tabloul—Peisaj de Ion Țuculescu

 

În uleiul pe pânză „Peisaj ”semnat I. Ţuculescu în partea dreaptă, jos, imaginea se încarcă de vitalitate odată cu mobilizarea creativă a artistului, care recreează o dublă percepere a realității, prin simţul văzului şi prin receptarea interiorizată. Prin folosirea iscusită a verdelui ,dar mai ales  a culorilor calde:roșu și galben, pictorul român imprimă suflu întregii compoziţii şi pune accent pe întindere, care oferă un argument pentru validarea unui discurs relaxat, dar, în acelaşi timp, expresiv. În prim-planul tabloului se observă câteva pete inegale de roșu,ce  simbolizează căldură, foc, pasiune, entuziasm-este o zi luminoasă de vară,când tonalitățile calde răsar din firele pensulei.O mână parcă a strâns buchete roșii și le-a împrăștiat printre verdele ierburilor.Mai departe,imaginea este încărcată de optimism,dar și de emoție în marea întindere de galbenul florilor- culoarea cea mai caldă, cea mai expansivă și, poate, cea mai însuflețită ,este intensă, amplă  și orbitoare ca un șuvoi de metal topit, fiind greu de stins,  se revarsă mereu, ca razele soarelui ce străbat azurul ceresc, este simbolul tinereții și al nemuririi. În plin registru cromatic cald,verdele ușor presărat exprimă imaginea adâncimilor si a destinului,culoare  dătătoare de speranță. 

Pensulația este una largă creează  un adevărat joc cromatic ce-și are finalitatea pe retina privitorului și,mai ales, în sufletul acestuia,este ilustrarea unei lumi. Galbenul, roșul ţâşnesc din pământ  ca un foc de artificii, creând o stare de bucurie celor ce le privesc. Cromatica este echilibrată şi pastelată, oglindind parcă sufletul frumos al românului.

 

                cuvinte compuse

                                        E  toamnăăăă....
 
      Priveam culorile galben-arămiu ale toamnei și ascultam cu luare-aminte foșnetul murmuitor al frunzelor și deodată gândul mi s-a întors spre primăvara cu florile câmpului care-mi mângâiau privirea:rochița-rândunicii,ciuboțica-cucului și multe,multe.Ruga mea o îndrept și munților de la miazăzi și miazănoapte,undeva sus înflorește floarea de colț  și ei,munții,pot s-o ocrotească de vifornițele iernii.Parcă văd pretutindeni  semnele tristeții,nori negrii-cenușii ,păsări înfrigurate privind împrejur cât mai îndeaproape de vreun copac mai rămuros.Nu sunt singur în plimbarea mea,sunt cu prietenul meu,câinele, și amândoi  ne luăm bun-rămas  de la orice urmă a verii.Deodată ,deasupra noastră o vrabie își cânta singurătatea iar eu nu știu încotro vântul îi ducea sunetele cântecului.Așadar e toamnă ,îmi încurajez prietenul ....bineînțeles că da! mă aprobă dând din coadă vesel asemenea unui ceasornic tic-tac....

 

                  tabloul,,SCRÂNCIOBUL”de Ștefan LUCHIAN

 

,,În scrânciobul din culme se dau flăcăi și fete,
Copile cu flori de aur, voinici cu negre plete”.

Convertind natura în sinteze liniare şi acorduri cromatice strălucitoare, Luchian exprimă spiritul său liric, precum şi calităţile sale de mare colorist.Pensulația este largă,cu tonalități calde,specifice unei zile de vară.

 

În prim- planul tabloului- o casă, iar în partea dreaptă-  un scrânciob-(construcție cu mai multe leagăne fixate  pe același schelet care se balansează sau se învârtește în cerc, servind ca mijloc de distracție). Semnat dreapta jos, cu negru- „Luchian”; atât s-ar putea spune la o privire superficială a tabloului.Dar culorile? Nuanțe maronii,galbene-culori pământii,impun senzația de căldură,de intimitate.Maronul este culoarea pământului,dă tabloului o atmosferă neutră,confortabilă,de sinceritate.Poteca ce pleacă din dreapta tabloului se îngustează,trece pe lângă  casa,hanul părăsit și se pierde spre nicăieri.E neumblată,nicio urmă n-a mai călcat demult  pe acolo.Privirea caută o urmă de viață în planul al doilea,dar apare  casa cu ușa și ferestrele ferecate- au culoarea uitării,a liniștei,sunt acoperite de praful gros al pământului depus de vânturile anotimpurilor,la fel este băncuța rezemată de zidul casei: singură,tristă,așteptând un om,o ființă să poposească.Albul singurului perete pare neatins de trecerea timpului.Alături o mână de meșter a construit pentru bucuria semenilor săi un scrânciob din lemnul ce-l avea la îndemână,simplu,primitiv,alăturând câțiva pari neșlefuiți,dar bine proptiți în pământ.Leagănele sunt neclintite acum,dar cât de multă veselie,câtă mișcare,ce râsete,ce fericire a fost cândva în zilele de sărbătoare, chiar până seara târziu,altfel n-ar fi fost pus felinarul alături.E liniște,calm.Mai departe o casă mică,fără viață,ce a păstrat culoarea pământului completează atmosfera de calm,de liniște,de așteptare a unui gest,a unui suflu venit de undeva.                                                                                                                                                   Și deodată izbucnește ca un cântec al vieții verdele copacilor,verde deschis și mai accentuat- dă strălucire peisajului, parcă renaște cu  speranță și vigoare. Culoarea albăstrie-deschisă a cerului conturează impresia luminoasă și  transparentă a atmosferei,lumina este omniprezentă în viață,albastrul  împrumutat din umbra depărtării a unui deal ușor întunecat,misterios ca un ochi încruntat al uitării.Prin acest accent curajos de nuanțe,Luchian a acceptat și a înțeles prestigiul unor culori pure în economia unei compoziții în culoarea locală.Impresionează liniile verticale trasate cu siguranța unor gesturi spontane. Astfel,artistul a reușit să creeze un mare rafinament cromatic și transparențe demne de  viziunea lui..... sunt virtuozități tehnice, ușor de realizat în tehnica picturii în ulei. 

 

                             Întâmplare petrecută într-o zonă turistică

 

Aaaaaa!!! Maramureș plai cu flori... de când îmi doream să te văd și, în sfârșit, am avut ocazia. După multe zile petrecute cu planuri ,bagaje,discuții ,am plecat cu familia să vizităm Maramureșul, mai ales auzind că e o zonă în care tradițiile există neatinse,ca de la  începuturi. Casele din lemn, atât de caracteristice zonei rurale a Maramureşului, vechi ,cu  şindrilă de lemn,cu  falnicele porţi sculptate de meșterii anonimi,cu oameni calzi şi primitori, cu meşteşuguri, cu porturi populare şi mai ales biserici din lemn foarte bine păstrate sunt o inedită întoarcere în timp, o experienţă aparte pentru mine,vizitatoare a Muzeului Satului şi o nostalgică amintire.

 

Totul a fost perfect încă de când am ajuns pe Valea Izei,unde drumul şerpuieşte printre căpiţe şi peisaje care oricând ar putea ţine loc de definiţie într-un dicţionar vizual pentru termenul „idilic“.În curţi se zăreşte câte-un soi de copac în crengile căruia zac atârnate oale, cratiţe, care mai de care mai colorate, mai felurite, mai curate. Se cheamă clenci şi, pe de o parte, dă de veste dacă în curtea respectivă există o fată bună de măritat şi, pe de altă parte, dă seamă de hărnicia gazdei. 
 Vechile datini sunt şi ele prezente la toate evenimentele din an.Am ajuns într-o casă veche,albă ,cu flori colorate și oameni primitori,care ne-au îmbrăcat din prima zi a șederii noastre în haine populare.Nu-mi venea să cred!Ce întâmplare ciudată!Și așa am purtat toată șederea mea,am mers cu mocănița,trenul vechi de munte,am dansat la hora satului,am urcat pe dealuri, la stână,am mers cu calul prin pădurea întunecoasă.La plecare,am primit un pachet voluminos și o rugăminte :să-l deschid acasă.Întoarcerea mi s-a părut o veșnicie.Acasă!în sfârșit!deschid pachetul și recunosc costumul popular purtat și o urare:,,să te întorci în Maramureș,să-ți dăruiască veșnicia”!!!!!!!!!

 

                                 O vizită la grădina botanică

 

Adesea,indiferent de anotimp mă plimb prin grădina botanică,   oază de liniște,de culori,de parfumuri,de aer curat, dar și baza de cercetare pentru studenți și elevi pasionați de știința plantelor. Aici natura este atotstăpânitoare pe multe hectare de teren ondulat și accidentat, care permite cultivarea unei mari varietăți de plante .                                                                                                                                                          Un loc cu un farmec aparte este Gradina Japoneză, unde se găsesc, pe lângă specii din flora acestei țări, și elemente de arhitectura specifice.
Relieful variat permite aranjamente deosebite de arhitectura peisagista, grupând plante din Munții Himalaya, Caucaz, din zona Balcanilor și a Mediteranei. Sunt cultivate nu numai plante cu o importanță economică (melifere, medicinale, textile sau industriale), dar se încearcă și protejarea și înmulțirea unor plante rare, amenințate cu dispariția. Mă opresc în fața unui palmier și-i admir

frunzele penate sau în evantai, florile numeroase albe, galbene sau roze, lipsite de valoare ornamentală  grupate în inflorescenţe mari, simple sau ramificate.Unii palmieri au un  fruct- o drupă sau bacă de la dimensiuni variabile unei curmale la cea a unei nuci de cocos(așa am învățat la ora de botanică).Simt aerul plin de noblețe lângă evantaiul ce-mi mângâie obrazul și-mi amintesc că palmierul era cel mai preţuit arbore, iar frunzele lui erau folosite ca evantaie pentru regi şi regine,iar în  Duminica dinaintea Paştilor, oamenii au luat în mâini ramuri de palmier şi măslin, aşteptându-L cu bucurie pe Mântuitorul lumii. Frunzele de palmier l-au  întâmpinat pe Mântuitor,netezindu-i calea și răcorindu-i aerul din jur.

Îmi place în Grădina Botanică!Trec apoi pe lângă serele care se remarcă printr-o colecție de cactuși si plante carnivore,apoi admir  heleșteurile cu plante acvatice și broscuțe jucăușe, căsuța bonsailor, boltele de trandafiri,  colecția de cactuși de mari dimensiuni, specii cultivate într-o zonă cu întindere mare și cu deschidere către soare. Dar florile aduse din toată lumea în straturi de dimensiuni diferite descriu privirii Paradisul visat de noi,muritorii dornici de frumos!!!

 

                                         15 iunie EMINESCU--in memoriam

 

      Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă și de vară....cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

 

                                            COMPETIȚIE SPORTIVĂ

 

    A sosit ziua cea mare(parcă aș fi într-un film),este ziua în care turneul de tenis internațional va începe.Concurenții,băieți și fete,elevi,din diferite țări ale Europei se vor întrece pentru un loc cât mai bun în clasament.M-am pregătit în antrenamente sub atenta supraveghere a antrenorilor și am învățat că timpul petrecut pe terenul de joc trebuie să fie prioritar în programul meu de antrenament, dar nu voi ignora antrenamentele de forţă şi cardiovasculare, pentru a-mi perfecţiona jocul.Am  plecat însoțit de tatăl meu,fost tenismen amator,cu un bagaj consistent: mingi,rachete,prosoape,costum de schimb și multă încredere în puterea mea de a învinge.Pe teren,ne-am aliniat cei trei reprezentanți ai României alături de mulți,mulți... din alte țări.Am avut noroc,mi-a spus antrenorul,vom intra primii pe teren.Și-atunci,când am salutat arbitrul și pe adversar,am auzit câteva voci care strigau,,hai România!”,m-am simțit  acasă. Datorită suprafeţelor de joc moderne, meciul de tenis se desfăşoară mai intens şi mai accelerat, fapt ce surmenează din punct de vedere fizic,dar m-am concentrat,mi-am amintit toate indicațiile antrenorului: tenisul și modul în care a fost gândit scorul se bazează pe ideea că, a servi (a pune mingea în joc) este un avantaj, iar pentru a câștiga este necesar să te dovedești mai bun, să câștigi, pe serviciul adversarului (în cadrul unui tiebreak, se numește mini-break). Totul s-a jucat la intensitate maximă: bombe, pe dreapta şi pe rever, scurte, contrascurte, loburi, smeciuri returnate uluitor. Viteza de deplasare a mea și a adversarului părea ireală. Tensiunea a rămas atât de mare până la ultima minge, încât Italianul n-a observat că avea racheta,, varză” după o dreaptă năprasnică – se pregătea să servească, iar arbitrul i-a atras atenţia că i s-a rupt racordajul! Ultima minge: am 6-2 în tie-break, după ce avusem alte 3 mingi de meci, anulate cu forehand-uri trimise pe contre pied cu „mână rece” şi servesc. Bat mingea de pământ îndelung, respir adânc, parcă aș vrea s-o ţin aşa la nesfârşit, să nu se termine vreodată acest meci de basm,lovesc și....sunt CAMPION.Cu mâna întinsă merg spre adversar și-i spun:grazie,noi sono i campioni!,chiar dacă am învins EU,îl socotesc EGALUL meu,asta înseamnă fair-play.         Și..să nu uit: Joacă “Aici și acum”-  Gândește pozitiv-  Respiră-Relaxează-te -energizează-ți musculatura....iar după meci: să-mi analizez și să-mi vizualizez meciul.

 

                                                       Copilăria                                                                                                                                                                            Din fericire,există în lume copilăria…Vârsta marilor superlative,poate a singurelor superlative pe care le merită viața,vârsta celei mai pure sincerități,a celei mai depline libertăți,vârsta viselor fără graniţe,vârsta care troienește prin fiori și se exprimă prin exclamații,vârsta în care toți suntem frumoși,încât îi molipsim și pe ceilalți,vârsta în care declară frumusețea ca un adversar al tuturor,vârsta marelui albastru,pe care-l ascundem în noi adânc și mereu,parcă anume pentru a-l descoperi și redescoperi și a ne spăla ochii și inimile în momentele de convulsii si de spaime ale vieții noastre.

  Din fericire,există pe lume copilăria,susur al tuturor izvoarelor de cristal,râs gingaș al răsăritului lumii,privire candidă și adiere a dimineților care proclamă lumina și opresc gesturile negre ale inconștienței,pulbere de aur și diamante cu care vrea să ne obișnuiască eternitatea.

  Din fericire,există pe lume copilăria…Ea este stindardul de inimă al fiecăruia,prin care se unesc antipozii și meridianele,stindardul în care se revarsă toate culorile și sunetele naturale ale lumii,stindardul care culege toate râsetele pure ale vieții,stindardul prin care elementele Universului,căutându-se și implicându-se,după atâtea veșnicii,într-o coroană tulburătoare,unică,aceea de ființă umană,își afirmă sinceritatea lor supremă,aceea a existenței,în afara oricărei cauze și anulând însăși cauza.

  Din fericire,există pe lume copilăria…Ea ne dăruieşte și ne revelează verbul tuturor verbelor,în înțelesul lui cel mai duios și mai adevărat,verbul a iubi  și ne îndeamnă parcă să facem din întreaga noastra viață o nesfârșită și pasionată declarație de dragoste,adică să supunem creației și frumosului,îngemănând ca într-o pecete nealterabilă aceste două noțiuni,care,la urma urmei,unesc copilăria de celelalte vârste ale omului.Copilăria înseamnă frumusețe,iar frumusețea trebuie știută și apărată.Ah!!! să ne dăm seama că iubim și slujim copilăria!!!

 

Descrierea unui obiect de vestimentație=ia românească

Fără prea mult elan ,am plecat să vizitez un târg meșteșugăresc,deschis la Muzeul Satului...aș fi vrut să merg prin parc,unde florile lui Mai răspândesc un miros divin.Am intrat,conduși de o doamnă-ghid,într-o casă țărănească,unde erau expuse multe, multe ii.N-am purtat niciodată o astfel de bluză,dar acum am aflat ce este ia-o cămașă tradițională românească de sărbătoare,confecționată din pânză albă,bumbac,in sau borangic și împodobită cu mărgele,broderii la mâneci,în față,spate.Mi s-a explicat cum este croiala-relativ simplă:un dreptunghi de pânză tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit.Mânecile sunt,de cele mai multe ori,încrețite atât la umeri,cât și la încheietura mâinilor.Este un tip de cămașă scurtă până în talie,spre deosebire de cămașa mai veche,ce îmbrăca întregul corp și,zâmbind,ne-a spus că unele femei credeau că sunt apărate de ,,vrăji și pericole”.Am fost fascinată,aflând că tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică,fapt care a conservat tradiția.Dar motivele?-sunt stilizate,geometrice sau inspirate din natură,femeile au privit frumusețile cerului și pământului și s-au împodobit cu ele.Am observat mai multe variante  în compoziția decorului de pe mâneci:dungi verticale brodate în râuri drepte,oblice sau,,ie cu stele”,parcă era din poveștile copilăriei.Partea din față a cămășii este și ea bogat brodată prin repetarea acelorași modele de pe mâneci.Am probat o ie cu,,spic”-parte din costumul de nuntă.culorile erau în mai multe nuanțe cromatice.Dar iile din Ardeal brodate cu o singură culoare,aminteau de sobrietatea femeilor dace.
    Pe o canapea,o femeie terminase de cusut o ie,am rămas uimită cât de elegantă era,am probat-o și m-am simțit bine,parcă eram acasă,m-am privit în oglinda mică,eram ca-ntr-un tablou de Grigorescu.Am cumpărat-o și o voi purta cu mândrie,este doar românească,iar eu sunt ca ea.

 

                                        O VIZITĂ ÎNTR-UN MUZEU

 

Muzeul figurilor de ceară, cunoscut şi sub numele de “Muzeul Madame Tussaud” are o istorie deosebit de palpitantă.Sunt fericită...am ajuns și intru cu emoție Muzeul are mai multe săli, fiecare având o anumită tematică sau prezentând o anumită perioadă istorică. Celebrităţile în viaţă sunt modelate chiar în atelierul expoziţiei sau la ele acasă, în cabinetul de lucru.  Personajele istorice sunt realizate după tablourile care prezintă cel mai sugestiv particularităţile ce caracterizează personalităţile respective.Impresionant,în “Holul de onoare” se află  Henric al VIII-lea (1509-1547), unul dintre cei mai importanţi regi englezi, înconjurat de cele şase nefericite soţii: Caterina de Aragon; Anne Boleyn – moartă prin decapitare; Jane Seymour – decedată; Anne de Cleve – de care a divorţat; Catherine Howard – decapitată şi ultima, Catherine Parr....câtă istorie...impresionant!

O scenă ce-mi  atrage privirea este cea a “Frumoasei din pădurea adormită”, a cărei figură se aseamănă cu trăsăturile doamnei du Barry, ultima iubită a regelui Franţei, Ludovic al XV-lea. Realizată în 1765, aceasta este cea mai veche figurină de ceară a muzeului. Un mecanism de ceas, acum electric, ascuns sub corsajul rochiei, produce respiraţia Frumoasei din pădurea adormită, încă din 1837, atrăgându-mă şi fascinându-mă. Mă apropii cu pași ușori de Frumoasa și rememorez povestea care m-a fascinat,o privesc și am impresia că mă simte și-mi zâmbește, de parcă între noi ar exista un secret neștiut de nimeni ,de veacuri,o mângâi ușor și-i doresc fericire veșnică,iar ea clipește și respiră urmărindu-mă.Acasă,privesc fotografia din muzeu și,surprinsă,îi revăd zâmbetul ,era ca al meu,iar eu semănam cu ea.Cred că a fost iluzie optică....sau cu adevărat ceara a prins viață...enigmă....

 

                                             Într-o TABĂRA MEDIEVALĂ

 

Am plecat ,fericită,într-o tabără mai puțin obișnuită,o tabără medievală,o poartă către alte timpuri, când existau idealuri înalte și eroi adevăraţi. Prin jocuri, ateliere de creație,drumeții,voi evada din lumea reală într-o lume de poveste.Într-un timp în care oamenii sunt tot mai grăbiţi, am simţit nevoia unei schimbări. O schimbare de aer şi de timp mi-ar face bine,mi-am zis, mie,elevă de oraș,cu comportament citadin.Vreau să văd cum se poate trăi fără calculator sau televizor sau fără mâncare la supermarket, fără străzi aglomerate si poluate.Voi ajunge  într-un loc în inima munţilor, un loc în care zgomotul claxoanelor e înlocuit de imaginea flamurilor medievale, de foşnetul copacilor, de voia bună şi de spiritul drept,elegant,cavaleresc.

Din prima zi, fete și băieți dornici de aventură am devenit aspiranţii cavaleri şi tinerele domniţe în decoruri medievale,chiar dacă erau din carton,îmbrăcați în costume corespunzătoare perioadei.Noi, fetele-domniţe am purtat rochii din mătase,catifea,coronițe,evantaie,bijuterii,conduri, iar băieții-cavaleri au purtat tunici şi scuturi cu însemne heraldice,coifuri,berete cu pene,arme în miniatură. În alte zile am fost antrenaţi în mai multe ateliere inspirate din lumea medievală: am deprins arta şi codul de onoare al cavalerilor medievali în cadrul Atelierelor de tir cu arcul şi spadă medievală,mai ales băieții,apoi toți am fost introduşi în lumea simbolisticii medievale prin intermediul Atelierului de pictură şi heraldică medievală,mi-a plăcut  că am fost îndrumați de actori din Brașov să ne cultivăm talentul artistic şi să  devenim mai creativi şi mai spontani în cadrul Atelierului de improvizaţie şi teatru medieval.

Eu am interpretat monologul Julietei din scena balconului,m-am simțit ca-n timpul lui Shakespeare,a fost cea mai interesantă experiență.Ciudată a fost ziua,când am explorat meşteşugurile medievale în cadrul Atelierului de realizare manuală a hârtiei, utilizând tehnici vechi de cinci secole ,pentru a prelucra celuloza prin reciclarea hârtiei.

Într-una din seri,am avut o altă surpriză:  au venit muzicanți,actori îmbrăcați și ei în costume de epocă medievală,cu berete simpatice purtate ștengărește și au interpretat melodii cu flautul,viola,lăuta,poezii în limba franceză și engleză,am dansat menuet ca la curtea regală.

Experiența aceasta mi-a arătat eleganța și spiritul vremurilor de demult apuse și voi retrăi cu nostalgie clipele, când am fost o adevărată domniță ce pășea sfioasă printre cavaleri și domnițe și mai ales când am fost JULIETA............

 

                                                         În DELTĂ....

 

În sfârșit...vacanța mare!Planurile sunt deja făcute:plecăm toți din familie întâi în Deltă,apoi ne întoarcem acasă,câteva zile la bunici,excursie departe,departe...nu spun,e secret,dar e cald,mare,muzică,vapoare și apoi,mai vedem...a!și lecturi....Ajungem în Deltă cu un vaporaș și iat-o : exotică,misterioasă și sălbatică.Locul unde fluviul și-a făcut culcuș în drumul său spre mare,unde apa și pământul se îmbrățișează ,iar păsările cântă cerului,un ținut parcă din altă lume,care are întotdeauna ceva nou de arătat.
Diminețile sunt mereu superbe.Lumina se cerne cu grijă printre crengile copacilor,iar, când o adiere de vânt își face intrarea,ramurile bătrânelor sălcii capătă viață și încep a dansa prin văzduhul ce se lasă îmbătat de mireasma florilor de tamarix,e mirosul zeilor,îmi spun,lăsându-mă în voia parfumurilor.
Sărim în barcă imediat ce răsare soarele,vrem să mergem la Sulina,dar până acolo colindăm pe canalele Dunării, cu stufăris,cu rădăcinile copacilor ieșite la suprafață ca niște gheare monstruoase,cu peștii argintii salutând soarele și mai ales cu nenumăratele păsări adunate de o poruncă auzită numai de ele.
Pe luciul apei apar lebedele albe ce se rotesc în cerc după o muzică neauzită de oameni,egretele  singuratice, cormoranii, pescărusi le privesc cu admirație. Oamenii Deltei,pescarii,ocolesc lacul lor,au alte locuri de pescuit. Apoi,iar sălbăticie....un far ne dă de veste că am ajuns la Sulina,despre care citisem o povestire faimoasă, Porto Franco,,cu o fată exotică,o poveste nefericită.Dar vreau să văd locul unirii apelor,e un loc unic,am pregătit o cunună de nuferi pentru Rusalka,zâna din adâncuri.La întoarcere ajung în Pădurea Letea,loc straniu cu copaci răsuciți, de parcă Strâmbă-Lume ar fi îndoit fiecare trunchi,fiecare creangă și le fac semne prietenoase cailor sălbatici,fără a le tulbura împărăția și mângâi lianele,podoabe ale sălbăticiei.

Amurgu-mbracă Delta toată-n aur.E linişte,iar barca noastră încremenește ascultând șoapta apei,apoi își croiește drum spre mal.Privesc apa și-i mângâi luciul,mă simt ca-n povestea în care o mreană a devenit zână și-i arunc apei un salut din inimă.

 

                                    TABLOU DE NATURĂ—Descrierea unui câmp cu maci

 

Aşteptam cu nerăbdare să revăd frumoşii maci înfloriţi – superbe flori de un roşu aprins, pe care îi văd de departe, ca pe nişte flăcări strălucitoare ce ard, fără să se mistuie. I-am văzut  pe un câmp,unde creșteau în voie,ei singuri între fire răzlețe de iarbă. Petalele lor atât de fine fluturau ca nişte aripi în adierea unui vânticel de dimineaţă. Câmpia din faţa mea pare că nu are capăt,e toată de un roșu aprins; e roșie natura și e foc,fiecare floare arde și râde,înălțându-și petalele ca niște fluturi firavi.Tabloul pare că aduce înaintea ochilor respirația pământului ce ia forma unor iluzii plutind spre înalt și nicăieri,dansează spre albastrul infinit,pulverizând stropi roșietici.Doar bobițele negre ascunse în flori se tem de atâta roșu și se fac mici de atâta căldură și pasiune revărsată în lume.Vântul verii șoptește povestea florii ce exprimă dragostea pasională, plină de ardoare și nerăbdare.Macii se legănă și  își cântă mândria, armonia,bucuria de a fi împreună în câmpul lor-împărăție,dar se ofilesc nefericiți,când sunt rupți. De-aș rupe o floare de mac  moare atât de repede și plânge în lacrimi roșii către pământ,de o las în bătaia vântului se tânguie lin, rostind balada celor care își cheamă în dor, iubirea unul către celălalt – este atâta frumusețe și atâta tristețe în plăpândele lor ființe, încât  sunt o minune că trăiesc, totuși!Privesc în depărtare și roșul câmpului se unește cu albastrul cerului,amestecându-și culorile într-un violaceu ce zboară spre necuprins.Totul e un amestec de culori pus pe paleta naturii : roșu,verde pe pământ,albastru sus în aer,este un tablou de natură simplu, dar atât de impresionant vederii.

Calmul naturii este atât de dens, liniştea naturii atât de profundă, doar soarele clipește,mângâind cu auriu câmpul roșu de maci.

 

                                       Macii lui Luchian – o operă desăvârşită

 

În simbolistica florilor, macul este o emblemă a placidităţii(indiferenței), dar şi a leneviei, fiind dedicaţi lui Venus, culoarea lor intensă, semnificând promisiunea reînvierii după moarte. De acest înţeles se leagă şi sensul pe care îl capătă macii în pictura lui Luchian, de speranţă în puterea de regenerare universală şi în continuitatea existenţei.Macii au o semnificaţie aparte printre florile pictate de Luchian,fiind alese pentru contrastul dintre gingăşia şi fragilitatea formelor şi intensitatea culorii roşu- aprins profund, ca o metaforă a fiinţei artistului.Este remarcabilă naturaleţea şi spontaneitatea pe care o degajă buchetul aşezat parcă într-un gest grăbit într-o ulcică de pământ ars, tip de vas pe care l-a ales pentru aproape toate compoziţiile sale cu flori, spunându-și: ,,Fiindcă sunt de la noi, le stă frumos într-o oală făcută tot la noi, pentru a sublinia legătura cu arta populară”. O tulpină şi câteva frunze sunt lăsate pe masă pentru a da stabilitate compoziţiei şi a obţine un echilibru cromatic, prin contrastul între roşul intens şi verde, iar liniile lor se află totodată în dialog cu modelul oalei, inspirat, la rândul lui, din formele naturii.La o privire mai atentă, se dezvăluie atenţia pe care artistul a acordat-o dispunerii florilor, grija pentru alcătuirea unei compoziţii care să adauge noi sensuri imaginii. Liniile descrise de tulpinile macilor sunt ordonate sub formă de raze, iar corolele lor formează o cupolă aproape compactă, desfăşurată pe mai mult de jumătate din suprafaţa tabloului, compoziţia conferind impresia de măreție. Alegerea acestei organizări a elementelor creează opoziţia dintre aspectul delicat al plantei şi puterea vitală pe care o conţine.Pictorul a gândit că  pentru a construi compoziţia sub forma arcului de cerc, are nevoie de un buchet mai amplu, dar, de regulă, numai câteva flori îi erau suficiente, pentru a exprima prin ele fecunditatea  naturii. Referindu-se la intensitatea cromatică a macilor, Luchian spunea: ,,numai câteva fire, altfel îţi iau ochii şi săvârşeşti un masacru”.Pictând macii,maestrul a dat petalelor pulsația culorii și fragilitatea aripilor fluturilor care-și iau culoarea din roșul petalelor.Spicele tinere de grâu accentuează momentul: vara devreme,timpul de fericire al lumii vegetale,al speranței.Doar negrul din interiorul florii exprimă o tristețe ascunsă,știută de pământul din care a răsărit.

,Simplitatea motivului reprezentat se îmbină cu virtuozitatea meşteşugului artistic şi substratul simbolic al picturii, pentru a crea o capodoperă în ansamblul creaţiei sale şi în contextul artei româneşti.”

 

Nu există dragoste  ca dragostea  mamei!

   Nu există o legătură mai strânsă cu pământul, decât.... legătura aceasta nevăzută

      cu Dumnezeu a unei mame ,atunci când aduce pe lume copilul său…

   O dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…

   iar,când copiii au nevoie mai mare de ea,dragostea mamei strălucește…

    Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele,

             pe care le primesc sau le așteaptă... sau nu…

    Își trăiește zilele și nopțile,diminețile cu toate temerile lumii...

    iar, când zilele lor se apropie de orizontul întunecat al sfârșitului,

            dragostea lor continuă să trăiască prin cei dăruiți de Cerul sfânt…

    Și atunci ele așteaptă mulțumire?

            Nu!!!!…. doar …un…zâmbet…

 

 

                                                   VISUL UNEI NOPȚI de PRIMĂVARĂ 

 

  Este așa un lucru mic să te bucuri de primăvară? mă întreabă spiridușul nopții,strecurat în visul meu.

  Este așa un lucru mic să trăiești în lumina primăverii,să iubești verdele,să culegi un ghiocel?

  Și visul aleargă și eu împreună cu el,simțind vânturile primăverii,cum suflă mustățile zăpezilor de pe câmp,iar căldura timidă răsare din sânul pământului să întâlnească razele soarelui în cer și ochește sângerii înfloriți și muzica nopții anunță începutul călătoriei mele în vis.

  Privesc verdele răsărit în câmpul de iarbă moartă:verdele de viață,pentru reînviere,pentru iubire.  Mă rotesc cu ființe delicate,ireale din abur ,care îmi arată bobocii și semințele cum se desfac și cu degete de fum îmi împletesc coroniță din fire de iarbă și ghiocei și albăstrele. Zbor purtată pe aripile de nori,sunt ale zeiței Flora,care se împodobește cu  onduleurile zambilelor violete,cu narcise galbene ,iar stelele se adună pe fruntea-i în cununi luminoase.

  Fiecare frunză,fiecare fir de iarbă i se înclină, flori minuscule abia răsărite i se aștern în cale,iar ea  cântă,chemând păsările din depărtări.     Și până să-mi dau seama,îl aduce printr-un semn pe Eol, vântul de martie vesel,căruia îi place  joaca,să glumească,întoarce umbrelele pe dos,zboară pălăriile,caută prin salciile plângătoare,șoptește de iubire în fiecare ureche,adie norii,apoi evadează pe coșul casei și…râde.

  Amândoi mă învață cum să iubesc primăvara și-mi arată că  în fiecare zi este ceva nou: un alt boboc…..o altă pasăre….o altă frunză…..soarele!

  Mă îndeamnă să rămân cu ei în vis,dar eu simt adierea unui parfum proaspăt și mă trezesc, la geam este o ramură înflorită ce poartă un șnur roșu și alb.

 

                                                        RĂSĂRIT de SOARE

 

        Noapte magică ca de poveste cu lună,jocuri de stele,cu o stea căzătoare ce se grăbește spre pământul  argintat de boabele de rouă ,așteptând  minunea începutului de zi.Încet,la orizont o lumină se strecoară printre aburii ușor cenușii..Este ca un văl diafan,fluturând peste cerul ce se  lasă mângâiat.O mână nevăzută insistă purtând lumina plăpândă pe lângă aștrii nopții. La margine de lume,acolo unde cerul este cu pământul înfrățit,  lumini roșiatice dansează ieșind parcă dintr-un foc  veșnic,iar pe scena cerului  începe un dans al luminilor și umbrelor.Săgeți aurii se îndreaptă spre umbrele nopții,alungându-le. De acolo de departe  mingea de foc răsare  încet ca o frunte a unui gigant.La început  o linie ușor rotunjită ,apoi  se mărește din ce în ce mai mare și mai mare,roșu aprins,incandescent,orbitor pentru ochii pământenilor.El, discul de foc  răsărind printre norii cerului,își domolește culoarea și devine bând- auriu,

mângâietor,timid,sorbind  roua nopții,potolindu-și setea .A luptat cu nemărginirea universului,cu întunericul,cu dansul stelelor și-a biruit.Pământul cu florile lui îi dăruie culorile în dimineața măreață,primind geana de foc a unui soare curat .Se bucură de lumina de aur a razelor viețuitoare și oameni,munți și câmpii și ape, iar ierburile subțiri și mlădioase,își  pleacă molatic fruntea lor spre pământ; sub căldura soarelui dătător de viață florile galbene, albastre ,roșii, ca trezite din somn, își ridicau încet către cer strălucirea. Un văl străveziu, țesut din fire limpezi de lumină trandafirie și cer albastru, acoperă întreg pământul în răsăritul soarelui..

 

                                                de MĂRȚIȘOR.....

Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor  adevărul frumuseţilor divine, împletit în bucuriile senine Minunat, Iubit şi Veșnic Mărțişor... și-aș dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci-acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat să-ţi lumineze și să-ți facă fericită viața ta... e podoaba minunată mai de preț decât oricare talisman... a sufletului comoară: Un curat, iubit şi veşnic mărţişor…..

 

                                         APUSUL  SOARELUI

  Lumină pe cer,pe frunzele copacilor,pe culorile florilor ce-și răsfață parfumul trimițându-l în zbor norilor pufoși ,ascunși ștrengărește după soarele amiezii.Vântul fură miresmele pământului și le trimite nemărginirilor  Discul mare al soarelui își împrumută culoarea norilor timizi care par panglici aruncate pe albastrul infinit.Apoi își pregătește treptele,pentru a coborî pe lumea cealaltă,știindu-se așteptat .Orizontul devine scena străbătută de un singur dansator ,ce se rostogolește amețitor, scoțând scântei de un roșu aprins ,este dansul de rămas bun al soarelui.   Strălucirea lui se micșorează, iar în jur împrăștie o lumină tot mai palidă,care abia mai transpare prin aburii roșiatici.Totul e atât de roșu-fumuriu,de parcă lava vulcanilor cerești se revarsă peste orizonturile terestre. Căldura scade simțitor și  răcoarea coboară grăbită până-n adâncul pământului.. Este semnalul așteptat de mugurii înserării, care împânzesc nemărginirile rotunde., Soarele mai murmură câteva licăriri luminoase și apoi se retrage,lăsând loc chipurilor de umbră.Amurgul se instalează confortabil peste natură. Cheamă în ajutorul lui vântul, care se strecoară printre frunzișuri. O liniște apăsătoare domină întreaga atmosferă.  Amurgul este un timp situat înainte de înfăptuirea unui mira­col şi anunţă marea călătorie, oprirea clipei. Atunci se produce imperceptibila trecere spre magia nopţii, blânda lunecare spre înțelesurile ei ,își spune singură poveștile,își poartă întunecimea.O noapte cu lună plină ,sfânta și clară domnește peste stelele ce se nasc umezi pe bolta senină .Norii par fantome uriașe adunate la sfatul tăriilor cerești.E liniște blândă de taină.

 

                                       O ÎNTÂMPLARE LA  MARE

 

Era o zi de primăvară liniștită. Vântul adia ușor, spulberând nisipul auriu de pe plaja aproape pustie,ici colo câte un copil- constuctor de castele,gălăgioșii aruncători de discuri sau oameni odihnindu-se sub razele soarelui. Valuri ușoare,înspumate aduceau glasul adâncului din  marea cea albastră.Totul părea nemișcat,liniștit.
Dar dintr-odată, au ieșit la iveală nori cenușii, care au acoperit cerul.
Vântul a devenit furios, a început să bată tare, formând valuri mari și înspumate.
Printre norii ce stăpâneau întreg cerul, apărea ici-colo câte un fulger răzleț, luminos,urmat de glasul strident al tunetului.
A început să picure,și în curând stropii de ploaie și-au început dansul pe oglinda mării,tulburând-o.. Fulgerele si tunetele se amestecau într-un zbucium al înaltului. N-am putut să plec,voiam să văd freamătul naturii,eram curioasă.Și-atunci am trăit o adevărată scenă de film,eram singură,eu, marea și cerul.Am văzut și-am auzit fantasticul:balaurii cenușii cu ochi de foc se înfruntau,se rostogoleau spre plajă și apă,revărsând lumini orbitoare.Departe,pe apa mării răsăreau din adâncuri corăbii fantomatice pline de umbre căutând,parcă,viața pierdută în aburii trectului.. Totul era cuprins în furtună,iar eu asemenea unei zeițe nemișcată,ocrotită, urmăream scena zbuciumului universal.
O lumină strălucitoare a risipit norii întunecoși și o formă cerească ciudată a alungat valurile spre orizont...era oare zeul din legende?
Și pe cerul limpezit,razele aurii ale soarelui au ieșit din nou , strălucind peste marea acum liniștită.

Totul s-a umplut de lumină și cer albastru,iar soarele a revenit pe imensitatea solemnă a nesfârșitului, fericită mi-am înălțat ochii spre cer,mulțumindu-i.

 

 

                                    ÎNTÂMPLARE ÎN EXCURSIE
 

  De câteva zile în casa noastră este o agitație cum n-a fost de mult timp,se fac bagaje,părinții șușotesc,vorbesc la telefon,se privesc complice și spun întruna că vom avea noi,copiii, o surpriză.Nu sunt curioasă,pentru că nu voi fi cu prietenii mei.Da,sunt bucuroasă că voi fi cu familia,dar aș fi vrut puțină libertate.În sfârșit,îmi fac și eu bagajul,așa cum vreau eu,deși mama îmi spune să-mi iau lucruri ca pentru o petrecere în natură.N-o ascult și-mi pun numai îmbrăcăminte de oraș.Plecăm și observ un cort  și alte obiecte ciudate.Mi-am luat telefonul,muzică și privesc  pe fereastra mașinii,fără interes.Ajungem pe drumul îngust din dealurile Buzăului.A!dar aici e totul sălbatic,niciun hotel,nimic din ce-aș fi vrut eu.Cu toții întindem un cort mare,scaune pliante,saltele ,pături.Vom face foc din crengi,vom colinda locuri pe cărări înguste,vom culege fructe din pomii ce cresc prin pădure...,dar avem și provizii de-acasă.Adormim,sunt  nemulțumită de așa-zisul meu pat și adorm totuși.Un foșnet mă trezește,deschid ochii, afară în noapte văd cerul aproape de mine cu mii de stele,luna ce mă privește liniștită,parcă vorbindu-i lumii.E ireal,e ca-n poveștile copilăriei.Aș alerga prin noapte,aș cânta,dar foșnetul îl aud din nou.Privesc în jur și văd un iepure alb cu ochii mari strălucitori,mă privește,fără a se teme...îl privesc și eu să-mi dau seama că poveștile sunt adevărate.Nu-l voi urma,pentru că îi știu povestea,dar rămân să-mi încânt sufletul de magia nopții,de luminile ei,de cântecul frunzelor,de  adierile ce-mi recită șoapte venite din adâncul locurilor ascunse în noaptea magică.E poveste sau....

 

                                                    Să ocrotim natura

 

      Pe la ferestre se prelinge din cerul posomorât o lumină cenuşie.Este sfârşitul toamnei şi mă simt tristă.Deodată telefonul sună şi o aud pe mama vorbind,apoi intră în camera mea,mă priveşte şi, zâmbind, îmi spune că vor sosi în vizită câţiva colegi de clasă.De ce...nu ştie...Şi dintr-odată mă simt înviorată,cobor să-mi întămpin curiosă colegii-prieteni.Sunt mulţi şi gălăgioşi,unii au mănuşi de menaj şi saci negri de plastic.Îmi explică: vom merge în parc şi vom face curăţenie,dovedind că dorim o atmosferă curată,liniştită,locuri de joacă,de plimbare,de recreere liniştite,încântătoare,a căror prospeţime să ne dea siguranţă.                                                                                                                                                                       Ajungem în parc, ne împărţim în grupe de câte trei copii:eu cu...şi cu...am ales partea dinspre lac,cu bănci,cu câteva alei.Adunăm hârtii,sticle mai mari sau mai mici goale,bucăţi de hârtie,fragmente din jucării stricate,o minge spartă,crenguţe uscate şi multe,multe frunze uscate.  La început am muncit în linişte,apoi ,,artistul”clasei a început să recite teatral o poezie învăţată de mult la grădiniţă;ceilalţi care adunau la fel de conştiincioşi au început să râdă.                                                       Dar a fost doar începutul,fiecare a cântat,a povestit o mică întâmplare şi n-am simţit când am umplut  sacii cu gunoaie.Am privit în urmă şi deodată am auzit aplauze:erau trecătorii,care ne admirau şi ne mulţumeau pentru curăţenia făcută.                                                                                    Până la lăsarea serii am stâns un munte de saci ,dar niciunul nu era obosit.Mi-am privit colegii-erau puţin murdari,obosiţi,dar în ochi le luceau luminiţe vesele.Apoi Doamna ne-a felicitat şi ne-a spus că avem un parc frumos,curat şi important este să preţuim natura,s-o iubim,    s-o salvăm de gesturile oamenilor nepăsători.Acum ştim că verdele ierbii,crengile copacilor,limpezimea apei înseamnă viaţa de care ne bucurăm cei prezenţi,dar care trebuie s-o transmitem celor ce vor veni. 

 

                                        Vacanță în Maramureș

          

Plec în vacanță într-un loc dorit de mult timp--în Maramureş, considerat  sufletul satului tipic românesc. Ajung într-o zi cu soare și-mi desfăt privirile cu aşezările pitoreşti,cu  dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sãlbatice, Știam din auzite,de la cei care au mai fost pe acolo că Maramureşul concentreazã tot ceea ce înseamnă viaţa la ţarã. Și acum iată că și eu am ocazia unicã  de a mă  întoarce în timp, de a fi martora  unor obiceiuri păstrate cu mare grijã,a tradiţiilor şi a stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute.Sunt așteptată de prietenii părinților mei,care trăiesc aici,după ce au părăsit orașul.Îmi este dat să văd cu ochii adevărului că regiunea ţine locul unui testament al tradiţionalului, al unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care în zilele noastre doar citim sau auzim de la bunicii noştri sau de la cei care au stat o vreme în aceste locuri.

O întâmplare a fost deosebită,când am mers la o familie primitoare și am văzut că,deși toți au urmat școli ca și ai mei, trăiesc ca strămoşii lor,că îmbrăcămintea este ţesută manual și  purtată cu mândrie,că la biserică, sufletul satului,merg toți,de toate vârstele.Am fost și eu îmbrăcată în costumul maramureșean și am fost primită ca una de-a lor,numai că n-am înțeles unele cuvinte.Am mers cu noii prieteni la slujba de duminică și i-am privit pe oameni,erau alții parcă,ascultau cu atenție cuvintele preotului,ochii căutau spre icoane,erau adevărați,erau frumoși,aveau o lumină pe chipuri,credeau în adevărurile sfinte.La plecare i-am văzut îmbrățișându-se cu urări de bine pentru cei mici,mai ales. M-a uimit o altă realitate: vecinii se cunosc unii pe alţii şi se ajutã între ei,iar pe mine mă strigau și mă invitau în casa lor,de parcă eram rude adevărate.Noii prieteni m-au dus într-un loc sfânt la mănăstirea Bârsana, construită de familia lui Dragoş Voievod în secolul al XVI-lea pe malul stâng al Izei( fiind strămutată apoi pe malul drept pe locul numit Podul Mănăstirii).Am aflat de la un bătrân ce se odihnea pe una din alei că pentru orice construcţie realizată, biserică sau casă nouă, trebuie făcută rânduiala veche, aceea de a îngropa o vietate sub talpa bisericii cu nişte grâu (precum mitul meşterului Manole). Deoarece nu s-a făcut acest ritual, biserica nouă a „cerut” o plată mai mare: capete de oameni. Aşa explică localnicii nefericitele evenimente în care au fost implicaţi cei care au pus umărul la ridicarea frumosului lăcaş. O fi mit ....sau realitate ...povestea m-a uimit pe mine orășanca din Regat. 

Viaţa în Maramureş este învăluitã în mister. Mi-am făcut prieteni cu care am străbatut pasurile montane, am coboarât în văile însufleţite de cântece și dansuri amețitoare A fost o experință deosebită,parcă am trăit într-o lume de film,acolo ,,în ȚARA veche cu oameni fără pereche”.

 

Alcătuiți o compunere în care să se folosească următoarele cuvinte:

    ----copilărie,barca,furnica,șocant,nimfa;

 

        Iată un exemplu:

  Copilărie…copilărie…copilărie! Cântecul ce-mi străbate sufletul zbuciumat de zilele adolescenței,șoapta ce-mi aduce alinare și neliniște,melancolia ce-o simt cântând legănat:,,Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?’’

  Visez purtată de barca vieții în valuri înspumate cu iluzii,unele deșarte,cu certitudini,cu bucuriile pentru cei nou-veniți strigând de uimire și durere,pentru cei plecați lasându-ne,,numele adunat’’…în zilele duse mai departe și mai departe de știutorii și neștiutorii lumii.

  Ce suntem noi apăruții în această lume?-neștiutorii?marii sau micii,puternicii,furnica ce-și duce povara,cântărețul de iubiri,închinătorul?

  E șocant gândul omului de început: oare să înainteze,să rămână,să se ascundă,sau să pluteasca în visări ca nimfa ce-i ademenea pe Iasonii plecați în căutarea adevărului și minciunii,binelui și răului,iubirii și urii.