjduind cu încredere,cu răbdare că va veni.

   Culorile tabloului sunt discrete: verdele simbolizează natura,viața, tinerețea, speranța; albastrul senin îndeamnă la calm și visare, liniște interioară, pace și dor, nostalgie spirituală;  auriul potecii dă senzație de apropiere, lasă impresia de optimism, veselie.Natura este un cadru  fizic, este o natură cu un contur precis geologic și floral,sălbatică și familiară, mitică — prin aspectele ei umană, caldă, intimă, ocrotitoare — prin componentele ei sufletești.

    Atenția plină de atenție la detalii ilustrează convingerea pictorului Waldmuller că studiul apropiat al naturii ar trebui să fie baza picturii.

                            Liniștea apusului de soare

 

.....aduce noaptea şi o dată cu ea vine şi dorinţa de a opri timpul.....

Razele de soare aurii dispar încet,încet aducand lunii stăpânire peste cer.
Un apus este ca o copilărie sfârşită.Suferinţa are culoarea portocalie îmi spun de  multe ori prinvindu-l... sau poate în durerea unor gânduri pe care portocaliul soarelui le scotea mereu la iveală.
Apusul soarelui ,,omoară” lumina....lumina care face minuni.Stau câteodată și privesc liniștea cerului  și am impresia că o mână nevăzută îi arată soarelui coborârea spre alte tărâmuri.Vrea să plece sau mai dorește un răgaz?Se aprinde mai tare ,se face parcă mai mare,înaintează cu îndrăzneală spre marginile cerului ,se poleiește,își acoperă discul cu roșiaticul supărării sau al oboselii după o zi plină de bucurii și dureri,ar vrea să plece ,dar ar mai rămâne,își cheamă în ajutor norii,le dă și lor din culoarea lui,îi ademenește într-un joc al aprinerii....se amăgește știind că mereu el este cel care va coborî, va ajunge spre alte zări,să-i lumineze pe alți și alți oameni,vietăți, pământuri,frumuseți și urâciuni. Dar încearcă mereu să mai rămână,socotind că nu și-a terminat menirea.Coboară încet și-și cere iertare, că apusul lui este o stingere,o renunțare și de fiecare dată nu-nțelege de ce după el vine întunericul,misterul, umbra,frica,somnul,șoapta,nemișcarea,încetineala.Sigur... posibilitatea unui nou răsărit trezește în oameni visuri măreţe… sau poate doar dureri strălucitoare.Sunt clipe când de dincolo de unde răsare ar mai privi încă odată înapoi,dar știe că plecarea lui este mereu o bucurie pentru aceea de care a fost candva îndrăgostit –luna.... și-atunci se împacă:așa a fost marea poruncă.

Da!!!dar primele cuvinte au fost:să se facă LUMINĂ!și lumina o aduce numai el,soarele...care în fiecare zi trebuie să apună.Apune cu speranța că după întuneric,oamenii tot pe el îl așteaptă.Apusul este doar o plecare,dar întoarcerea este o bucurie,o renaștere.Se pare că în momentul apusului, Dumnezeu strânge la un loc toată splendoarea pământului,a  mării şi a aerului, şi ţesându-le într-o mantie plină de frumuseţe, o aruncă peste umerii unei zile ce este pe cale de a dispărea.

    Privesc tabloul,,Peisaj la apusul soarelui”a lui van Gogh--observ cerul în nuanțe roșiatice-portocalii-luminoase,care totuși coboară în umbre spre casele,arborii ce se leagănă neputincioși, luand nuanța neagră a originilor, a începuturilor, vegetația pămantului devine și ea neagră...doar cele două poteci de ape iau culoarea cerului ca o bucurie,strecurandu-se în unghi spre viața ascunsă în casele întunecate... focalizează energia în acea direcție,cred că exprimă voința acționează decat în sensul BINELUI...

 

                               PICTURA ,,lan de grâu cu corbi”

 

Într-un album cu picturi am citit:,,Sunt nişte nesfârşite întinderi de grâne sub ceruri în vânzoleală şi nu m-am sfiit să-mi dau osteneala să exprim tristeţe, singurătate fără margini.” (Vincent van Gogh, Scrisori, vol. II)

Iată cum văd eu această pictură:

   Cerul este neliniştit, întunecos, de un albastru-închis,rece și pur se îmbină,parcă se contopește  cu lanurile fremătătoare de grâu şi cu cele trei cărări şerpuitoare care par a nu duce nicăieri. Impresia de spaţiu nelimitat Cele trei drumuri, câmpul care freamătă asemenea unor valuri pe timp de furtună, cerul apăsător şi infinit care cerne nuanțe nergre pe aripile păsărilor,precum şi cadrul tabloului neobişnuit de lat dă o imagine panoramică a peisajului, reprezintă o expresie a sensibilității.Zborul coborâtor al corbilor face legătura între planuri, accentuând  totodată şi impresia de dezordine şi de apăsare. Păsările stilizate reprezintă ideea de zbor, un zbor care nu este înălţare, dând impresia unui zbor neputincios, fără de înălțare și totuși îmi pare că în acest tablou este o tristeţe a lumii întregi. Impresionează acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu

   În pictura,,Lan de grâu cu corbi”, paleta coloristică este foarte redusă. Pictorul a folosit culorile de bază: albastrului cerului i se opune galbenul grâului,apoi maroul celor trei cărări şi verdele firelor de iarbă, la care se adaugă negrul păsărilor. Cele două culori principale, albastrul şi galbenul creează o stare de tensiune din cauză faptului că albastrul îndepărtează, pe când galbenul apropie,este ca o confruntare între cele două culori. Senzaţia pe care o inspiră tabloul este astfel de apropiere şi depărtate simultană.Poate că  trăirile pictorului sunt evidente în această lucrare.

   Prin elementele naturii, pe care le celebrează în opera sa, tonurile parcă sperie. Grâul freamătă în bătaia vântului ca un foc ce lasă în urmă ravagii,este un  simbol al morții și reînvierii,deasupra

cerul se întunecă și parcă natura trece printr-un pericol care se îndreaptă spre privitor ca un mesager al morții. În general,culoarea dă tabloului o impresie de energie intensă și vibrantă. 

    Într-o notare legată de tablou van Gogh scria: ,,Încântat de tot ce-am văzut, am pornit la lucru”.

Prin lecția sa,arta  a arătat adevărata lume-cea a profunzimilor spiritului şi gândirii umane,pentru că  : arta este o stare a sufletului.

 

Sunt un fluture venit din amintire,
dintr-un vis trăit cu speranță

și obosit îmi întind aripile

și zbor să las trecutul

și zbor spre alte cărări....

Aș vrea să mă urc pe-un munte

și să mă prind cu o aripă de cer,

să mă prind de-o rază de soare...

să-mă prind în diademe de stele....

să cobor pe-un val de mare....

Aș vrea să fiu o geană pe-o frunte

C-un labirint de vise și ganduri...

 

Sunt fluture venit din amintire....

 

                                                CREAȚIA este un joc,aventură,căutare

 

CREÁȚIE s. f. 1. acțiunea de a crea; produs al muncii creatoare; lucru, operă creată. 

 

Creaţia stă la baza existenţei noastre. Suntem rodul creaţiei şi suntem dăruiţi cu puterea creaţiei, însă această forţă nu se trezeşte la viaţă decât atunci când dorim să vede alfel TIMPUL. Muzica, pictura, dansul, exprimarea prin  scris, sunt expresii ale unei evadări din obișnuință.

  Fiecare dintre noi devine la un moment dat un artist, atunci când simte că evadarea din sine deschide o cale către dorința interioară de frumos. Fiecare dintre noi, chiar dacă nu se ridică prin talent la valoarea creatorilor de geniu în muzică sau pictură, îşi află refugiul în artă :ascultă muzică sau contemplă o pictură,fotografii, se plimbă în natură. Uneori fiecare este artistul propriilor gânduri pe care le rânduieşte  într-o expoziţie ori într-o sală de concerte şi în care se refugiază, cand simte dorința să fie singur cu propria creaţie. Și lucrurile simple se pot constitui în creaţii de valoare: decorarea spaţiului intim cu gust şi armonie, poate aduce acel strop de satisfacţie ce conferă luminozitate vieţii.

  Iată cum crearea frumosului nu presupune crearea lucrurilor grandioase, uimitoare, ci acea stare interioară de liniște,de bucurie. O carte pe care o citesc mereu cu plăcere este,,Micul prinț”; un dialog plăcut cu un prieten în care îmi pot exprima gândurile,o plimbare cu bicicleta,pentru a admira un apus de soare,apoi un tablou al naturii creionat în minte și transpus naiv în acuarelă ,un gând de iubire îndreptat către un animal,o pasăre, o încercare-o compunere prin care îmi aştern gândurile pe hârtie ori  descriu  lumea așa cum mi-o doresc, sunt doar câteva dintre creaţiile în care mă pot regăsi.

   Chiar şi prietenia este tot o creaţie. Investesc  tot ce consider eu că e de valoare - sentimente, bunătate, frumuseţe, inteligenţă.Prietenia  este singura creaţie al cărui creator creează şi este în acelaşi timp, creat.

 

  Orice creaţie, indiferent de valoarea ei, pentru creator este o operă de artă, sau poate fi înţeleasă ca o  simplă manifestare a binelui. În contextul în care eu,creatorul, devin conştient de propria-mi putere  de creaţie, realitatea îm care trăiesc se îmblânzeşte, devine mult mai prietenoasă şi mai primitoare.     Cred că  a  crea  este la fel ca atunci cand aș porni  într-o aventură ,dar nici eu sau nimeni nu vom  ști care va fi deznodămantul. Eu văd creația ca un joc, o aventură, deoarece nu pot crea ceva din nimic, ci mă joc cu ceea ce există în jurul meu,dar și cu răspunsurile primite de la cei cu experiență, pentru a inventa ceva nou. De aceea atunci cand creez  mă simt liber,pentru că mă joc,iar rezultatul poate fi DEOSEBIT ,INTELIGENT și UTIL. 

 

                                 Cu barca pe ape

 

Dimineaţa de vară e calmă şi lină, fără adiere de vânt.Am ajuns pe malul lacului luciu ca o oglindă,undeva în Deltă. Aburi uşori plutesc, străpunşi de primele lumini, risipindu-se în culorile ușoare,multicolore,dând iluzia unor jocuri misterioase.Câteva lebede plutesc solemn,iar eu le privesc îndelung, fără să le tulbur, ca pe una din minunile sacre ale naturii.

La începutul zilei o viață nouă și zgomotoasă se abate prin stufărișul, unde un norod nenumărat de gâște, rațe,pescăruși cu aripi elegant arcuite,sosite în lungi stoluri migratoare din ținuturi necunoscute,dar și alte zburătoare misterioase, pun stăpânire pe toată revărsarea apelor și împărăția trestiilor. Împreună cu tatăl meu ne purtăm luntrea ușor, printre buchete mari de nuferi. Din lopată picură la fiecare mișcare steluțe de argint în apa lină. Trestii și apă, cerul și singurătatea, nimic în jurul nostru nu ne aduce aminte de viața reală. Plutim  ca-ntr-un peisaj din era acvatică... Printre păreți de trestie înaltă, străbatem în tăcere cărări lungi de apă și ne afundăm în labirintul verde al pelicanilor,în luminișuri- ochiuri mari de oglinzi misterioase, tăcute și lucii sub lumina albăstrie.Mă aplec și privesc în adânc,unde apa e curată și incoloră și unde o rază de soare o luminează până-n afund.

De-acolo, din labirintul de ierburi răsar în nopțile, când ninge lumina argintie ,sirenele,care farmecă cu cântecele lor pe rătăcității ce caută comorile corăbiilor scufundate.Pe ramura unei sălcii o pasăre colorată ciripește ușor,iar noi încremenim,pentru a păstra liniștea locului. Pustietatea, sălbăticia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii care-şi leagănă-n vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să mă cred departe de pământ, într-o planetă nelocuită... înţeleg că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Ne-am alăturat barca de un copac ale cărui rădăcini se răsfiră deasupra apei ca niște brațe ale unui uriaș ce doarme în adâncuri.

 În mine se deșteaptă ceva deosebit și ochii-mi caută forme din aburii apelor,glasurile păsărilor imită note stanii,lumina este atât de strălucitoare,încât pe cer sunt nenumărați sori, pasărea colorată cu ochi sticloși s-a așezat pe prova bărcii noastre,scuturându-și aripile.Barca i-a  părut ca un leagăn al zămislirii vieții,al călătoriei omului prin lume.Am rămas lângă copacul ce-și lua viața din ape,așteptând amurgul,timpul veșniciei, când cad lacrimi mari din lumina cerului,iar miracolele iau locul realității,cu speranța că vom asculta o privighetoare ce va cântă bucuria, iubirea și pierderea, viața. 

 

                        În frunza trandafirului  îmi cant fiecare bucurie,chiar dacă n-o-nțeleg! Aș vrea să cuprind în brațe,să-mi umplu sufletul de mireasma culorilor,dar vantul zburdalnic se joacă-ntre petale și frunze și pleacă,lăsandu-mi-le : fragede podoabe....

 

                                                despre FLOAREA SOARELUI

 

                  Floarea soarelui este o rază pierdută pe campie,trimisă de soarele îndrăgostit de flori.El,soarele,a vrut să aibă o grădină în care crăiesele de lumină să devină flori. Fața zambitoare și modestă a florii soarelui îmi înseninează sufletul  de ori de cate ori o zăresc ițindu-se dintr-un colț de grădină sau de pe marginea unei uliți , chiar acolo unde mă  aștept cel mai puțin să o găsesc.Cu atat mai mult mă copleșește , în astfel de momente , revărsarea ei de căldură , energie și putere. A fost oare nimfa apelor Clyte îndrăgostită de zeul Apollo...a fost coroana strălucitoare a soarelui  atarnată într-una de coarnele lunii,cand dansa cu stelele...căzută pe pămant a așteptat să fie găsită de oameni...a fost fata căsătorită cu Soarele,care a călcat porunca de nu-l vedea pe lumină și a devenit floare... sau prințesa lui Ștefan – Vodă, frumoasă dar mută,care aștepta sărutarea Soarelui,pentru a-și căpăta graiul. Luna,geloasă la gandul că fata lui Vodă i-ar putea fura soțul, a transformat-o într-o floare galbenă și de-atunci, floarea soarelui nu face decat să-i cerșească sărutarea izbăvitoare.   

  Am privit-o crescand înaltă, înaltă...căutand răsăritul soarelui  cu un ochi mare, rotund, galben cu gene mari, verzi....apoi  mii și mii de ochi... pădurile de floarea soarelui uitandu-se din răsărit și pană în apus în ochiul galben, rotund al soarelui.
  Adie ușor vantul... lanurile ca o apă întinsă fac valuri-valuri... îşi întoarc pălăriile regale cu dor, este un,,gest", o dovadă a loialităţii şi iubirii pe care i-o poartă din vremuri de legendă!

Galbenul îmi umple sufletul de optimism şi speranţă, simbol al adorației , loialității în dragoste , al căldurii sufletești, petalele blonde aurii sunt pline de zambete deschise soarelui. Era ca în filmul cu„Lizuca”. Am întrebat și eu care e drumul spre fericire,s-au întors toate spre Soare. Am zambit razelor sale, care creau fașii de curcubeu pe cerul senin.

 

Mergeți într-un camp de floarea soarelui, picioarele vă vor ajuta, simțiți rădăcinile înfipte în pămant sau mangaiați-i căpșorul care pare nedelicat și înțelegeți-i fragilitatea,dorința de a fi iubită de SOARE!!!!....apoi priviți tabloul pictorului van Gogh: florile de flăcări care strălucesc puternic, nu doar desenează culorile luminoase portocaliu și galben ale picturii, dar crează imagini puternice ale soarelui însuși ce arde și strălucește în interiorul fiecărei flori,petalele țașnesc spre exterior,exprimand emoție.

   „Floarea soarelui îmi aparține, într-un fel”scria van Gogh.

Floarea avea o semnificație deosebită pentru el: galbenul simboliza prietenia și speranță.... floarea în sine exprima gratitudinea.

 

                                                                  În iulie

             Plec spre zări necunoscute în luna lui Cuptor,trec pe sub salcâmii înalţi  cu toate crengile plecate de greutatea florilor ce-mi par candelabre uriaşe cu atâtea lumini,iar zborul şi zumzetul unor ființe aeriene țes o muzică plăcută. Mireasma florilor albe nespus de fină se varsă şi umple natura întreagă…valurile de lumină întind peste adâncul văzduhului o punte aeriană de pulbere aurită.

Am lăsat cerul să-şi cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor, razele de soare să se topească în tonuri de aur... și-am urmat vântul amăgitor care atingea florile şi apoi  fugea spre zări mai înalte ,am privit  florile înşelate cum își plecau în urmă-i capul şi plângeau  cu lacrimi de rouă.Din albastrul şters al cerului adânc, soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc...era amiază... acum nicio suflare de vânt nu mai mişca aerul învăpăiat, niciun fir de iarbă nu se clătina,iar eu,nemișcat,la umbra  unui plop liniştit,priveam cum pe verdele gingaş al frunzelor încremenite lumina soarelui se răsfrânge în văzduh în mii de mici oglinzi aeriene. Totul răsufla greu...era cald,cald,cald...mi-aș fi dorit ca o adiere răcoroasă şi uşoară să-mi atingă faţa,să simt pe frunte fiorul rece de aripi fantastice al unui stol de lebede cu zbor iute şi tăcut.Sigur și ele își găsiseră adăpost la umbra sălciilor ce străjuiau lacul din apropiere. Eram înconjurat de o tăcere,de o linişte sfântă...m-am simțit,pentru o clipă,suflet din sufletul naturii.....        

 

                Dac-aș fi un fluture

                                                   Cateodată mă gândesc cum aș fi colorat și pe ce flori m-aș așeza, dacă aș fi un fluture. Oare fluturii sunt mulțumiți de culorile cu care sunt înzestrați?

  Aș vrea să fie un fluture special!.... Mi se pare ciudat că fluturii au aripioarele simetrice, așa că mi-am propus că, dacă aș fi un fluture, aș avea aripioarele diferite. O aripioară ar fi plină de spirale de culoarea roșie a focului, a entuziasmului,de galbenul razelor soarelui,de albastrul speranței, de verdele frunzelor.Fiecare spirală semnifică legătura cu divinitatea,cu  mişcarea timpului, a stelelor.Pe cealaltă aripă aș așeza forma unui cerc perfect ,ce va proteja un trifoi al norocului.Apoi m-aș așeza așa ... la întâmplare ... pe mâna nerăbdătoare a unui copil,pe fruntea unui om nefericit,pe ochiul obosit al unei mame,aș cutreiera gandurile celor buni și le-aș strecura pe paginile cărților de școală,aș alege o frunză de stejar și aș transforma-o într-o inimioară care s-ar rătăci...poate... într-o palmă întinsă...

Așa aș vrea să fiu, dacă aș fi un  fluture al sufletului,al speranței,al învierii și, cu siguranță, aș fi evantaiul fericirii,al gândului călător în clipele pline de bucurie ...

 

 

                                       A venit VACANȚAAAAAAAAAAA

 

 Câte doruri de vacanţă îmi cutreieră prin fibre...e iunie și număr zilele,știu că data de 15 este o jumătate de lună și că apoi vine o vreme numai și numai cu soare,norii dispar până în septembrie,ceasul se ascunde pe după cărți,caiete...creioane,pixuri cad pe sub birou,iar geanta de școală devine ușoară,bună numai pentru o minge,o rachetă,un prosop și câteva tricouri.

   Revăd un carnet în care sunt notele mele și cifre până la 10 se așează ca-ntr-un careu de numere încrucișate,nu-mi trebuie,pentru că l-a văzut toată familia,chiar și ciobănescul a dat din coadă și,mulțumit,a mers să-și roadă osul.

   Parcul de lângă casa mea e liniștit în amiaza de vară,florile privesc  spre cerul senn și nu se mai satură de soarele ce privește din adâncul văzduhului,aruncând o punte aeriană de pulbere aurită,
iar din azuru-i adânc picături albastre se strecoară  prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor de plop.

  Adierile răcoroase şi uşoare îmi ating faţa şi trec pe fruntea mea ca fâlfâitul rece al unor aripi fantastice ale unui stol de lebede cu zbor alb, iute şi tăcut. Un sticlete colorat salută și el cu glas plin de note muzicale porţile înflăcărate ale cerului. Vântul cald mângâie florile şi fuge spre alte locuri, iar florile păcălite de adieri își pleacă în urmă-i capul şi parcă plâng cu lacrimi de rouă.

     E vară...vară... și eu plec în vacanţă!!!!voi uita sunetul  soneriei,râsetele dinaintea orelor de clasă,ochii ațintiți pe răsfoitul catalogului,emoția notelor de la teze,simulări,medii,teme multe,întrebări,telefoane date seara,dimineața,mesaje,disperare,încântare....media generală,examene...libertate,joacă,antrenamente,marea cu valuri răcoritoare,părinți,bunici,prieteni !!!!!...și după vară vine toamnaaaaaaaaaaaa.....

 

                                     O întâmplare în cursul unei vizite într-o cetate(Sarmisegetuza)

 

Am vizionat filmul,,Dacii”,deosebit de impresionant și în vacanța de vară am dorit să vizitez acele locuri în care au trăit dacii.Ajuns acolo,am  avut  parte de o mică lecţie de istorie în faţa porţii de vest a cetații Sarmizegetusa Regia.Apoi, pe parcursul vizitei am văzut pe viu ce înseamnă expresia„dacii îşi zideau munţii”,pentru că tot ansamblul de fortificaţii şi temple de la Sarmizegetusa Regia se află pe terase întărite cu ziduri de sprijin. Am pășit cu emoție  și ca din pământ au apărut niște bărbați bărboși îmbrăcați în costume albe la fel ca aceia de pa columna de la Roma sau de la Adamclisi.Pășeau mândri și hotărâți,cu ochii aspri,iar eu îi urmam fascinat.Deodată Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac a prins viață.L-am zărit pe Decebal,regele viteaz în mijlocul sfatului bătrânilor.Oare plănuiau desfășurarea unui război?L-am văzut apoi gânditor,își amintea de o diversiune,când profitînd de venirea iernii, dacii au trecut Dunărea pe gheaţă, care s-a rupt sub greutatea cailor şi a oamenilor. Mulţi dintre ei au izbutit totuşi să treacă, atacînd castrele romane de pe malul drept al fluviului. Pe o piatră s-a așezat o vrabie și așa am putu citi ce scria lângă piciorușele ei:că numele capitalei este compus din două elemente de bază: zermi (stâncă, înălțime) și zeget (palisadă, cetate), cu înțelesul de „Cetatea de pe stâncă”.Era ca-ntr-un film,iar eu eram între dacii ce și-au dat o moarte măreață,dar nu s-au dat învinși

  Un glas ce m-a strigat,m-a trezit la realitate...eram iar între ruinele cetății,lângă Calendarul Circular, micul sanctuar rotund, sanctuarele dreptunghiulare și altarul de andezit, locul unde se aduceau jertfe zeilor. De-a lungul timpului a circulat zvonul că acest loc ar fi magic, emanând energii subtile.Am înțeles că dacii cunoșteau tainele astronomiei și aveau un mod foarte precis de a calcula timpul.  Soarele de andezit este un calendar surprinzător de exact.Am văzut un vas funerar cu inscripția ,,Decebalus per Scorilo”: Decebal, fiul lui Scorilo.

   Am speranța că odată ce săpăturile vor continua, ele vor dezvălui o civilizaţie fabuloasă, comparabilă cu cea grecească şi cea romană.

  A fost o magie trecerea mea de la realitate la vis?n-am vrut să-mi răspund,pentru că mi-am amintit povestea când în luptele lor, dacii se foloseau de puterea de a se transforma în lupi, astfel încât dușmanii se trezeau în fața unei duble armate:dacii și haite de lupi conduse de un lup alb, însuși Zamolxe-zeul.

 

                                                         La malul mării

 

O dimineaţă de vară.Cu pași nehotărâți am pornit de-acasă spre mare...și iat-o!... întinzându-și nesfârşita-i albăstrime! Soarele se ridica scânteietor din geana depărtată a mării,urca încet în seninătatea adânc-albastră a cerului după somnul lung al nopţii. Razele aștern dâre verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei,iar albastra boltă a cerului se lasă ca un înveliș uriaș peste pustietatea lucie a mării. În jurul meu valurile foșnesc, vin mereu de departe neliniștite și se sparg stăruitor de țărm, ca și cum ar vrea să-l smulgă din loc.Mă plimb fără țintă pe mal și mă înfioară atingerea rece a apei.Simt  razele tot mai fierbinți coborâte din limpedele albastru al cerului, pe ape dansează stăluciri de diamante. Privirile mi  se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deșertul nemărginit și strălucitor al mării. Valurile parcă mă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spațiu sub farmecul acestei uimitoare priveliști. Timpul pare a se fi oprit din zbor, gândurile îmi ațipesc de legănarea și tânguirea neîntreruptă a valurilor.Sunt eu,nisipul auriu,fin și marea!

            Deodată simt o mișcare ușoară lângă picior,nu mă mișc și încet cobor privirea și zăresc o pană cenușie,apoi aripa unui pui de pescăruș.S-a rătăcit ca și mine pe malul mării.Este rănit și ochii parcă strigă un ajutor.Niciodată n-am ținut un pescăruș în mână.Îl ridic cu delicatețe și, dezorientat, privesc în jur...departe văd un cort roșu.Alerg și  îi rog pe sanitari să-l salveze.Un tânăr înalt îi bandajează aripa și-mi spune să-l duc la un loc ferit,pentru a fi în siguranță.Dar deodată sunt înconjurat de un stol de pescăruși gălăgioși.Veniseră să-și ia puiul.

M-am depărtat spre malul mării la fel de gânditor,admirând nesfârșitul albastru, deasupra mea zbura ușor un pescăruș mare,alb.

Poate fusese trimis să-mi mulțumească pentru gestul meu......

 

                               1 IUNIE

Copil fiind,mi-am căutat

Cu palmele mici și fragile,

Trăirile ce urmau să vină,

Și copil fiind,mi-am spus

Cu gândul meu curat...sau poate cu ignoranța

     și inocența privirilor mele,

lăsată să cadă pe cine știe ce oglindă:

Ce mic,ce mic sunt!

                      dar…voi rămâne oare așa?

                                               Nuuuuuu……..

      Îmi place

SĂ dansez În lumea Întinerită,fără a uita albul pufos al zăpezilor …

să devin un nor statornic cerului, călătorind prin lumea ireală cu gândul apropierii de Lumea Basmelor în care                                                 există numai Primăvara…

să nu-mi uit anii copilăriei,când mă alintam în brațele mamei;

să nu uit poeziile cu vestitori ai primăverii,cu concertele între ramurile ușor înverzite;

să hohotesc în sărbătorile lunii martie,mulțumind Femeii…

      Nu-mi place să plece primăvara,pentru că odată cu zilele ce vor trece mă voi apropia de Toamnă…

      Dar acum îmi place :copilăria mea....viața,

                             liniștea,

                                       iubirea,

                                             seninul, visul….

                                             

                                                        Un spectacol de dans

 

Un prieten care este la un liceu de artă,o clasă de  coregrafie,m-a invitat la un spectacol de dans.

Am mers de curiozitate,voiam să--l văd dansând,pentru că-mi vorbea mereu cu exaltare despre dans.

  De cum am păşit în sala frumos amenajată, am fost impresionat de imaginea pe care o aveam în faţa mea. Scena era cufundată în penumbră, doar locul în care urmau să danseze balerinii era puternic luminată. Cortina grea, de catifea roşie, era coborâtă, iar beteala luminilor de pe podeaua scenei făcea scena transformată în ring de dans să strălucească şi să împrăştie lumini sclipitoare. Într-un colţ al scenei, mai mulţi elevi se mişcau de colo-colo emoţionaţi, nerăbdători să urce pe scenă. Erau dansatorii, îmbrăcaţi diferit. Fetele, îmbrăcate cu rochii vaporoase, lungi până la glezne, ornate cu paiete strălucitoare, se învârteau cu multă graţie, asemenea unor prinţese într-o sală de bal. Băieţii, purtând haine de gală, le acompaniau şi se mişcau cu multă eleganţă, asemenea unor cavaleri.     Perechile păreau rupte dintr-o altă lume, o lume de basm, mai văzusem ceva asemănător în filme,  lumina, culoarea şi muzica se împleteau perfect cu stilul şi rafinamentul dansului. Mai multe serii de perechi s-au perindat prin faţa ochilor mei pe ritmuri de vals.

   Apoi a venit timpul tangoului. Perechile şi-au schimbat ţinutele. Fetele purtau rochii lungi din mătase, luxoase, iar băieţii fracuri elegante. Sala s-a umplut de ritmurile lente şi melodioase ale tangoului,ca-n saloanele argentinene.

Dansatorii

executau paşii de dans cu multă fineţe,ritmul tangoului,muzica erau fascinante, astfel că întreaga atmosferă s-a umplut de un farmec aparte. Am aplaudat minute în şir prestaţia dansatorilor și mai ales a prietenului meu.În gând i-am dorit să ajunngă să danseze pe marile scene ale lumii. După aplauzele, dar şi după vociferările celor din jur mi-am dat seama că tuturor le-a plăcut spectacolul, a fost o reuşită.Este și acesta un talent,pe care prefer să-l urmăresc,nu m-aș încumeta să fac un pas de dans pe o scenă.....

 

 

                                                            În Bucegi

 

   După o răceală sâcâitoare,am plecat împreună cu ,,ai mei” spre valea Prahovei,spre munții semeţi, periculoşi şi misterioşi. Am citit despre Munţii Bucegi că sunt consideraţi un adevărat „pol energetic“, de la tuneluri subterane până la „guri de rai“, cărări ireale şi locuri foarte încărcate energetic, Munţii Bucegi mi-a suscitat imaginaţia.
   Aflasem că munţii Bucegi ar fi presăraţi de locuri misterioase, zone foarte încărcate energetic, unde aparatura se declanşează singură sau oamenii resimt simptome ciudate, locuri prin care oamenii dispar şi apar în alte locuri???la o foarte mare distanţă.Eram așa de curios,pentru că voiam să intru în acele tuneluri subterane,chiar dacă voi parcurge mai mulți kilometri,apoi, poate,hoinărând așa ajung și în locurile despre care se spune că oamenii se vindecă miraculos datorită „apei vii“ şi a „gurilor de rai“.Iar eu speram încă de la plecare că mă voi vindeca și voi fi din nou în formă sănătoasă.
   Am ajuns la „gura de rai“,iar bunicul s-a lungit pe pietrele albicioase,și-a întins brațele lateral,iar eu l-am imitat.Am stat un timp,am adormit,când m-am trezit am simțit o putere,o forță deosebită, oboseala îmi dispăruse ca prin farmec, corpul meu era învăluit de energie,mă simțeam bine,zâmbeam soarelui,mă roteam, fără să amețesc.Apoi am ajuns  la  apa unei cascade despre care se spune că este pură ca de la Facerea Lumii.Am băut și mi-am dorit să zbor,să-mi arăt fericirea lumii.Da! e adevărat! Am trăit un miracol ca-n povești.

   Voi reveni în aceste locuri și,cine știe,poate voi deveni un om al acelor locuri!!!!!!!!!!

 

                                           Au înflorit bujorii

 

Când soarele privește pământul și-i topește zăpada, vine primăvara!

A trecut o ploaie de primăvară, s-a țesut în zare brâul de mătase al curcubeului, iar bujorul s-a-nclinat,  i-a primit duioșia cerului,ca să reamintească lumii că totul înflorește fără nicio opreliște. Dacă în locul culorilor bujorilor ar fi voci, o incredibilă simfonie s-ar naște în inima nopții misterelor.

Iubesc primăvara oriunde, dar, dacă aș putea alege, aș întampina-o mereu într-o grădină.Îmi spun că, dacă nu am fost niciodată cutremurat până în străfundul sufletului de o floare răsărită în primăvară , probabil că sufletul meu nu a cunoscut vreodată ănflorirea.

Bujorul primăverii îmi amintește de inocență,de copilărie. Ce sentiment poate fi mai plăcut decât cel când natura prinde viață? Primăvara e modul în care natura îmi spune: ,,Să înceapă petrecerea!" Unde înfloresc florile, există și speranța!Fiecare om  păstrează ceva din credința salcâmului care învinge mereu răul,iar bujorii înfloresc doar atunci când sunt siguri că e primăvară.  Ascult din înalturi vocea ce-mi șoptește: -Stai liniștit , nu te ocupa de nimic , primăvara sosește, iar iarba crește prin ea însăși. Primăvara este pentru sufletul tău un surâs al infinitului.Nu iubi primăvara, ci înfățișarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis,este  bujorul înflorit chiar pe obrazul tău!!

 

                                                   Plăcerea de a citi

 

 Când eram mic,mic,ascultam cuvinte citite de părinți,bunici când aveau timp,pentru a deschide o carte sau când,pentru a mă adormi mai repede,îmi citeau -odată tata mi-a citit o rubrică sportivă și am adormit imediat,cred că nu înțelesesem nimic.Apoi am mers la școală și am înțeles că odată ce am învățat să citesc, am fost pentru totdeauna liber.„Nu ai voie să…”-cuvinte pe care le-am uitat, dar „A fost odată ca niciodată”... dăinuie și astăzi în mintea mea.Dacă în camera mea e întuneric,văd cartea căutată ca pe o stea, un foc viu și nu mă simt singur.

   Am primit cartea,,Micul prinț”în dar și de atunci o deschid mereu când vreau să gândesc altfel,cred că am găsit lectura potrivită,parcă undeva în lume se deschide o ușă, care lasă să intre mai multă lumină și nu mă simt singur,în jurul meu roiesc peisaje,personaje.Nu e suficient doar să citesc o carte,e nevoie s-o înţeleg ce-mi transmit fiecare autor care a scris o carte sau o poveste, pentru că a avut ceva de spus,iar eu îmi spun că trebuie sa înțeleg acel ceva.

  Când citesc este ca și cum se aprinde un foc; fiecare silabă pronunțată este o scânteie,cuvintele pătrund în sufletu-mi și devin o parte din gândurile mele. Am găsit în biblioteca,unde merg cu colegii,cărți care nu se potrivesc cu vocea mea interioară și-atunci le închid.

  Lectura este o călătorie interioară îndelungată,pentru că o carte bună nu are niciodată sfârşit.

Am constatat că uneori îmi plac mai mult cărţile decât oamenii.Cele adevărate- nu vor să mă convingă de nimic, nu vor să aibă dreptate,personajele lor mă fascinează,pe unele le îndrăgesc,sunt surprins de evoluția lor,pe altele ...nu.Personajele din cărţi sunt ca oamenii,asemenea nouă şi reflectă într-un anumit mod adevărata faţă a societăţii în care trăim.De câte ori citesc,îmi place să fac comparaţii între personajele din carte şi oamenii pe care îi cunosc.Şi,spre surprinderea mea câteva chiar se aseamănă.

  Observ că, citind, îmi îmbunătăţesc vocabularul,dau înţelesuri noi cuvintelor şi îmi este mai uşor să-l aleg pe cel potrivit din marea de cuvinte,pot să transform o propoziţie care nu e frumoasă în una care să-i emoţioneze pe cei care mă ascultă.

    Sunt oameni care nu citesc,se mulțumesc cu căutările pe internet;înseamnă că nu și-au găsit cartea potrivită,că nu au găsit plăcerea de a întoarce paginile,de a simți foșnetul hârtiei,de a reține cuvinte,expresii. Ce mă interesează este să învăț din cărți,acestea să mă schimbe.

            Este o chestiune de respect față de carte: o cumpăr, ca să o păstrez de bibelou în biblioteca mea sau ca să o folosesc la maxim?

 

                                       despre ARMINDENI

 

 Azi e zi întâi de mai,

    Azi e ziua de Armindeni, când râde iarăși primăvara peste câmpuri, peste plai,iar veselia umple     țara,c-a venit întâi de mai.

    Armindenul este simbol al vegetației, simbolizează vechiul zeu al vegetației. 

    Armindenul este creanga de brad, de fag, de mesteacăn, frasin, tei, salcie, rug, constituind un simbol al cultului arboricol. 

    Cuvântul ,,arminden” reprezintă o replică a mitologicului Arbore al vieţii, omniprezent în folclorul românesc, în obiceiuri şi în arta populară, dătător de veşnicie oricărui act uman material sau spiritual.      Poetul latin Ovidiu, exilat în Pontul Euxin, în opera sa,, Faste”menţiona că la daci sărbătoarea Kalendae maiae -întâia zi a lunii mai- a fost legată iniţial de muncile agricole de primăvară şi ieşitul cirezilor la păşunat, petrecerile fiind un prilej de urare pentru spor în casă, putere de muncă şi sănătate pe parcursul întregului an,iar poetul Vergiliu relua în opera sa ,,De rerum inventoribus” că în Italia la 1 mai fetele şi băieţii ies voioși pe câmp şi în păduri şi aduc în case, cântând, crengi verzi pe care le pun la porţi, înaintea caselor şi uşilor.

  Și pe vântul de armindeni, cu briza lui înfloresc salcâmii și liliacul,iar florile sunt visele îngerilor povestite în inima nopții. În fiecare primăvară iau lecţii de înflorire de la pomi, alerg prin visare,mă împiedic de primăvară şi simt adânc fiorul dulce al vieții ce renaște:,,În aeru-mbătat de roze, veniți... privighietoarea cântă”. 

 

 

                                                        Florile primăverii

 

  Ai văzut cum au dat în floare castanii?mă-ntreabă petala cireșului ce-mi cade pe obraz Primăvară, tu ai ochi sfioşi cu nori albi și luminoși!îi strig cerului și pământului pe care calc cu grijă, de a nu atinge verdele pur răsărit.
  Astăzi a răsărit dintre norii cenuşii soarele şi îmi zâmbeşte, îmi atinge chipul ce  se înseninează,privind amestecul de culori luminoase de iubire, de vis. Primăvara îmi oferă zâmbete printr-o rază de soare ce îmi atinge chipul şi se așează lângă petala roză, încerc să prind cât mai multe raze într-un buchet. Privesc florile vesele : ghiocelul simbolul speranței,care i-a cerut uneia dintre fetele Soarelui, să devină prima dintre florile care răsar de sub zăpadă, iar parfumul să-i bucure pe oameni, apoi zambila răsărită din lacrimile unui zeu,exprimând renașterea,iubire.a. Zăresc brândușa,sensibilă și delicată, cea mai mică fată a împăratului Regatului de Flori,care l-a doborât pe zmeu,pentru a-și salva iubitul.Alături micșuneaua cu parfum seducător și fin, transformată de Zeus în  floare, ce crește ferită de soare, la umbra pădurilor,narcisa cu capul aplecat exact ca Narcis când se admira în luciul apei,vioreaua,floarea mică și albastră ce trăiește puțin, amintind de viața unei fete răpite de zâna florilor.

  Florile strălucesc în lumina soarelui,iar grădina devine un tablou pictat în  culorile unei primăveri perfecte, iar eu zâmbesc…iar voi…voi nu mai întrebaţi de ce…priviţi grădina florilor,ascultați cântecul păsărilor,priviţi primăvara.. iar împreună să privim mirajul înnoirii…să privim tot ce este mai frumos,natura veselă ce ne încântă, parfumul ei de primăvară….Vis de primăvară ce a răsărit…în suflet mi-ai intrat,legată la mână cu o rază de soare…în inimă mi-ai înflorit.M-ai împodobit,în păr mi-ai prins ciripitul păsărilor,ochilor le-ai dat albastrul cerului,cu verdele crud m-ai îmbrăcat.

  Primăvara a zâmbit și mi-a lăsat parfum de flori.Alerg printre flori…o primăvară deosebită,un anotimp al speranțelor…

  O primăvară veselă,gingaşă, pictată în culorile sufletului meu…Un suflet fericit! Picuri galbene de soare pictează iubirea sfântă peste zile însorite..Sufletul colorat de flori cântă primăvara mea...

 

                         Au înflorit cireşii,
ce splendoare!
Şi-au pus petale albe
brodate-n roz de soare.

Din mugurii-adormiţi în  iarnă
au răsărit  cununi de salbe...

O simfonie-a vieții, a purității.

Câtă înmiresmare în floare, -ntr-o petală!

Iar eu privesc ca într-un vis
O, ce minune, parcă-s în paradis!

 

                                           O plimbare în pădure

 

E vară…vară…Din albastrul șters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste vârfurile pădurii,în care-mi petreceam clipe de visare eu și prietenul meu,ciobănescul maroniu.

 Nicio suflare de vânt nu mișca aerul cald în poiana în care poposisem, niciun fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat,care străjuia marginea pădurii, se liniștise și, de pe verdele gingaș al frunzelor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene.

 Pădurea mea îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri ,iar trunchiurile copacilor păreau străjeri aliniați pe pământul verde,presărat din loc în loc de buchete colorate de flori sălbatice în nuanțele curcubeului,ce mă priveau cu ochi colorați.Era liniște și simțeam adierile răcoroase și ușoare ce-mi atingeau fața și treceau ca fâlfâitul rece și fioros de aripi fantastice. ...             

Am mirosit parfumul ce venea din apropierea mestecenilor argintii și curios am mers spre zmeurișul ce-mi oferea fructele verii,Dacă vara are miros,acesta este chiar al zmeurei sălbatice.

Deodată mi s-a părut chiar că zmeurişul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate până la mine...

Dar am înțeles că era vântul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a locului sau poate că vreun copac bătrân se legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt sau poate zânele din povești își începeau dansul printre copacii pădurii.

Mă plimb printre copacii deși,ascult glasurile păsărilor și caut să le descopăr printre ramurile și frunzele dese,poate se pregătesc de concertul serii.Câte o frunză mi se așterne pe obraz și apoi pe pământ,formând un covorul pe care pășesc,fără a tulbura liniștea din jur.Deasupra mea am auzit bătând o ciocănitoare.M-am uitat după ea și am zărit-o pe trunchiul gros și negru al unui stejar.Ciocănea și se oprea,se muta mai sus și iar ciocănea cu îndârjire.Își întorcea capul negru să vadă dacă nu e vreo primejdie.Interesant spectacol!Din păcate orice spectacol are un sfârșit și ciocănitoarea mea și-a luat zborul printre copaci.Amurgul a venit ca șă stingă lumina soarelui și        s-aducă noaptea.Am plecat urmat de câinele ce s-a ridicat leneș și,privind în urmă, peste tot şi peste toate, s-a  aprins la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină şi, prin rariştea neagră a pădurii, îşi trimitea până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, strălucitoare şi reci...Și-atunci am mai zărit la rădăcina unui stejar, aproape înmormântat în iarba înaltă un iepure ce privea cerul cu ochi curioși. Arborii rari de pe marginea pădurii, în neclintita lor însuflețire, trimiteau parcă spre înălțimi, cu șoapte de frunze și de vânt, ultimul rămas bun al zilei ce se sfârșea.

 

                                   O întâlnire cu,,MICUL PRINȚ”

 

 Cu anii care trec am înțeles că lucrurile cele mai simple sunt adesea încărcate de sensurile cele mai adânci.

  Toţi oamenii în adolescenţă ştiu care este legenda lor personală: este momentul în care totul este posibil, nu se tem să viseze, dar pe măsură ce înaintează în vârstă, o forţă misterioasă îi fac să se îndoiască de vise şi să nu mai creadă în împlinirea lor.

  Şi astfel oamenii uită cel mai important lucru, respectiv:

 ,,Tocmai posibilitatea de a împlini un vis face viaţa interesantă”.

Așa gândeam răsfoind cartea,,Micul prinţ”,aici este readus la viaţă universul copilăriei inocente  printr-o suită de parabole a căror unitate este asigurată de povestirile personajului principal care, în călătoria lui pe pământ, îşi spune povestea unui aviator aflat în pană în mijlocul deşertului. Prinţul se afla într-o călătorie iniţiatică având drept scop descoperirea de sine.

    În penumbra camerei mele din paginile cărții a sărit înaintea-mi chiar el,din desen-Prințul cu părul auriu și,văzându-mă mut de uimire,a început să-mi povestească cu glas de copil că planeta de pe care venea era de mărimea unei case şi se numea asteroidul B-612.Aș fi vrut să-l întreb de cei dragi lui,dar mi-a răspuns,ghicindu-mi gândul, că el trăia singur,avea doar o floare, care vroia să fie udată mereu, să stea sub un clopot de sticlă, ca să nu-i fie frig noaptea.Mai avea trei vulcani, din care unul stins, pe care îi curăţa în fiecare săptămână.Ce fel de floare o avea el...și cum cureți un vulcan???

   Era trist Micul Prinţ,se temea că pe planeta lui micuţă vor creşte baobabi, care sunt nişte arbori înalţi cât bisericile.Nu-i vei împiedica,i-am răspuns,privindu-l cu simpatie. Își dorea o oaie care să mănânce puieţii de baobabi.M-a surprins rugămintea lui:să-i desenez oii o botniță, ca să nu-i mănânce floarea, iar florii o armură, ca să fie protejată.Cum intrasem în jocul lui?

   Apoi mi-a spus dintr-odată că îi plăceau apusurile de soare,văzuse într-o zi patruzeci și trei de apusuri.Cum așa ?Simplu,mi-a răspuns : planeta lui fiind foarte mică era suficient să se mute cu scaunul, pentru a vedea un nou apus.

   A deschis un atlas,pe care-l aveam pe masa mea de studiu și mi-a arătat toate planetele pe care le-a vizitat,unde a întâlnit un rege ce susținea că este stăpânul stelelor,dar nu avea supuși ;un om ce dorea să fie admirat ; un beţiv care nici el nu ştia de ce bea; cu un businessman care pretindea că stelele sunt ale lui şi le tot calcula, spunând că le pune la bancă; un lampagiu care făcea ceva util: dimineaţa şi seara trebuia să aprindă şi să stingă un felinar;.un geograf,care l-a sfătuit să meargă pe planeta Pământ,unde a fost uimit de întinderile nemărginite. 

      Ce-ai văzut pe Pământul meu ?

 Mi-a răspuns nedumerit:un şarpe,o sumedenie de flori ca ale lui şi a rămas dezamăgit, când a înțeles că floarea sa nu era unică.O vulpe i-a arătat diferenţa dintre floarea lui şi restul florilor : floarea lui era „îmblânzită”, deoarece avusese grijă de ea, încărcând-o cu atenţie şi dragoste. Vulpea l-a rugat să o îmblânzească,dorea să-i devină prietenă.Mi-am spus că vulpea lui este altfel decât știam eu din povești,mai ales că era înțeleaptă,spunându-i că graiul e izvorul unor neînţelegeri,că limpede poţi vedea doar cu inima, deoarece ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.Ce minunat!!! 

 L-am întrerupt,deoarece mi-era sete,nu mai aveam apă şi am decis să descoperim o fântână.

 Deodată a sărit în picioare,își amintise că ar trebui să se întoarcă acasă exact în acea noapte.Și-a fluturat mâna în semn de rămas bun și a dispărut,iar eu mi-am amintit că nu-i desenasem oii botniță,iar floarea putea fi mâncată.

Şi totuşi...nu se va întâmpla asta, deoarece Micul Prinţ cu părul de aur va fi acolo şi va veghea.

Şi fericirea se va scrie din nou...mi-am spus adormind lângă cartea unui aviator căzut în mijlocul deșertului,care nu a reușit să deseneze decât o cutie în care,probabil, se afla o oaie…..

                                     O vizită într-o așezare antică

  

Cu toate că mi-am dorit, până acum nu am vizitat nici Sarmizegetusa Regia şi nici celelalte cetăţi dacice. Am plecat de la Conacul Archia, pe o vreme destul de noroasă, împreună cu câțiva prieteni.

Pe drumul spre Costeşti am făcut o mică oprire,pentru fotografierea unei turme de oi ce păştea liniştită sub supravegherea ciobanului şi a câinilor.Situată pe un vârf de munte,înconjurată de alți munți,cetatea mi se-nfățișează cu ziduri groase de pietre legate între ele prin bârne așezate în jgheaburi,iar spațiul umplut cu pământ-zidul dacic-murus dacicus.

Am început vizita, dar nu înainte de a mai avea parte de o mică lecţie de istorie chiar acolo, în faţa porţii de vest a cetații Sarmizegetusa Regia.Apoi, pe parcursul vizitei am văzut pe viu ce înseamnă expresia„dacii îşi zideau munţii”,pentru că tot ansamblul de fortificaţii şi temple de la Sarmizegetusa Regia se află pe terase întărite cu ziduri de sprijin. Am pășit cu emoție  și ca din pământ au apărut niște bărbați bărboși îmbrăcați în costume albe la fel ca aceia de pe columna de la Roma sau de la Adamclisi.Pășeau mândri și hotărâți,cu ochii aspri,iar eu îi urmam fascinat.Deodată Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac a prins viață.L-am zărit pe Decebal,regele viteaz în mijlocul sfatului bătrânilor.Oare plănuiau desfășurarea unui război?L-am văzut apoi gânditor,își amintea de o diversiune,când profitând de venirea iernii, dacii, alături de aliaţii lor roxolani şi bastarni, au trecut Dunărea pe gheaţă, care s-a rupt sub greutatea cailor şi a oamenilor. Mulţi dintre ei au izbutit totuşi să treacă, atacând castrele romane de pe malul drept al fluviului. Pe o piatră s-a așezat o vrabie și așa am putu citi ce scria lângă piciorușele ei:că numele capitalei este compus din două elemente de bază: zermi (stâncă, înălțime) și zeget (palisadă, cetate), cu înțelesul de „Cetatea de pe stâncă”.Era ca-ntr-un film,iar eu eram între dacii ce și-au dat o moarte măreață,dar nu s-au dat învinși

  Un glas ce m-a strigat,m-a trezit la realitate...eram iar între ruinele cetății,lângă Calendarul Circular, micul sanctuar rotund, sanctuarele dreptunghiulare și altarul de andezit, locul unde se aduceau jertfe zeilor. De-a lungul timpului a circulat zvonul că acest loc ar fi magic, emanând energii subtile.Am înțeles că dacii cunoșteau tainele astronomiei și aveau un mod foarte precis de a calcula timpul.  Soarele de andezit este un calendar surprinzător de exact.Am văzut un vas funerar cu inscripția ,,Decebalus per Scorilo”: Decebal, fiul lui Scorilo.

   Am speranța că odată ce săpăturile vor continua, ele vor dezvălui o civilizaţie fabuloasă, comparabilă cu cea grecească şi cea romană.

  A fost o magie trecerea mea de la realitate la vis?n-am vrut să-mi răspund,pentru că mi-am amintit povestea când în luptele lor, dacii se foloseau de puterea de a se transforma în lupi, astfel încât dușmanii se trezeau în fața unei duble armate:dacii și haite de lupi conduse de un lup alb, însuși Zamolxe-zeul.

     

                               Opinia despre importanța explorării spațiului cosmic

     

     Consider că mi-au plăcut întotdeauna SF-urile cu nave spațiale, de aceea cred că mă uit cu plăcere la Star Wars si Star Trek, citesc cărțile științifico-fantastice și mă uit la documentarele cu explorarea spațiului cosmic. Îmi place să cred că într-un Univers paralel în care m-aș fi născut și aș fi avut aceleași pasiuni, ar fi existat o șansă să lucrez ca la NASA,unde-mi doresc să ajung în viitor.

    În primul rând,i i-am văzut din nou pe cei de la NASA bucurându-se ca niște copii când sonda New Horizons s-a apropiat la puțin peste 12.000 de km de  (ne)planeta Pluto, am mai văzut bucuria asta  când roverul Curiosity a aterizat pe Marte.

    În primul rând,personal pot doar să încerc să-mi închipui prin câte piedici au trecut oamenii aceștia, ca să-și vadă visul cu ochii,câte studii,calcule,proiecte,desene,experimente,câte ore de muncă în echipă.M-a impresionat un proiect care are obiectivul de a realiza o sondă spațială protejată cu un ecran termic care să fie în stare să elimine mult din radiația solară, când sonda s-ar apropia la doar 1 milion de kilometri față de Soare. Dacă se va reuși realizarea acestui ecran noua sonda ar putea efectua surf printre „flăcările” Soarelui.Dar proiectul care a propus o tehnică de dezintoxicare a solului Planetei Roșii, cu ajutorul unor procese biologice generate de bacterii,astfel încât să devină cultivabil? Vom avea oare cartofi pe Marte, precum în filmul ,,The Martian”?

E foarte ușor să gândești la o agenție spațială care se poate mândri cu realizări precum multiplele aselenizari din timpul programului Apollo, cu navetele spațiale refolosibile, cu sondele spațiale trimise, ca să exploreze sistemul nostru solar.  Deja au loc experimente de a cultiva hrană în sisteme închise de pe nave cosmice. Eforturile de a transforma specia umană într-o specie multi-planetară au început.Mă întreb dacă în momentul în care specia umană a adus planeta noastră într-o stare atât de apropiată de distrugere, ne vedem călătorind de pe o planetă pe alta?

     În al doilea rând, am aflat că explorarea spațială este scumpă, însă depinde cu ce compari, mai ales că explorarea spațială a accelerat progresul tehnologic al omenirii. Dacă ne imaginăm viitorul ca pe un șir infinit de planete pe care le putem exploata, distruge și apoi părăsi, dacă ne resemnăm și socotim planeta noastră ca fiind condamnată, resurse importante de energie, de imaginație și de speranță vor fi folosite inutil.   

       În concluzie,eu cred că explorarea spațiului cosmic este un lucru bun pentru omenire, fiind singura șansă să ajungem vreodată la tipul de societate a viitorului prezentată în Star Trek, în care interesul comun al semenilor tăi este plasat mai sus decât cel personal.

      În opinia mea,explorarea spațială reprezintă curiozitatea de a afla secretele cosmosului, dorința de explorare și, de ce nu, conectare, pentru că este improbabil să fim singura formă de viață inteligentă din Univers. Spaţiul este ,,ultima frontieră”, pe care omul o explorează permanent, pentru a-şi asigura supravieţuirea ca specie, în faţa unor pericole imediate care ne ameninţă planeta, aşa cum sunt încălzirea globală, epuizarea resurselor în contextul suprapopulării planetei, dar şi a unor ameninţări cosmice, precum exploziile de raze gamma, impactul cu asteroizi sau comete şi, în ultimă instanţă, moartea Soarelui, reactorul nuclear care asigură energia sistemului nostru solar.

 

                                  Într-o bibliotecă

 

E vacanță...vacanță!Numai eu sunt în stare să merg la bibliotecă,când toți colegii se distrează fiecare în felul lui.Și totuși...ajung în fața clădirii impunătoare,pe frontispiciul căreia scrie cu litere aurite,,BIBLIOTECĂ”-oază de linişte şi de frumos a sufletului, iar cartea – oglindă și popas al spiritului.Intru și privesc holul mare impunător ca o sală a unui palat din filmele de epocă și, condus de o doamnă amabilă, merg la fișierul unde sunt numele scriitorilor înscriși în ordine alfabetică.Caut cartea recomandată la ora de română și merg în sala de lectură,așteptând ca o altă doamnă-bibliotecară să-mi aducă romanul dorit.Privesc în jur și văd oameni de diverse vârste aplecați pe paginile cărților,notând meticulos notițe în liniștea netulburată,din rafturile ce mărginesc pereții sălii titluri necunoscute îmi atrag atenția, nu există cărţi bune sau cărţi rele, ci numai cărţi bine scrise sau cărţi prost scrise. Le citesc titlurile,numele autorilor, ating cărţile cu sentimentul apropierii de o fiinţă umană și simt că ochi curioși mă urmăresc.Sunt chipurile din tablourile unor autori români și străini,nume cunoscute sau de care n-am auzit niciodată.Ce lume ciudată!Dar mai departe de locul unde sunt eu așezat se deschide înaintea-mi un adevărat labirint: săli cu specific tradițional,în care mă aflu eu,dar și specializate pentru liceeni,studenți,pentru diferite specialități cu computere,ecrane.

    Aflasem de la orele de clasă că biblioteca clasică se va transforma,cu timpul, într-o bibliotecă „virtuală”,alcătuită din colecții de date electronice aflate în biblioteci electronice interconectate între ele prin intermediul unei rețele de calculatoare, accesibilă de la distanță; de aceea își poate pune la dispoziție materialele simultan la oricâți utilizatori, răspândiți pe tot globul.

   Deodată,de undeva am auzit o voce ce-mi șoptea că cititul este o artă care vindecă de singurătate,că pentru a deprinde arta cititului am  nevoie de exerciţiu şi de răbdare, de pauză şi reflecţie, de seriozitate şi profunzime.Cititul este un act de formare a personalităţii mele.Curios am ridicat privirea și de pe peretele apropiat îmi zâmbea cald Eminescu.Am înțeles:lectura adevărată este din cartea cu filele din hârtie,unde literele mi se aștern în ochii dornici de a afla secretele lumii.

 

                                            Pictura pe sticlă,meșteșug tradițional

     

În viziunea noastră eroul nu învinge Răul pe tabletă, telefon sau jocuri pe calculator, ci prin experienţe reale alături de prietenii lui. Tocmai de aceea, împreună cu câțiva colegi ne-am gândit la cel mai bun mod de a ajuta un erou să îşi creioneze povestea, participând la aventura copilăriei sale în  tabara de creație a meșteșugurilor populare,tradiționale,undeva în munții Apuseni.

La sosire,ni s-a spus că atelierele de creaţie au rolul de a ne stimula imaginaţia şi răbdarea, de a ne  îmbunătăţi îndemânarea şi de a ne  intensifica motivarea, pentru ca în final să acceptăm atât aprecierea cât şi o posibilă critică, cea din urmă având rol constructiv în dezvoltarea eroului nostru.

Așa că am ales cu toții atelierul de icoane pe sticlă.

Întâi,un meșter ne-a povestit că icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate activităţile pe care el le desfăşoară se aflau sub semnul binecuvântării dumnezeieşti.Știam că  icoana este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult, sau cu scopul decorativ şi religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă.

Am cunoscut meşteri iconari din diferite părți ale țării,care ne-au  uimit prin acurateţea creaţiilor lor. După tehnica de execuţie, numele acestor icoane ar trebui să fie mai degrabă „sub” decât „pe” sticlă.Sub atenta lor îndrumare, am desenat şi am  colorat icoana pe ceea ce, ca rezultat final, ar fi fost partea din spate a sticlei , în timp ce partea opusă, adică cea expusă ochiului privitorului, juca rolul de ecran de protecţie pentru pictură. Mi s-a explicat că acest procedeu cuprinde desenarea contururilor în oglindă, astfel încât,la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte corect.Am desenat, sub supravegherea unei maici-pictorițe, pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus,contururile cu o pensulă fină,apoi am  colorat părţile  şi fondul; surpriza a fost când mi s-a dat voie să utilizez şi un strat subţire de foiţă de argint. La sfârşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei, pentru a fi apărată de umiditate, am înrămat PICTURA.M-am alăturat colegilor în expoziție și am fost premiat,iar icoana am dus-o cadou mamei mele.A fost o experiență de neuitat și prin străduință am devenit un mic meșter.

 

                                                     Într-o expoziție de fotografii.....

 

   Într-o bună dimineață,o ramură înverzită mi-a bătut în geam,întrebându-mă:Nu știi c-a  venit primăvara?că fiecare zi e mai plină de lumină?că fiecare verde cerșesște atenția? că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din cununile de stele,că sunetele unei viori îți aduc parfumul zambilelor?Am plecat să văd primăvara,iar pașii mi s-au oprit în fața unei clădiri,unde se deschisese de curând o expoziție de fotografii.Am intrat și mi s-a explicat de un om ce avea în mână un aparat de fotografiat că expoziția face parte din proiectul,,Sărbătoarea de 8Martie”și invită vizitatorii

să aniverseze Ziua Femeii într-o notă artistică și intimă,în care câțiva copii sunt portretizați alături de mamelelor. Personajele,femei și copii obișnuiți, din noua poveste ilustrată fiind surprinse în cadre alb-negru în locuri diferite-interioare sau în natură.

  Conținutul acestei povești fotografice despre iubire se bazează pe aspecte subtile ale relației mamă-fiu/fiică, toți fiind prezentați în ipostaze inedite, de o sensibilitate înduioșătoare. Tema principală a expoziției este emoția, cu multiplele ei nuanțe:emoția de a fi mamă, emoția de a fi alături de ființa iubită. Ce poate fi mai frumos? Fotografiile definesc viața, de aceea fiecare clipă surprinsă este o minune. Emoția surprinde, este întotdeauna actuală, iar oamenii se regăsesc în stările celor portretizați.Câteva fotografii mi-au atras atenția,îi recunoșteam pe copii,îmi erau cunoscuți.

  Fotografiile din expoziție mă poartă pe mine, privitorul, printr-o gamă neașteptată de stări, de la melancolie, nostalgie până la încântare, chiar și fericire. Pornind de la ideea că emoțiile nu cad niciodată în banalitate, fotograful,omul care m-a întâmpinat, a știut să creeze acel moment unic de încredere și, totodată, de sensibilitate, în care se mărturisește, prin privire și prin întreaga gestică, sentimentul iubirii.Vernisajul se desfășura într-un cadru special, oamenii prezenți erau purtați de emoție adevărată... și deodată a apărut un violonist urmat de doi dansatori-erau colegii mei...mi-au zâmbit,iar eu am înțeles că și ei erau în fotografii alături de mamele lor.

    Cu această expoziție de fotografii mi s-a transmis că iubirea, ca şi lumina, nu rămâne ascunsă,că oamenii trăiesc prin iubirea celorlalţi faţă de ei.

 

 

                                                        De FLORIIIIII

 

Floarea nu este floare în sine, ci în oglinda altui suflet.

Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubeşte. 

Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalţă din sufletele veştede. 

Am fost creaţi ca să înmulţim binele , ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori. Am fost creaţi, ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi , am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc.

Iubirea este o floare cu şapte petale, iar cel care o îngrijeşte a pătruns deja în lumea bucuriei. Cele şapte petale minunate sunt: credinţa, bunătatea, iertarea, dragostea, pacea, răbdarea, înfrânarea. 

Pe lângă florile minunate ale iubirii în grădina sufletului mai pot fi sădite flori de curaj, flori de încredere, flori de fericire, flori de prietenie, flori de speranță, flori de voință.

Ca un curcubeu înmiresmat, florile sufletului ne luminează întreaga viaţă. Nu trebuie să păstrăm florile doar pentru noi, ci să le dăruim şi celor de lângă noi. Un lăstar de iubire şi unul de curaj sigur se pot prinde cel mai repede. Nimeni nu are toate florile sufletului. Unii au crinii curăţiei, unii au macii vitejiei, unii au trandafirii dragostei, unii cactuşii suferinţei şi fiecare are florile lui. Deşi oferim flori din sufletul nostru, lăstari sau bulbi, unele s-ar putea că să se prindă, altele să nu să prindă. 

Fiecare zi este ca o zi de primăvară! Visele încolţesc, speranţele încolţesc şi se ridică încet, încet ca firele de iarbă. 

                 Ce să faci în fiecare zi…? Iubeşte şi vei fi iubit, dăruieşte şi vei primi, caută şi vei găsi, întreabă şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, ajută şi vei fi ajutat, luptă şi vei câștiga, încearcă şi vei răzbate, visează şi se va împlini. În orice zi să lucrezi ceva pentru sufletul tău şi cu siguranţă vei avea grădina cea mai minunată, iar florile înflorite îţi vor dezmierda gândurile și vor forma poteci colorate în povestea ta de viață.....

 

 

                            Frumusețea primăverii  e nemuritoare și uneori chiar mă întreb… de ce nu poate să fie o veșnică primăvară?! Parcă toate anotimpurile au frumusețea lor, dar primăvara e senin,vin călătoarele,e parfumul narciselor,e verde,verde.... Primăvara e așteptată cu drag...începe o nouă viață.

Zâmbiți, îmbrăcați-vă hainele de sărbătoare, faceți curat în suflet, lăsați în urmă ce a fost înghețat și așteptați..... Dacă vă întrebați când vine și cât e ceasul, vă voi șopti în mișcarea aripei de cocor, în susurul izvorului viu:

                    E primăvară fără 15 minute!!!!!!!!!!

 

                                                  Concurs de ortografie și punctuație

 

     O zi ploioasă de început de toamnă,când nu mă simt fericit.Privesc de la geamul camerei cerul cenușiu și îmi revin în minte versurile,,cri-cri-cri,toamnă gri nu credeam c-ai să mai vii”.Telefonul mă readuce la realitate și un coleg mă anunță că este în fața blocului și mă așteaptă să mergem la concurs.Sigur,pe el îl așteptam,cobor și plecăm spre școală,deși este o zi de sâmbătă.

     În clasă,nimeni nu este impresionat de vremea urâtă,așteptăm subiectele ,,Concursului de ortografie și punctuație”.Sunt curios,pentru că într-un film american văzusem cât de interesant este un astfel de concurs.Testele nu sunt dificile: un text în care mi se cere să corectez greșelile....zâmbesc,este dintr-o carte pe care am citit-o în vara trecută despre viața unui campion.Iată un fragment din romanul,,Enigma Otiliei”,unde trebuie să explic folosirea semnelor de punctuație,apoi să construiesc diferite enunțuri cu semnele de punctuție cunoscute,o compunere în care voi folosi ortograme și multe alte cerințe.Sunt atent,pentru că vreau să-mi demonstrez că știu să scriu și mă gândesc deodată la primele clase.

   În acel moment simt o adiere lângă mine și tresar,ca prin vis aud vocea venită pe unde nevăzute ale domnei învățătoare,care mi-a explicat cu răbdare primele noțiuni de ortografie și punctuație.Țin minte un enunț scris pe tablă:,, Întoarceteai când mi sor întoarce ochii la ceafă şi vedeateaş când şio găsii mutu iapa”.

Un zgomot ușor îmi întoarce privirea spre fereastră-un porumbel alb parcă mă privește și-atunci  înțeleg că de departe cineva mi-a trimis un gând.Îl mângâi cu privirea și el zboară spre înalturi.Sigur voi avea un punctaj bun,dar până la aflarea rezultatului îi voi mulțumi Doamnei mele cu florile gândului meu.

 

                              Fiica ANULUI----PRIMĂVARA

 

 Primăvara este cea mai frumoasă fiică,de timp zămislită,a bătrânului An,căruia îi este mereu dor de verde,de iubirea crudă a florilor pierdute în șoapte colorate,de râsul cristalin al râului ce curge învolburat purtând urmele sloiurilor,de cer albastru ce i-au inundat visele nopților reci,de concertele din luncă.
   A învățat de la bătrânul An s-asculte glasul ce o chema,,vino-n codrul cu verdeață”,alerga spre tăcerea muntelui care este însăși veșnicia, limbajul vieții viitoare,poarta spre bucuria verii.
   A urmărit zorii îmbobociți așternuți peste tot cuprinsul,aruncând raze jucăușe printre vesele povestiri ale zefirului,iar în adierile lui calde soarele a trezit sufletele dornice de nou...
   Timpul adormit a tresărit ,împodobind-o cu razele speranței,cântând lumii din fluierul fermecat:
   -O,suflete ce vă credeți adormite,renașteți!!!!!!!!
    Și-atunci cu sfială,fiecare ființă și-a privit chipul ars de geruri,de furtuni,a aprins flacăra deșteptării, a zborului spre înaltul cel mai înalt și s-a trezit în brațele Naturii unde cresc și înfloresc bucurii nesecate,și-a desfătat fața în norii aurii într-o ploaie senină.
    Și iat-o pe cea mai frumoasă fiică,de timp zămislită,Primăvara,vestitoare a vieții și iubirii,plutind ca o pasăre neobosită,revărsându-și sărutările pe florile neasemuite...ea copil al frumuseții divine,de viață-ndrăgostită!!!!!!!!!!!
 

Eu tot mai cred în tine primăvară!!!! Ce pot spune în cuvinte….
e puţin…. când tu râzi…. râde pământul și-ți scriu cu mâna tremurândă:

 

       Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor…adevărul frumuseţilor divine, împletit în bucuriile senine: Minunat, Iubit şi Veşnic Mărţişor... si-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat să-ţi lumineze si să-ţi facă fericită viaţa ta!... e podoaba minunată mai de preţ decât oricare talisman... a sufletului comoară: Un curat, iubit şi veşnic mărţişor…..

 

                     

Martie—in timpul cuvenit de la inceputul primaverii scriem carte

                             Doamnei noastre

                  Si o pecetluim cu gandul de a avea

                          Trai cu sanatate,cu iubire de viata,cu puteri neostenite,

                          Suflet de stea si soare,

                           Ani fara sfarsit!

Va facem aceasta urare in clipele renasterii si albastrului!

 

 

Pentru clipele în care mă întorc spre tine și te găsesc mereu aici,

                                                        îți mulțumesc!

      pentru zilele în care ești gândul meu cald și zâmbitor într-o zi ploiasă și

      friguroasă,                                     îți mulțumesc!

      pentru zilele în care-mi spui că va fi și mai bine și că orice este posibil,

      pentru a deveni om,                           îți mulțumesc!

      pentru zilele în care mă voi baza pe tine și că nu mă vei dezamăgi niciodată,

                                                                   îți mulțumesc!

       Dar,pentru zilele când anii te vor copleși și pasul îți va fi șovăitor,îți promit

                      recunoștința mea și umărul meu de om adevărat!

                  Sprijină-te și ai încredere în mine,mamă!

                                         eu te iubesc!!!!!!!!!!!

 

 Nu există dragoste ca aceea a mamei!

   Nu există o legătură mai strânsă cu pământul decât legătura aceasta nevăzută

      cu Dumnezeu a unei mame ,atunci când aduce pe lume copilul …

   O dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…

   iar,când copiii au nevoie mai mare de ea,dragostea mamei strălucește…

    Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele,

             pe care le primesc, le așteaptă sau nu…

    Își trăiește zilele și nopțile,diminețile cu toate temerile lumii,pentru că aceste

      ființe au dorit să fie mame…

    iar, când zilele lor se apropie de orizontul întunecat al sfârșitului,

            dragoste lor continuă să trăiască prin cei dăruiți de Cerul sfânt…

    Și atunci ele așteaptă mulțumire?

            Nu…. doar …un…zambet…

 

  Martie s-a grăbit să vină!și-n fiecare an vrea să ne arate că primăvara va dura o veșnicie,că pomii toți cu trunchiurile-n floare privesc spre  orizontul pierdut, unde soarele cu buze roșii săruta-n creștet noaptea micșorată,când nenumărate călătoare revin din depărtare, aducând pe aripi o adiere de vânt parfumat al noului,al melodiei.

 

  Și-atunci eu ,dorind sa mă iau la întrecere cu norii ce fug de hohotul cerului albastru,iubesc primăvara îndemnându-vă să priviți:ramurile îmbobocite,aripile păsărilor, soarele auriu,o melodie de Vivaldi,pe care vi le-am adus... si, fără să vă cer voie, va invit să înlocuiți un mare actor, savurând un parfum și dansând,aplecați spre sălciile plângătoare ,șoptind în fiecare ureche:

-Nu știți c-a venit primăvara?că fiecare zi plină de lumină vă face  să vă amintiți că trăiți?că fiecare verde cerșește atenția? că și buruienile poartă flori care ne uimesc?că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din cununile de stele și că nu trebuie să căutam perfecțiunea înfloririi,ca doar să vă lasați purtați de sunetele unei viori???????????

 

                                                                     La zoooooo.....

 

  O mulțime de animale și specii de păsări autohtone și exotice mă  așteaptă la Grădina Zoo București: maimuțe, bivoli, cinteze, struți, anaconde, tigri, lei, tigrul indian, ceri și antilope, puma,oi  berbere, găinușe de baltă și multe altele. De curând, gradina zoologică a primit zebre din Kenia și manguste vărgate.Așa că m-am hotărât,e vacanță,e vară,e duminică...voi merge la Zoooo!

                Orice om,dacă are suflet de copil, nu are cum să nu se bucure de o vizită la Grădina zoologică, de toate animalele,păsările și de zâmbetele calde pe care oricine  le poate  vedea întipărite  în jur.

Văd multe animale care trăiesc în luxuriantele păduri tropicale amenajate: elefanții inteligenți cu abilități  de a învăța noi lucruri,îi  privesc cum își fac baia de dimineață,sunt mari,enormi,greoi,dar au o delicatețe,o ușurință de a se mișca,încât parcă  se supun unui ritual vechi.Departe,hipopotamilor nu li se vede decât spinările enorme.E liniște și dintr-odată  o armată de babuini năvălesc pe malul apei aplaudându-i.Se bucură de libertate,de verdele copacilor,se joacă asemenea copiilor fără griji.Mai departe trăiesc în habitatul lor bine amenajat șacali și manguste, lemuri care vin lângă noi,oamenii, vulpi zburătoare - un fel de lilieci, dar mai mari. Urangutanii, blânzi se leagănă agale de crengile arborilor din împrejurimi.Toți ochii îi privesc cu admirație ,și gândul zboară către King Kong din film,cel îndrăgostit de o fată frumoasă,blondă...Mă opresc și-l privesc pe cel care stă sfios într-un colț,îndrăznesc și-i arăt un măr roșu.Cred că i-am atras atenția,mă privește,înălțând sprâncenele,se ridică nehotărât,se așază din nou,iar se ridică,iar eu stau nemișcat.

Iată-l!vine parcă plutind,e delicat...ciudată este tristețea din ochii lui.Îi întind mărul,îl apucă și pleacă.Mai fac o încercare,îl strig:King Kong!iar el se-ntoarce și mă privește.Simt că nu mai pot respira,revine și scoate un sunet ușor.Cred că mi-a mulțumit.Voi sta acolo până la închidere,ne privim,iar la plecare îl mai strig  și plec.Sigur voi reveni,sigur!

   Am vizitat,m-am încântat,dar undeva în suflet simt o tristețe apăsătoare...de ce?m-am simțit ca micul Mowgli și mă întreb:cum ar fi fost toate animalele acestea în LIBERTATEA  ADEVĂRATĂ.....

 

                              COCORII aduc primăvara

 

Mi-amintesc ziua când am părăsit locul în care-am crescut,am fost încălzit de aripi,mi-am ridicat ochii spre albastrul-albastru și-apoi m-am ridicat ușor spre înalturi.Am fost fericit ,primind soarele,răceala lunii,sclipirea stelelor.Dar într-o zi am simțit primii fiori de frig și am numărat  frunzele care cădeau,iar cerul plângea,fluturându-și norii în semn de adio pentru aripatele ce plecau după razele calde ascunse. Au plecat temându-se,știind că lasă în urmă tristețe. Apoi a început să ningă cu fulgi și lacrimi.Si în troienile imense de zăpadă ei,cocorii de departe priveau înapoi și  rătăceau stingheri prin cotloanele unor locuri străine, până când iarna a obosit sa se mai privească reflectată în oglinzi și atunci… au revenit. S-au întors acasă.
      De ce se-ntorc acasă cocorii? Fiindcă le-a fost dor… fiindcă ne-a fost dor…de aripi, de partea aceea din noi pe care au luat-o cu ei și pe care iarna n-a putut-o îngheța. Poate ca să ne învețe credința, fidelitatea, iubirea… zborul… reîntoarcerea acasă… poate fiindcă au adus un sâmbure de primăvară… de care au nevoie, ca să existe… poate fiindcă noi suntem ei și ei sunt visele noastre.
      De ce se-ntorc acasă cocorii? Fiindcă există primăvara… și există întotdeauna un drum spre casă.

    E frumos....știu!și știu că strădania lor de a reveni pe cărări ce vin prin păduri,alunecă printre soare și umbră,printre brazii zvelți cu mirosul de rășină și viață până sus,urmează cărări ce se retează în marginea unei prăpăstii adânci.Pădurile alunecă sub aripi de unde privește fără teamă,încordându-și ființa spre neasemuita frumusețe visată acolo departe.Nu poate încă auzi cum plesnesc mugurii pomilor,cum colțul ierbii străpunge pământul umed,cum șuvoaiele formate din zăpezile topite cântă...

       Sol al spațiului și al timpului,al unor alte dimensiuni,mesagerul unei lumi neștiute,semnul care aduce în fiecare primăvară un Adevăr,cocorul revine la cuibul lăsat unde visează la cer și lumină,la frunzele aurie de soare,la oamenii care-i așteaptă cu speranță,iscodind cerul, zburând în formă de "V", ca să se păzească de primejdii. De ce pleacă cocorii, de ce mai și vin?

Poate ei caută ceva pe cerul înalt, dansează în limbajul lor minunat de cocori, visează la câte un zbor, își deschid aripile, se rotesc și pleacă simplu, pentru că nu găsesc niciodată acel ceva care să-i rețină aici.Dar ce triști sunt când trebuie să plece...

    De câte ori n-am dorit să zbor pe aripile unui cocor,să privesc infinitul și să simt plăcerea zburătoarelor de a fi deasupra Universului aproape de îngeri,de EL.....

 

                        Lumina în amurg

 

Mare iubitor de artă, unchiul meu mi-a îndrumat pașii spre pictură încă din primii ani de școală.

Aflat în vacanță la el, am hotărât să vizităm Muzeul de Artă ce își deschidea porțile în acest sezon cu o expoziție având ca temă culorile asfințitului.Dimineața se anunța rece, însă hotărât am pășit spre muzeu,pentru a-mi încălzi sufletul cu frumusețile artei.Cum am intrat,un tablou pe peretele fața mea,mi-a atras privirea. M-am apropiat timid și, în fața- mi s-a deschis cel mai frumos peisaj pe care ochii mei de necunoscător au avut bucuria de a-l vedea: un amurg de primăvară.Tabloul era viu colorat, ca o poezie de Alecsandri,Coșbuc, un cântec închinat naturii pure, receptat prin inima pictorului.Rama îngustă de cireș, încadra o pânză de dimensiuni medii, în care pictorul a surprins natura montană la asfințit.În prim-plan,am  văzut muntele maroniu cu ușoare urme de zăpadă,cu câțiva brazi veșnici, verzi,stăpâni ai naturii, de veghe între zi și noapte poleiți în auriu de soarele ce sta să cadă după zarea aprinsă.Uimitor amestecul culorilor,dar era atâta lumină,că aveam impresia că de undeva un reflector își arunca razele spre tablou.În plan secundar, printre trunchiuri şi ramuri în tonuri negre-maronii, se conturau pete galben-verzui, semn că primăvara începea sa-şi însemne prezenţa. În contrast, verdele crud al unor arbuşti poziţionaţi în partea de jos al tabloului exprima simfonia cromatică a culorilor de început de lume,ramurile fără frunze erau bordate cu nuanțe aurii și astfel păreau podoabe ca de Crăciun.În dreapta, soarele, în asfințit, se juca parcă printre vârfurile ușor înmugurite ale copacilor.Ce frumusețe!!! Soarele prin câteva raze ce luminau ,se împrăştiau în tot tablou, tiveau marginile rupte ale norilor din partea de sus a cerului. Coborând ușor, lumina  se dispersa în nuanțe de galben combinat cu alb strălucitor.Întreaga lume părea încremenită în frumuseţea suavă a amurgului de primăvară.Coloristica nu poate sugera altceva decât o combinație perfectă între frumusețea naturii și ceea ce simțeam eu ca privitor.Într-un mod original , culorile prezentau trăsăturile picturii: amurgul înrobise întreaga natură.Fascinat, am înțeles că  pictorul a surprins în acest peisaj , un crâmpei de viață , o speranță în fericirea de a fi….primăvara,noul...

 

                                         O zi călduroasă

 

Dimineață de vară…Toate stelele pier încet și,poate, ici-colo vreo steluță curioasa mai înfruntă, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundă răsăritul depărtat. Nicio adiere nu mișcă aerul. Roua are înfătișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii naturi o nespusă frăgezime. Totul începea a se trezi sub primele raze prea calde ale zilei, iar eu încercam să ascult liniștea, tăcerea solemnă,de parcă întreaga grădină de sub geamul camerei mele părea că se află în așteptare.La răsărit se ivea geana de aur- roșiatic a soarelui,care într-o clipă șterge umbra de pe fruntea dealurilor din depărtare.Mă bucur de frăgezimea verdelui ierbii,de parfumul trandafirilor,al crinilor și de rotirea florilor de soare după astrul zilei.Vine în curând căldura miezului de iulie apăsătoare, covârâșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat,dacă umbra pădurilor din apropiere n-ar fi astâmpărat-o puțin. Soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste albastrul limpede al cerului adânc care se pătează de câte un punct negru,dar trecător:Este un sticlete colorarat ca-n povestea de demult,își caută o clipă de răcoare în ramurile unui nuc bătrân.Lângă mine, florile își pleacă petalele sub picăturile de zăpușeală ale zilei și,ca și cum s-ar teme de sărutarea lor; în acest joc nebunatic, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se reflectă dincolo de grădină, spre câmpul întins;acolo florile câmpului mă priveau ca atâția ochi roșii,albaștri, iar fluturii mici ca niște fulgi de azur se ridicau în stoluri zburătoare amețiți de miresme și lumină și căldură.E prea cald și mă așez resemnat sub mărul cu poame aurii de la marginea grădinii.Adorm și visez lupta a două mingi de foc și,înspăimântat mă trezesc. Vine amiaza cu un aer înflăcărat,soarele devine alb și plouă cu foc peste verdele grădinii.Privirea mi se oprește pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, dornică, parcă, de a se ascunde de aerul prea cald, apoi privesc firele de iarbă,frunzele ce se strâng de frica arșiței.Tăcerea și misterul mă înconjură din toate părțile.Mă întreb dacă așa e la Tropice.Încet,încet  soarele se coboară sub orizont și o adiere trimisă din adâncuri înviorează ușor flori,frunze,viețuitoare.Se aud triluri rătăcite care se unesc apoi într-un concert măreț și încântat, urmăresc umbrele unei nopți calde ce se ridică fumegând de prin marginile orizontului cuprins cu privirea. Treptat se stinge orice mișcare,iar eu rămân tot în grădină alături de un greier ce-mi povestește pe note subțiri bucuria verii.

 

 

Iubirea e o realitate.  Iubirea e un vis. Iubirea e atât de stranie, încât nu mai ştii când visezi şi                           când e aievea.

 Iubirea e ca o esenţă tare, parfumată pe care o găseşti la vânzare în sticlute mici în magazine de artizanat. Îţi alegi una care ţi se pare mai atrăgătoare, plăteşti un preţ, însă nu ai niciodată garanţia de a şti cât persistă. Şi totuşi o cumperi.

 Iubirea e ca ploaia ce bate în acoperiş şi te întrebi dacă ar putea să ajungă la tine. Nu îţi doreşti să te ude, însă gândul că ar putea să picure peste inima ta te încântă.

 Iubirea e ca o zi de vară. Începe timid odată cu prima rază de soare ce se naşte din mare şi se transformă torid în dorinţă. Iubirea pare un apus de lume însă de fapt e un răsărit de stea.

 Si până la urmă ce e iubirea?

 Iubirea e un fior ce se agăţă de inimă ta, fără să te întrebe dacă vrei să fie acolo. Se lipeşte de tine şi săpa adânc căutând să elibereze sentimentele ascunse înăuntru.

 Iubirea e un măr din care muşti cu gândul că îi cunoşti gustul, însă ai surpriza să descoperi mereu altă savoare.

 Iubirea e ca o pasăre ce cântă pe ram. O auzi, ştii că e acolo, însă nu întotdeauna ajungi să o descoperi.

 Iubirea e şoapta care îţi  răsună în suflet.

 Iubirea e pescăruşul peste marea de speranţă. Iubirea e precum floarea care se înaltă spre cer. Iubirea e chiar cerul senin.

 Iubirea e însăşi zborul prin viaţă.

                                                             Să fiţi iubiţi!

 

                                                  O întâmplare petrecută în timpul unui meci

 

  Am ajuns acasă cu un singur gând:să urmăresc meciul de tenis în care joacă o româncă:Simona Halep.M-am așezat în fața televizorului și am așteptat să aud vocea crainicului sportiv care anunța intrarea celor două jucătoare pe teren,apoi am privit tribunele,spunându-mi că aș fi vrut să fiu și eu acolo. Am simțit o mare emoție la fiecare lovitură a româncei noastre...eram așa de atent, că nici n-am simțit când prietenul meu,câinele cel mare și nebunatic și-a făcut loc lângă mine.I-am mângâiat urechile și am observat cum privea cu atenție ecranul,dar... de ce mârâia din când în când?L-am ascultat și am observat că era nemulțumit când lovea jucătoarea olandeză.Cum le deosebea pe cele două jucătoare?Am surâs,iar când s-a terminat meciul,eu eram trist de rezultatul nostru,al românilor,iar el și-a lăsat capul mare  pe labe,parcă înțelesese rezultatul.Cum să-i explic că dacă Wozniacki este acum noua regină a tenisului, coroana pierdută de Simona Halep pare să fie doar împrumutată. În ciuda rezultatului, specialiștii sunt de părere că Simona Halep este pregătită din toate punctele de vedere să revină oricând, pentru că după finala de la Melbourne, Halep nu seamănă cu o învinsă.Și-a ridicat ochii spre mine,parcă-mi auzise gândurile și-a dat bucuros din coadă.Apoi am plecat să facem amândoi o plimbare,fiecare cu gândurile lui....

 

                                 O întâmplare petrecută la observatorul astronomic

 

Am plecat într-un amurg cu prieteni ce-au visat la stele,planete,de a ști ce e dincolo de cerul pe care-l vedem  și la care ne rugăm și am ajuns la  Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu" al Bucureștiului,o instituție muzeistică, destinată popularizării astronomiei, o fereastră deschisă spre cer, ce ne oferă posibilitatea urmăririi prin lunetă a spectacolului bolții cerești. Știam că este singurul observator public ,că a fost construit in jurul anului 1910, când, de fapt, casa amiralului Vasile Urseanu a fost reamenajata pentru a gazdui instrumentele astronomice. Voiam să ajung pe terasă, în aer liber să vedem cele doua telescoape de pe acoperişul Observatorului, dar am intrat să vizităm întâi cupola astronomica de 5 metri şi luneta Zeiss cu  diametrul obiectivului de 150 milimetri, în montura ecuatorială şi sistem de orologerie(ceasornicărie) mecanică.Ni s-a spus de un ghid că această cupolă este foarte veche şi funcționează manual, de aceea este foarte greu de deschis, pentru a face de acolo observații mai dese.Dar ce m-a uimit în povestirile ghidului a fost momentul în care am aflat că un crater de pe Mercur a primit nume romanesc: Eminescu,că
singurul crater cu nume românesc de pe Lună se numeşte Haret, dupa matematicianul–astronom Spiru Haret,că unul dintre lanțurile muntoase de pe Luna a primit numele de Montes Carpatus,că sunt asteroizi cu nume românești: Brâncuși,Enescu.Nu-mi venea să cred!

    Bolta înstelată mi-a atras atenția cu mii de stele, toate grupate în constelații. Luna, Soarele, planetele, toate erau vizibile. Și urmărindu-le mă-ntrebam cum arată cerul văzut de pe alte planete?

Și deodată am văzut planeta Marte,singura planeta în afară de Pământ pe care a existat apă în stare lichidă, unul din ingredientele esențiale pentru apariția vieții,am descoperit,urmărind fotografii,râuri, mări și oceane, toate secate.Deodată,parcă eram acolo, pe planeta roșie,vedeam parcă ochi curioși urmărindu-mă,aș fi vrut să fug,dar picioarele îmi erau adâncite în solul nisipos,cleios.Am făcut o sforțare uriașă și...am auzit râsete...erau prietenii care mă ridicau...și-atunci mi-am dat seama că, privisem prin telescop,că am alunecat și parcă m-am teleportat în roșul altei lumi.

   Când se făcuse noapte adâncă?Am înțeles că trebuie să plecăm,dar  ochii îmi erau plini de stele,că cerul este deasupră-mi și că poate nu suntem noi,pământenii singuri în acest Univers!!!!!!

 

                                                    Furtună pe mare

 

     Adesea îmi amintesc despre o călătorie unică, pe care puţini au şansa să o încerce.

 Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regattă pe mare. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe apa străbătută de căutătorii lânii de aur. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii.

Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat, dar şi hrană-nu știu de ce,dar mi-e foame mereu.

    Nu am apucat să mă bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale.Prognoza aflată seara trecută o credeam favorabilă navigației,dar știam că pe mare orice vânt poate aduce furtuna. Green-urile -aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă- ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor,părea că din adâncuri brațe uriașe se ridicau spre cerul tulburat de vântul ce plimba norii ca pe niște pagini răsfoite.Ce zeu fusese trezit din adâncul somn de veacuri?Probabil că așa se întâmplase cu Ulise la întoarcerea lui spre casă...noi însă nu voiam să trecem prin încercările acelea.

   Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. Fără să mai am noţiunea timpului,am ajutat pe cei care se străduiau să mențină cursul normal,tăind valurile.

   Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc,dar am trăit momente de neuitat ale unei urgii adevărate,iar atunci când  s-a îndepărtat,am  văzut marea ca trezită din nou la viața calmă, regenerată, mai proaspătă și mai albastră. Perdeaua cenușie a norilor a fost îndepărtată de mâna lui Poseidon, în locul acesteia deschizând o poartă de senin limpede,iar eu mi-am ridicat ochii spre cer și am rostit o mulțumire. 

 

                         Din cuvinte și din amintire Eminescu se-ntrupează iar....ca un cântăreț rugând iubirea să apară,să-i dea lumină basmului ce i l-ar spune e,crăiasa din poveștile copilăriei,atunci când amintirile,când marea îl va-ntreba:ce e amorul?iar EL cu suflet trist va iscodi cânturi .Se-ntreba de câte ori viața îi va aduce despărțirea de o dragoste adevărată,iar în freamătul de codru se va lăsa acoperit de flori de tei,cu sufletul iubind în taină,cu dorința unui singur dor ca sara-n asfințit să stea-n cerdac numărând stele-n cer.Când se bate miezul nopții,fascinat de un Luceafăr,cuprins de-un farmec trist și ne-nțeles ca umbra  va auzi doar glasul vechilor păduri:            Lasă-ți lumea ta uitată
 mi te dă cu totul mie,
 de ți-ai da viața toată....