cartea tipărită sau digitală....

                                  Cartea  tipărită  într-o societate digitalizată

 

Se spune că viitorul ne rezervă cărți, reviste, joburi, vieți și sentimente digitale, că trăirile noastre vor fi reduse la online și că vom uita cum să ne privim în ochi, cum să desprindem cu degetele foile unui roman. Să fie oare atât de sumbri anii ce vin?

   În viziunea mea, întotdeauna vor exista oamenii care aleg lumea trăirilor „palpabile” în detrimentul celei a trăilor în fugă, virtuale. Astfel, consider că destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată este acela de a exista.

   În primul rând, nu îmi pot imagina cum ar arăta un soi de ediție princeps a cărții unui autor nou, în format e-book. Cartea tipărită va exista mereu, pentru a marca începutul, lumea materială din care e desprins firul unei povești, fie că va fi ea scrisă de un sistem de operare căruia autorul îi va vorbi, fie că încă va fi redactată folosind tastatura.Trec cu pași ușori prin sălile bibliotecii mari,unde liniștea îmi dă senzația de calm,de siguranță.Îmi plimb degetele pe coperțile cărților cartonate

și citesc numele autorilor cunoscuți:Eminescu,Eliade,Farago și... zâmbesc,iau o carte a lui Nichita Stănescu recitesc,,Leoaică tânără, iubirea...”,simt moliciunea hârtiei,îi aud foșnetul ,culoarea cernelei,e ceva intim,prietenesc,mângâi fiecare pagină,întorcând-o.E bine,mă simt ca în prima zi de școală.

   În al doilea rând, cred că variantele tipărite ale cărților vor reprezenta o noțiune de lux, în contextul în care formatul digital constă în redactare și multiplicare, folosindu-se doar memorie RAM, iar formatul tipărit presupune imprimare de text și grafică pe feluri diverse de hârtie. Practic, o carte care va putea fi ținută în mână și în care vor putea fi subliniate, pe alocuri, pasaje, va fi mult mai costisitoare decât una în format electronic.Ținând în mână cartea,nu mă mai simt singură,pentru că știu că înaintea mea au mai fost și alții,îi simt prieteni,deși nu-i cunosc.

În plus, precum în prezent există oameni care nu se pot desprinde de valorile tradiționale, deși alternativele moderne le sunt la îndemână, ce mă împiedică să cred că în viitor nu vor exista oameni anti- format digital?Sigur că vor fi,sigur că în serile lungi de iarnă sau în amurgul unei zile de vară vor citi,,Sara pe deal”sau,,La gura sobei”,poate vor adormi cu ochelarii pe nas și vor visa o Ileană sau un prinț,dar vor fi și alții,să-i înțeleagă și pe ei, cei care nu se vor desprinde de tastatura unui computer,ascultând muzică la căști.E normal și pentru unii și pentru ceilalți.

Așadar, din punctul meu de vedere, destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată nu este unul tragic, ci unul al reinventării. Valoarea tipografiei va crește considerabil, dar oamenii îndrăgostiți de lectură și de trăirea în realitate își vor savura și peste ani și ani cafeaua ținând un roman în mână, nu un e-book reader,vor admira o gravură sau o copertă desenată de un creion talentat,operă de artă.O poți dărui cuiva drag,chiar dacă te va privi nedumerit,dar sigur într-o zi o va citi,așezat comod în fotoliu.Dacă ar fi undeva într-un folder,ar da ,,search”și ar găsi-o,așa o va căuta prin cameră,o va găsi și o va pune bine,atingând-o.

Mă gândesc la înaintașii care doreau răspândirea unor texte,n-a fost ușor,cărțile au înlocuit papirusurile,tăblițele,au devenit un lux pentru unii,hrană sufletească.

Cartea digitală nu va înlocui CARTEA,așa cum o știe lumea și-o iubește,însă,lansează provocarea selecției inteligente.

 

compunere gramaticală

                                         MISTER......

O noapte senină ca in povesti.O noapte ce se dorea întunecată ,dar cu luna plină ,sfântă și clară, care domnește peste stelele ce se  nasc umezi pe boltă.  .Norii curg ca o perdea ce permit astrelor să-și joace rolurile pe magnifica scenă a cerului albastru apar și dispar,intră și ies de după cortina astralului.Sus, în ceruri,duhurile sunt spectatorii acestor mișcări,dar jos,pe pământ doar pădurea cu privirea ei maiastră stă-n picioare și ea spectatoare  la grandoarea de pe cer.

                        Personajul principal al aceste mari opere dirijată de o mână divină este invăluit in fumul.ieșit din coșurile abundenței astrale.Și-n noaptea misterelor fumul se strecoară prin coșurile locurilor unde se află iubirea.Este el,zburătorul, ce zboară,planează,râde și plânge de cei creduli.Apoi le cheamă sufletele  în templul în care domnește ea, luna.

             Ecourile asemenea unui glas domol de clopot ajung până-n codrii-nalți de brad ,acolo ritmic râul curge-n vad ,creând astfel muzica perfectă pentru aceasta liniște  deplină.

            Pana nici vântul nu mai adie pe nicăieri,l-a oprit bătrânul zeu cu un baston în bastionul ridicat de mâini nevăzute .E o liniște de mormânt,doar zburdalnicul Cupidon declamă în șoaptă versuri și apoi ascultă cum perechile își declară iubirile. Așa e-n Raiul de sus și de pe pământ.

                                    (sinonime,antonime,omonime,paronime)

 

compunere de iarnă

                        Visul unei nopți de iarnă…

 

  Orice om visează altfel în nopțile lungi de iarnă…și-n vis se făcea că din ceruri mâini uriașe cern norii albi adunați din glaciar spre pământ și atunci…spre pământ incepe baletul: la inceput, vijelios mânat de viscolul venit tocmai din nordul arctic.Apoi pământul dezgolit de verdele și de arămiul toamnei,cu vietățile și zburătoarele ascunse sau plecate,cu oamenii infrigurați și grăbiți este luat intr-un dans lent,amăgitor,viclean… de fulgii grațioși,fără a vedea că sunt transformați in statui albe,in moși Crăciuni.Totul e alb,drumurile devin alunecoase,copacii par,in nopțile intunecoase, fantome,căutând secrete ale pământului ce doarme,urmărind secunda inghețată a timpului.

  Și-ntr-o astfel de noapte, o stea  a vestit un miracol și de-atunci Iarna cu albul ei ,cu cenușiul cerului lipsit de soare, cu brazii impodobiți de colinde,cu obrajii inghețați și cărări strâmte printre nămeți este așteptată de toți oamenii dornici de viață,de visul spre nemurire .

 

                         Tablou de iarnă

 

  Înfrigurat,într-o zi de decembrie,mi-am oprit pașii în fața unei galerii de artă și…am intrat.Nehotărât(a),mirat(ă)…eu,care nu știam multe despre artă; dar mi-am zis că scap puțin de frigul străzii.                                                                                                                       Am privit pereții,apoi tablourile,nu înțelegeam nimic,dar am mai rămas privind insistent tablourile:peisaje,portrete,flori.

  Și,pentru că  suntem în anotimpul alb,mi-am oprit privirea pe câteva tablouri ale albului.       ,,Noapte de decembrie’’,am citit lângă rama tabloului;niciun nume,anonim… rama din lemn ușor prelucrat de mâna unui meșter,avea parcă  încremenit frigul iernii,iar tabloul -o pânză pe care penelul artistului încercase să surprindă momentul misterios, când natura este încremenită, așteptând un miracol.

  În prim-planul tabloului albul troienelor copleșea privirea,simțeam glaciarul,am desluțit câteva urme ușoare,poate o vietate grăbită să se ascundă,sau un om pierdut,alergând spre dumbrava din departare,unde trunchiurile copacilor erau zugrăvite într-o culoare a tristeții: negru-maroniu,crengile desfrunzite erau ca niște brațe înalțate spre cer, implorând. Mi-a atras atenția, în partea dreaptă a tabloului,în planul al doilea,un trunchi îndoit spre pământ,parcă vrând să asculte ușoara respirație a adâncului,unde viața mai clocotea. În planul îndepartat,ceresc,culoarea plumburie cu ușoare nuanțe de alb era strabatută de o aripă a durerii,o călătoare se pierdea în neant, chemată de un glas numai de ea auzit.

  Întregul tablou degaja un aer trist,dar dintr-odată am zărit în partea stânga,undeva,în depărtare,un clăbuc alb,un fum dintr-un horn: viața nu poate pieri în acest alb al troienelor și plină de speranță,zâmbind înaltului… am înțeles un adevăr…

 

                             TOPIREA GHEȚARILOR

 

Ora de geografie.Chiar dacă nu sunt înclinată pentru această specialitate,subiectul propus astăzi spre dezbatere este interesant: topirea ghețarilor.Pe tablă sunt așezate multe planșe cu ghețari de la Polul Nord,cu șiruri de pinguini,ducându-se să se hrănească spre ocean...impresionant! Domnul profesor ne explică că planșele sunt fotografii făcute de  jurnaliştii de la National Geographic,care  au creat o serie de hărţi interactive cu ajutorul cărora se pot observa consecinţele topirii gheţarilor la nivelul întregului glob.Eram foarte atenți,mai ales că am aflat că  în prezent se estimează că pe Terra există  kilometri de cubi de gheaţă, mai mulți  în zona Antarcticii. Domnul profesor ne-a spus cu îngrijorare că va fi nevoie de mai mult de 5.000 de ani pentru ca temperatura Terrei să ajungă la o valoare suficient de mare, pentru a permite topirea tuturor gheţarilor. Un coleg a adăugat despre consecinţele  catastrofale pentru majoritatea continentelor, că nivelul mării va  creaște, în urma unei topiri complete a gheţarilor,sigur am vorbit și eu: cred că e suficient, pentru a strămuta toate ţărmurile din lume.  
Și atunci s-a iscat o adevărată dezbatere: chiar dacă topirea totală a gheţii ar dura peste 5.000 de ani, cercetătorii afirmă că planeta se confruntă deja cu începuturile acestei acţiuni prin creşterea temperaturii globale; de-a lungul secolului trecut, temperatura Pământului a crescut cu circa o jumătate de grad Celsius, ceea ce a avut ca efect o creştere a nivelului mării cu şapte centimetri
O altă discuție a fost privitoare la situația că un asemenea fenomen va avea ca efect, în Europa spre exemplu, inundarea unor oraşe precum Londra sau Veneţia, la fel precum întreaga zonă a Olandei, cât şi o parte însemnată din Danemarca,;cum vor arăta în viitor aceste orașe superbe? Chiar şi România, potrivit hărţilor prezentate de cei de la National Geographic, ar putea fi inundată în zona sudică,adică chiar și capitala?
Ce se va întâmpla cu pământurile,vietățile,bunurile oamenilor?Dar cu urșii polari,cu pinguinii,cu aurora boreală,va mai apărea?Dar cu anotimpurile,va mai fi iarna atât de așteptată cu bradul de Crăciun?E adevărat că eliberarea de gaze  cu efect de seră va grăbi procesul de încălzire globală va genera inundații,tornade,dezastre naturale?

Am aflat multe probleme interesante,iar,când am ajuns acasă mi-am promis că voi citi,mă voi informa,trebuie să știu mai multe,să ne implicăm fiecare,să protejăm natura,să ne bucurăm de fiecare zi,de fiecare pom,floare,pasăre ce încântă cerul și pământul cu zborul liber și cântecul ei curat. 

 

                 E iarnă… și noapte, și ninge și ninge….

 

  Îmi înalț privirea spre cenușa norilor și caut  luna și stelele și nu văd decât…un dans al unor rochii de bal ireal,ce se-nvolburează și aleargă amețitor spre nicăieri.Unde ești albastrule cu luminile calde?

  Simt aici, cum timpul aleargă presărând fluturi albi înghețați pe pământul gol și trist străjuit de copacii singuratici desfrunziți.

  Simt și văd clopoțeii din crengile înghețate stârniți de aripile îngerilor ce trimit pe pământ fulgii-steluțe.

  Iarna este castelana care-și pudrează fața cu zapadă și se oglindește în soarele rotund și palid.

  O pasăre coborâtă din cenușiul ceresc pare o săgeată neagră,ca un vis,ca o iluzie,iar țipătul ei ascuțit caută un adăpost în crengile goale ale copacilor cutreierați de viscol.

  Tot e alb,pământul pare cufundat într-o mare de zăpadă sclipitoare,câțiva pași ai unui călător  căutând caldura unei case-sunt singurele urme de viață.

  Zilele scurte sunt tăcute,iar nopțile lungi și întunecoase sunt cutreierate de clopoțeii stârniți de fulgii zburători și glasurile celor ce se pot bucura de albul-alb.Doar bradul se-mpodobește și, cuminte, ascultă colindele lui Moș Crăciun și crede în veșnicie.

 

                             Câmpia....iarna

                                                                                                                                                                          Amurgul punea o umbră albăstrie pe neclintitele întinderi de omăt ale câmpiei. Umbrele se întind pe pământ cu o magică frumusețe,sunt asemenea unor fantome ce coboară de sus,din neant și se pregătesc să cutreiere pământul.Câmpia doarme și visează  la aventura  rece  a  albului. Cu pași gigantici troienele cernute cutreieră  fața  netedă cu sclipiri argintii a pământului.E liniște,doar în adâncuri parcă se aude un oftat ,sunt semințele puse de toamnă și care-n primăvară vor decora  cu verde  întinsul...sunt rădăcinile amorțite ce vor scormoni pământul,ridicând sevele clocotitoare.Și pe-ntinderea pustie din loc în loc un petec ușor scormonit de fuga vreunui iepure speriat de propria umbră.Departe copacii rari și ninși par de cristal,foșnind cu glas de gheață.În noapte,pe cerul neclintit stelele par ochi înghețați,stranii ai ființelor din alte lumi.Luna se ridică mândră și rotundă ca o stăpână a albului-alb. Vâslind, un corb negru se lasă încet pe albul câmpiei,atras de lumină rece a cerului,fără a-ndrăzni să deschidă pliscul.Frig,noapte,zăpadă,tăcere.Pământul răbdător așteaptă dimineața cu speranța unui răsărit auriu pe seninul dorit.Și-atunci câmpia  își va arăta albul imaculat ca pe-o podoabă și va aștepta urma pașilor vreunui om dornic de a culege un ghiocel ascuns de omăt.Vântul de aseară, ce spulbera zăpada câmpiei și vuia nemilos,se domolise și dansa ușor printre fulgii poposiți  pe pământul golit de podoabele verzi de odinioară.Doar crengile din depărtare își înălțau brațele goale,rugându-se pentru a nu fi trimise pustiului.Câmpia însă doarme liniștită,se odihnește pregătind flori de marmură ce vor deveni  ghiocei și viorele,brebenei și toporași,așteptând oamenii să-i răscolească adâncul.

 

              Viitorul meu!?!?!!!!!!!!!!

alt="Fotografia de profil a lui Alin Fatu" v:shapes="_x0000_i1025">De câteva zile,nu știu de ce, mă tot întreb ce vreau să fac cu viaţa mea, pe ce să mă axez, ce voi alege, ce meserie mi-ar plăcea să am,cui să cer sfatul. Sunt sigur că există mulţi adolescenți în aceeaşi situaţie. Am văzut filme în care existau persoane care au ştiut încă din copilărie ce vor să devină, iar alţii care s-au hotărât în ultimul moment,când au terminat liceul. Totuşi, cum să iei această decizie? Mai ales că sunt multe influențe din familie și din afara ei:părinții mă susțin în dorința mea de a practica tenisul,bunicii mă văd într-o carieră de:arhitect,medic-poate îi voi vindeca la bătrânețe,o mătușă îmi șoptește că nici profesor n-ar fi rău.Eu însă mă întreb:ce se întâmplă dacă nu mi-am găsit încă vocaţia, dacă nu mi-am stabilit clar drumul pe care vreau să-l urmez? sau poate acel vis pe care îl am încă din copilărie se dovedeşte a nu fi cea mai bună soluţie, pe care aș putea-o alege. Cât de mult contează să îmi aleg profesia ideală? Ar fi mai bine să-mi urmez visul de fi un bun tenismen, pentru că îmi place, pentru că m-am văzut în acestă postură de ani buni şi mi-ar fi greu să renunţ din dorinţa de a fi altfel, din ambiţie asociată şi cu un gram de teribilism, deşi ştiu că este o cale lungă şi grea, până să reuşesc-- mi se pare acum imposibilă? Sau să caut o altă cale, mai simplă, legată tot de ceva ce place altora, dar care m-ar condamna să îmi abandonez visul şi să-mi pierd orice drept asupra lui, rămânând doar cu amintirea? Oricum aș face, pierd ceva şi câştig altceva… deci cum să iau o decizie la această vârstă? Trebuie să merg pe calea care-mi place, să mi se potrivească, ca în final să am satisfacţii cu privire la profesie şi la drumul ales în viaţă. Dar cum fac asta? De unde ştiu că e bine?E ca un joc de-a baba oarba, e o alegere făcută din instinct. Nu am de unde să ştiu ce îmi rezervă viitorul. Pot doar să fiu inspirat sau nu, să am sau nu noroc. Aşa că…ce aleg?Răspunsul meu este așa de hotărât acum,că toate gândurile,întrebările nu mi se par chiar un joc:eu vreau să devin un mare tenismen al țării mele;voi munci din toate puterile mele,voi fi conștiincios,voi fi serios!(un singur gând mă neliniștește:participând la multe competiții,nu voi fi mereu la școală ca toți colegii mei,dar mă voi strădui-promit!!!!)

 

                   Vis de Crăciun

 

E iarnă din nou, și totul doarme sub geana nopții, doar lemnul uscat pe care l-am aruncat mai înainte-n sobă, încă zugravește pe pereți fantasme de basm, stârnindu-mi în suflet amintiri cu nopți înstelate, cu țurțuri de gheață pe la geamurile înălbite de frig și cu povestea mamei : poveste cu un staul, cu îngeri si cu un prunc născut pentru Lume. Mirosea a cetină și vocea mamei este așa  de caldă....cântecul șoptit:,,astăzi s-a născut Hristos,Mesia cel luminos”....m-a adormit și-n aburii somnului se făcea că s-a dechis o poartă,scârțâind ușor și un moș bătrân,bătrân m-a luat de mână și m-a dus undeva într-un loc puțin luminat,unde un prunc zâmbea,iar niște regi în straie bogate,strălucitoare stăteau în genunchi cu capetele plecate,iar în mâini aveau daruri de preț.Era cald și totul liniștit,iar de undeva de sus se auzeau voci armonioase,un cor al îngerilor.Era fascinant,iar eu aveam ochii plini de încântare,am întins mâna spre prunc și-am simțit o adiere de vânt,am fost potopit de petale albe și purtat într-o grădină unde oameni în straie albe cântau,mulțumind unei stele de pe cer.Apoi m-am ascuns,când am auzit zăngănit de arme și pași grei de soldați și țipetele oamenilor și mai ales plânsete de copii.Și din nou m-am simțit purtat de o furtună, până undeva pe un drum unde un om purta o cruce enormă pe umăr și plângea cu lacrimi de sânge...și-a ajuns sus...sus,luat de aripi albe și....m-am trezit.În cameră mirosea a brad verde,iar din vârful lui parcă-mi clipea,zâmbind un înger...semăna cu pruncul din somn.I-am mulțumit pentru visul de noapte.Este Crăciunul .... toți oamenii sunt mai apropiaţi,mai fericiți,au în suflete icoane și bucurii...iar moșul bătrân,bătrân mi-a adus în dar o zi minunată...

 

                           Pomul de Crăciun....

Seara în care împodobeşti bradul e ca o poveste. În casă e cald şi miroase frumos a verde. Mama trebăluieşte de zor şi privește casa cu zâmbetul bun ca de obicei, tata e puţin emoţionat, puţin stângaci şi nerăbdător,el împreună cu copiii,a fost în locul de unde se aleg brazii ce vor împodobi sărbătorile,iar acum vrea să -și vadă familia primind vestea cea mare a nașterii lui Iisus. În cutii, globuleţele colorate sclipesc cu ochi colorați, iar când le atingi între ele, din greşeală sau intenţionat, scot un clinchet cristalin, ca al clopoţeilor. Le punem  în brad și ne învârtim ca într-o horă; ca să iasă bine culorile, cineva puţin nemulţumit, mai ia unul de colo şi îl pune mai sus sau mai jos,. Nu toate globurile sunt rotunde, unele au formă de steluţă, altele de brăduţ, altele de animăluţe. Apoi se pun  bomboane şi clopoţei,și artificii. Beteala- drumul spiridușilor şi beculeţe vin la sfârşit, după ce s-a pus îngerașul alb în vârf.E ca-n basmul acela cu o crăiasă din ținutul alb,cu daruri,cu zăpadă,cu reni,sănii. Instalaţia luminoasă va merge ca un semnal pentru Moșul cel așteptat,iar umbrele colorate care apar pe pereţi şi pe perdea sunt  tablouri  din basmele iernii.

Din când în când pe fiecare îl fulgeră întrebarea :dar dacă nu vine?... trebuie să vină!... și așa adormi şi visezi că a venit Moşul şi că stai de vorbă cu el,iar renii cuminți la fereastră își scutură clopoțeii ca-ntr-un colind vechi.E Crăciunul și odată cu el cerul trimite o veste minunată,iar florile dalbe încălzesc sufletele....

 

                                  tabloul--Fetița pădurarului--Nicolae Toniza

 

Nicolae Toniza„pictorul copiilor”, reflectă un cult al frumosului, o artă înţeleasă ca expresie a permanenţei valorilor spirituale. Apariţia copilului în câmpul vizual al lui Tonitza este legată de naşterea propriilor copii.                                                                                                                                                                            Privesc tabloul și observ chipul suav şi inocent pictat în tonalităţi calde,mă  frapează sunt ochii, deosebit de expresivi. Chipul neștiutor al tainelor lumii este pictat în tonalități calde și fragede,pe fondul tabloului de galben ce dă senzația de căldură și intimitate într-o zi plină de soare și de  verdele închis al frunzelor ce  realizează un efect de liniște, bună dispoziție, relaxare, meditație, echilibru, siguranță,este culoarea speranței.Locul ales de pictor este sub o creangă de stejar,pentru că acolo fetița nu se va lăsa doborâtă de soartă,știe că arborele semnifică continuitatea vieții.A privit femeile din jur ,le-a imitat ,legându-și o maramă copilărească,ca să-și exprime ca și ele seriozitatea,dar mai ales să-și arate podoaba părului negru împletit în cozi mândre și bogate, vin să adauge cu grație această apariție discretă. Tușele feței se topesc sub calmul cromatic, dar ceea ce frapează sunt ochii, de un negru atât de misterios, încât simplul portret de copil pare prea puțin pentru o astfel de compoziție accentuată în jurul unui singur punct de focalizare. Astfel cade asupra privirii acel accent expresiv și totuși timid,ce subliniază totodată starea și sufletul copilului, dar poate și mai mult exaltarea spirituală pe care o simțea pictorul. Așa cum Da Vinci se autoportretiza în multitudinea de chipuri pe care le crea, așa și Tonitza se privea pe sine prin ochii copiilor pictați cu atâta grijă și zvăpăiere sufletească.Sufletul este concentrat desigur în ochii deosebit de expresivi, a căror lumină interioară reflectă și vibrează în întreaga compoziție. Ei acaparează o bună parte a chipului, se contopesc cu genele și sprâncenele, ce se topesc sub căldura acelui negru intens, amintind de o apariție nepământeană, ca de luceafăr. În aceeași manieră inefabilă de semitransparență, sprâncenele,nasul și buzele roșii sunt numai menționate, impresia fiind subordonată și topită de înflăcărarea unei priviri pătrunzătoare.Rochia copilărească ,de culoare roșie captează atenția, simbolizează căldura, foc, pasiune, entuziasm,este culoarea copilăriei,iar manșetele albe,dantelate arată cochetăria feminină.Este o fată abia ieșită din copilărie,ca o zână din povești,delicată,suavă,așteptând  cuminte cu mâinile linștite să i se împlinească un vis știut numai de ea.Este așezată în mijlocul tabloului și nu este singură,pentru că mii de gânduri și vise îi dau târcoale,făcând-o să viseze,acolo în mijlocul naturii,unde se simte ZÂNA ZÂNELOR....

 

                           O vizită la Grădina zoologică

 

Orice om,dacă are suflet de copil, nu are cum să nu se bucure de o vizită la Grădina zoologică, de toate animalele,păsările și de zâmbetele calde,prietenoase pe care oricine  le poate  vedea întipărite  pe fețe. Mi s-a spus  că ar fi bine sa nu vizitezi animalele imediat după ce au mâncat, pentru că atunci au obiceiul să se odihnească – și o fac de cele mai multe ori la umbră, ascunse în cuști. Astfel, maimuțele nu se joacă nebunatice, năstrușnice,sunt somnoroase,leneșe.                   

Se pot încerca  și câteva senzații ,,tari”:o vizită la  familia leilor: cușca lor este transparentă, astfel încât  există sentimentul ca te afli chiar lângă ei,sunt ca într-o curte regală.

Văd multe animale care trăiesc în luxuriantele păduri tropicale amenajate: elefanții inteligenți cu abilități  de a învăța noi lucruri,îi  privesc cum își fac baia de dimineață,sunt mari,enormi,greoi,dar au o delicatețe,o ușurință de a se mișca,încât parcă  se supun unui ritual.Departe,hipopotamilor nu li se vede decât spinările enorme în apa noroioasă.E liniște și dintr-odată  o armată de babuini năvălesc pe malul apei aplaudându-i.Se bucură de libertate,de verdele copacilor,se joacă asemenea copiilor fără griji.Mai departe trăiesc în habitatul lor bine amenajat șacali și manguste, lemuri care vin lângă oameni, vulpi zburătoare - un fel de lilieci, dar mai mari. Urangutanii, blânzi se leagănă agale de crengile arborilor din împrejurimi.Toți ochii îi privesc cu admirație și gândul zboară către King Kong din film,cel îndrăgostit de o fată frumoasă,blondă.La soare se ,,bronzează” broaștele țestoase gigant, în alte ape calde se fugăresc dragoni de Komodo, crocodili fioroși și printre ei diverse specii de șerpi.Într-un copac fără frunze o pumă urmărește nepăsătoare,iar Baghera –pantera neagră rămâne înțeleapta junglei.Pe alei trec în curse poneii cu coamele fluturânde.Dar atenția  este atrasă de tigrul siberian alb,un exemplar superb,cu ținută regală,mândră,iar privirea pătrunzătoare pare că aduce imagini din timpuri vechi,vechi. Rinocerul alb, mandrilul, maimuțele Proboscis, ursul malaezian,urșii panda,girafe,cămile,lame,canguri,hiene sunt privite cu multă curiozitate, bine întreținute și puse în evidență în habitatul natural amenajat. Parcul cu păsări este ultima atracție,este atâta culoare și note muzicale,că dă impresia unui început de spectacol muzical.În finalul vizitei mulți vizitatori cântă și aplaudă o familie de urși polari –este o aniversarea ,dar și apariția unui bebeluș-un ursuleț alb,mângâiat de o mamă grijulie.

Am vizitat,m-am încântat,dar undeva în suflet simt o tristețe apăsătoare...de ce?m-am simțit ca micul Mowgli...dar mă întreb:cum ar fi fost toate animalele acestea în LIBERTATEA  ADEVĂRATĂ.....

 

                                   Iarna la malul mării

 

Valuri mari, care depășesc statura unui om lovesc fără milă malurile litoralului. În liniștea plajei pustii, departe de vacarmul obișnuit al orașului de la Marea Neagră, marea agitată scoate sunete puternice. Parcă ar fi niște  tobe uriașe care sunt lovite necontenit. Mișcarea de du-te-vino a valurilor, atât de calmă și caldă altădată, acum, iarna, este tulburătoare. Marea pare o fiară dezlănțuită care mușcă neîncetat din nisipul fin al malului. Se zbate, zbiară, după care se retrage la fel de furioasă în larg,undeva la orizont. Apoi se reîntoarce mai nervoasă și mai șuierătoare, aducând totodată  curenții din nordul cel înghețat.
Privirea mi-e atrasă de digul înalt,cenușiu de piatră. Apa rece înspumată, adusă din largul mării agitate, se rostogolește,vrând parcă să ia în stăpânire țărmul.Șuieratul apei se unește cu asprimea sunetelor vântului într-un murmur metalic,nemelodios . Răsuflarea rece și violentă a acestuia amenință orice ființă care îi stă în cale.Și-n toată această încleștare un pescăruș înfruntă urgia valurilor,cătând în adâncurile tulburi hrana. Cu un sunet prelung, triumfător, se ridică sus,agil,grațios ca o săgeată,triumfător.Îi aplaud îndrăzneala și-i trimit o fluturare de gând cald.

Dar cerul îmi primește și el salutul și printre norii cenușii o rază luminoasă se strecoară ,desenând pe nisipul înghețat o linie argintie.Pot s-o prind în palmă și s-o arunc spre larg ca Poseidon,zeul furtunii și să potolesc urgia apei.Dar rămân privind dansul valurilor ,închipuindu-mi că așa au fost create lebedele-din spuma furtunilor marine de iarnă.

 

                                O amintire din muzeu....

 

Muzeul figurilor de ceară, cunoscut şi sub numele de “Muzeul Madame Tussaud”, are o istorie deosebit de palpitantă.Sunt fericită...am ajuns și intru cu emoție Muzeul are mai multe săli, fiecare având o anumită tematică sau prezentând o anumită perioadă istorică. Celebrităţile în viaţă sunt modelate chiar în atelierul expoziţiei sau la ele acasă, în cabinetul de lucru.  Personajele istorice sunt realizate după tablourile care prezintă cel mai sugestiv particularităţile ce caracterizează personalităţile respective.Impresionant,în “Holul de onoare” se află şi Henric al VIII-lea (1509-1547), unul dintre cei mai importanţi regi englezi, înconjurat de cele şase nefericite soţii: Caterina de Aragon; Anne Boleyn – moartă prin decapitare; Jane Seymour – decedată; Anne de Cleve – de care a divorţat; Catherine Howard – decapitată, şi ultima, Catherine Parr..câtă istorie...

O scenă ce-mi  atrage privirea este cea a “Frumoasei din pădurea adormită”, a cărei figură se aseamănă cu trăsăturile doamnei du Barry, ultima iubită a regelui Franţei, Ludovic al XV-lea. Realizată în 1765, aceasta este cea mai veche figurină de ceară a muzeului. Un mecanism de ceas, acum electric, ascuns sub corsajul rochiei, produce respiraţia Frumoasei din pădurea adormită, încă din 1837, atrăgându-mă şi fascinându-mă. Mă apropii cu pași ușori de Frumoasa și rememorez povestea care m-a fascinat,o privesc și am impresia că mă simte și-mi zâmbește, de parcă între noi ar exista un secret neștiut de nimeni ,de veacuri,o mângâi ușor și-i doresc fericire veșnică,iar ea clipește și respiră urmărindu-mă.Acasă,privesc fotografia din muzeu și,surprinsă,îi revăd zâmbetul ,era ca al meu,iar eu semănam cu ea.Cred că a fost iluzie optică....sau cu adevărat ceara a prins viață...enigmă....

 

gânduri de sărbători...

              Colindele  pentru Moș  Crăciun  încep sub zăpezi pe o cărare

         a magilor,cu sania zburând prin ninsoare,cu mama împletind colăcei,

         cu mireasma dulce de Iisus născându-se în iesle…și bradul scuturând

 

         arginturi.Veniți să fiți cuprinși de colindele mărturisite-n roua datinilor!

 

                  În ziua luminării,când steaua a vestit nașterea sufletului curat,

         învelit în trupul rănit de drumul pătimirii,ne înălțăm sufletul-clepsidră în dorința veșniciei…și…colindăm iubirile cu bucurii,tristețile cu lacrimi…       

          Ne urăm și vă urăm s-avem și s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit................e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului vă învăluie întru mulți ani fericiți și verzi......

 

            Cu câteva clipe înainte ca păstorii să aducă vestea cea mare vă amintim că nimic nu arde și nu încălzește ca iubirea!!!!!

 

          Fiecare avem țesut Crăciunul în suflet cu fir de stea,cu aur și smirnă,cu darurile aduse de glasurile îngerilor ce aduc o veste minunată…să ne bucurăm de lumina dăruită în zilele sfinte!!!!!!!!

 

 

                             Pomul de Crăciun....

 

Seara în care împodobeşti bradul e ca o poveste. În casă e cald şi miroase frumos a verde. Mama trebăluieşte de zor şi privește casa cu zâmbetul bun ca de obicei, tata e puţin emoţionat, puţin stângaci şi nerăbdător,el împreună cu copiii,a fost în locul de unde se aleg brazii ce vor împodobi sărbătorile,iar acum vrea să -și vadă familia primind vestea cea mare a nașterii lui Iisus. În cutii, globuleţele colorate sclipesc cu ochi colorați, iar când le atingi între ele, din greşeală sau intenţionat, scot un clinchet cristalin, ca al clopoţeilor. Le punem  în brad și ne învârtim ca într-o horă; ca să iasă bine culorile, cineva puţin nemulţumit, mai ia unul de colo şi îl pune mai sus sau mai jos,. Nu toate globurile sunt rotunde, unele au formă de steluţă, altele de brăduţ, altele de animăluţe. Apoi se pun  bomboane şi clopoţei,și artificii. Beteala- drumul spiridușilor şi beculeţe vin la sfârşit, după ce s-a pus îngerașul alb în vârf.E ca-n basmul acela cu o crăiasă din ținutul alb,cu daruri,cu zăpadă,cu reni,sănii. Instalaţia luminoasă va merge ca un semnal pentru Moșul cel așteptat,iar umbrele colorate care apar pe pereţi şi pe perdea sunt  tablouri  din basmele iernii.

Din când în când pe fiecare îl fulgeră întrebarea :dar dacă nu vine?... trebuie să vină!... și așa adormi şi visezi că a venit Moşul şi că stai de vorbă cu el,iar renii cuminți la fereastră își scutură clopoțeii ca-ntr-un colind vechi.E Crăciunul și odată cu el cerul trimite o veste minunată,iar florile dalbe încălzesc sufletele...

 

                                      Prietenul meu

 

În urmă cu doi ani,părinții mi-au făcut o surpriză,oferindu-mi ceva ce-mi doream de mult timp:   un cățeluș!Din cutie se vedeau doi ochișori care licăreau ca niște picături de rouă; mi-a sărit brusc în brațe,de parcă ar fi vrut să mă îmbrățișeze...și de atunci suntem nedespărțiți.  A crescut atât de mare... au trecut timpurile,când îl luam în brațe,pentru a pleca la plimbare pe câmpul plin de maci.Acum cred că ar putea să mă ducă el în spinare,dacă nu ar rupe-o la fugă,când vede și simte iarba deasă.În plimbările lungi,abia pot să-l prind din urmă cu bicicleta.Noroc că blana lui  arămie cu nuanțe maronii mă ajută să-l văd ușor.De altfel,este foarte afectuos,plăcându-i să fie mereu mângâiat și alintat. Este însă înțelegător cu mine și așteaptă cuminte sub birou, până-mi termin temele.                                                                                                                                                                                       Deși pare blând,îmi este foarte devotat și,dacă simte vreun pericol,își arată imediat colții.Le  spun  tuturor că este cel mai bun prieten al meu.Îi mărturisesc necazurile,bucuriile,mă sfătuiesc cu el,căutând răspunsuri în privirea lui,îl oblig să-mi asculte muzica preferată,chiar dacă dă semne de nervozitate.Mă întreb ce mi-ar spune ,dac-ar vorbi: ar fi mulțumit de prietenia mea,i-ar fi dor de ai lui sau și-ar dori un prieten asemenea lui. Dar îl privesc și-l văd așa cum este:mare,puternic,cu urechile atente,cu blana bogată,cu picioarele bine așezate,dar cu ochii blânzi.... sș-atunci îi spun doar atât: ești prietenul meu adevărat!!!!!!!!

 

 

                                       UN film care m-a impresionat--Viața lui PI

 

Mai nou, destul de rar se întâmplă să vezi un film în urma căruia să rămâi cu ceva bun, să înveţi sau să transmită înţelepciune. Şi la fel de rar se întâmplă să vezi un film care să te ţină în acelaşi timp cu sufletul la gură şi să ai impresia că a durat jumătate de oră, deşi filmul a fost de două ore. Ei bine,  am avut parte să văd un astfel de film: “Life of Pi”.

Sincer, din trailer-ul filmului, mai ales cel de la cinema, nu îţi poţi da seama de mare lucru.  Am să vă spun  O ÎNTÂMPLARE petrecută în timpul vizionării.

Întregul film arată călătoria iniţiatică a unui indian adolescent, călătorie pe care, la un moment dat al vieţii, cu toţii o parcurgem, şi în urma căreia devenim maturi. Lumea în care trăim e precum tigrul bengalez cu care Pi călătoreşte pe apele neliniştite: un alt Univers, diferit de al nostru, în care trebuie să ne adaptăm pentru a supravieţui în călătoria vieţii. Filmul ne învaţă şi despre religii. Pi încearcă, cât e copil, trei religii diferite: hindusă, islamică şi creştină. Încearcă să descopere adevărul şi le adoptă pe toate. Tatăl lui îi spune că el îl respectă mai mult pe cel care nu crede în nimic sau care crede în altceva decât crede el, decât să accepte totul orbeşte. Şi asta începe cu a gândi raţional. ,,Credinţa e o încăpere cu mai multe camere, cu îndoieli la fiecare etaj. Dar îndoielile sunt utile şi întăresc credinţa. Nu poţi ştii puterea credinţei, până ce nu a fost testată.”

Până la urmă, Dumnezeu există în fiecare religie. În cazul lui Pi, care a avut parte de o călătorie însoţită de lupta pentru supravieţuire după ce s-a scufundat nava, împreună cu tot ce avea, el trăieşte o experienţă incredibilă. Ajungând pe uscat, el povesteşte prin ce a trecut, dar oamenii nu-l cred. Atunci, îşi spune povestea în alt mod, personajele fiind nu animale, ci oameni, dar cu aceleaşi însuşiri. Şi le spune să o creadă pe care vor. ,,La fel e şi cu Dumnezeu”, spune el. Şi într-adevăr, e diferit în fiecare religie, dar, de fapt, e acelaşi. Noi alegem pe care îl urmăm şi în care credem.În timp ce eram captivată de imaginile filmului,am simțit o mișcare pe lângă picioarele mele,apoi zdup!un cățeluș mi s-a așezat în brațe,s-a alintat și a adormit.Nu m-am mișcat,iar, cînd s-a deschis lumina,m-a privi,a mârâit ușor și m-a părăsit,fără să-mi mulțumească,ducându-se repede spre o doamnă ce l-a primit cu dojeni.Am trecut pe lângă ei și...surpriză...a dat din coadă,probabil,recunoscându-mă,pentru câteva clipe am fost parteneri de film,iar eu am rămas cu gândul la film.....

 

                                 Meșteșug tradițional

 

În viziunea noastră eroul nu învinge răul pe tabletă, telefon sau jocuri pe calculator, ci prin experienţe reale alături de prietenii lui. Tocmai de aceea, împreună cu câțiva colegi ne-am gândit la cel mai bun mod de a ajuta un erou să îşi creioneze povestea, participând la aventura copilăriei sale în  tabăra de creație a meșteșugurilor populare,tradiționale,undeva în munții Apuseni.

La venire,ni s-a spus că atelierele de creaţie au rolul de a ne stimula imaginaţia şi răbdarea, de a ne  îmbunătăţi îndemânarea şi de a ne  intensifica motivarea, pentru ca în final să acceptăm atât aprecierea cât şi o posibilă critică, cea din urmă având rol constructiv în dezvoltarea eroului nostru.

Așa că am ales cu toții atelierul de icoane pe sticlă.Întâi,un meșter ne-a povestit că icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate activităţile pe care el le desfăşoară se aflau sub semnul binecuvântării dumnezeieşti.Știam că  icoana este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult sau cu scopul decorativ şi religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă.Am cunoscut meşteri iconari din diferite părți ale țării,care ne-au  uimit prin acurateţea creaţiilor lor. După tehnica de execuţie, numele acestor icoane ar trebui să fie mai degrabă „sub” decât „pe” sticlă. De fapt, am desenat şi am  colorat icoana pe ceea ce, ca rezultat final, ar fi fost partea din spate a sticlei , în timp ce partea opusă, adică cea expusă ochiului privitorului, juca rolul de ecran de protecţie pentru pictură. Mi s-a explicat că acest procedeu cuprinde desenarea contururilor în oglindă, astfel încât,la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte corect.Am desenat, sub supraveghere, Fecioara Maria cu pruncul Iisus,contururile cu o pensulă fină,apoi am  colorat părţile  şi fondul; surpiza a fost când mi s-a dat voie să utilizez şi un strat subţire de foiţă de argint. La sfârşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei, pentru a fi apărată de umiditate, am înrămat PICTURA.M-am alăturat colegilor în expoziție și am fost premiată,iar icoana am dus-o cadou mamei mele.A fost o experiență de neuitat și prin străduință am devenit un mic meșter.

 

                            Excursie în Egipt

           

Una dintre cele șapte minuni ale lumii, o civilizație dispărută: misterele anticului Egipt, rămase pentru a-mi aduce aminte de evoluția omenirii. Din cele câteva vizite la piramide, una singura mi-a rămas vie în amintire, pe care nu o voi uita niciodată. Am simțit arșița deșertului, bucuria de a merge călare prin deșert, o senzație minunată. Nu știu ce simțeau oamenii deșertului, atunci când alergau prin nisipul arzător al Saharei, dar pentru mine a fost o senzație și o experiență unică în viață. În alergatul calului… prin nisipul deșertului aerul este fierbinte, soarele te arde, aerul este parcă irespirabil și te sufocă cu praful nisipului alb din Sahara. Simți nisipul, simți vântul deșertului peste umeri și direct în față, te arde odată cu soarele și parcă vrei să nu te mai oprești niciodată din trapul sau galopul unui cal, o plăcere unică. Un aer și un vânt simțit călare pe spatele unui armăsar arab… prin nisipul deșertului nu o voi uita niciodată.

 După încă o alergare am ajuns aproape de piramide, drumul era plin pietre, se merge foarte încet, la pas ușor. Până la urmă, ajungem, până unde ne-am înțeles cu ghidul egiptean și ne despărțim de acel prieten făcut prin nisipul deșertului. La despărțire îl mângâi pe grumaz pe căluț, mă uit în ochii lui și îi văd bucuria, știe că îi mulțumesc și mai vrea să îl mângâi, vorbesc cu el și cred că mă înțelege, ne luăm rămas bun și ne despărțim, noi lângă piramide și el cu stăpânul lui pe același drum pe care am alergat împreună…în deșert. Ajungem în spatele primei piramide. Pentru o parte dintre noi,excursioniștii, acele piramide nu au însemnat după spusele lor decât niște… pietre. Într-adevăr, sunt pietre, pentru mine a însemnat ceva mai mult decât atât, de fiecare dată când am ajuns la baza lor. Simți că în față stau acei mii de ani care au trecut, simți cum toată acea construcție  te copleșește prin istoria ei. De la baza piramidei lui Keops uitându-te la vârful acesteia, am avut senzația că este o scară către cer, un perete care se unește cu cerul, ceva nepământesc la care te uiți uimit spre vârful acestei piramide și ai impresia că vine peste tine. La piramide există aceea magie, există ceva ce te impresionează prin tot acel loc, blocurile de piatră masivă de la bază până în interiorul întunecat și rece al piramidei. Ne-am urcat pe acele blocuri din piatra ale piramidei până mai sus, normal nu este voie să te urci pe piramide și nu ești lăsat, în acel moment însă nu erau soldați egipteni prin preajmă. Ne facem poze, curgeau apa de pe noi, ce să fac dacă am venit în luna august la piramide! Ne-am învârtit pe lângă cele trei piramide și pe la Sfinx, am făcut poze în dreptul Sfinxului. Ieșim pe la intrarea mare unde șoferul egiptean ne aștepta, cum a promis. După toată această experiență pot spune că o vizită la piramide este ceva unic pentru un om. 

 

                      A-nceput de ieri să cadă câte-un fulg….

 

  Cuvinte vesele, pline de așteptare pentru anotimpul nemișcării,al glaciarului,al albului,al frigului și…chiar al speranței.

  Toamna cu arămiul ei a dominat zile cerul și pământul,dar a fost de-ajuns ca norii cenușii să stăpânească albastrul ceresc,ca frigul să-și instaleze domnia,ca aripile îngerilor să-și scuture puful spre pământ și vântul sălbatic să cutreiere amețitor întinderile pustii,fără verdele arborilor și coloritul florilor.

  Din când în când pe deasupra crengilor lipsite de frunze trece câte o pasăre ca o săgeată neagră, ca o iluzie,iar țipătul ei ascuțit caută un adăpost.

  Pământul e gol și negru-maroniu, este culoarea tristeții,a oboselii,a încremenirii,chiar dacă în adâncuri viața clocotește,pregătindu-se de erupție în primăvara ce va veni.

  O mână nevăzută cerne din cenușiul cosmic fulgii,care într-un dans amețitor,mânați de vijelii vor  acoperi lumea întreagă,și-atunci lungi troiene vor schimba fața pământului: albul va domina,iar căldura va fi în sufletele oamenilor ce-și vor îndrepta ruga spre cerul înghețat.

 

Totul pare că doarme,dar viața există și-n această lume albă a iernii, în care bradul se-mpodobește de sărbătoare,iar un moș bun ne-aduce daruri.

 

                                         Peștera urșilor-un palat fermecat

 

  Iarna care a venit să zăbovească pe la noi... m-a făcut să mă gândesc la o destinație de ,,iarnă"și astfel mi-am adus aminte de unul dintre cele mai frumoase locuri:Peștera Urșilor, din Chișcău, Bihor. Cu toate că ai mei au vizitat-o numai în zile de vară, faptul că în peșteră temperatura e constantă, în jurul a 10 grade, o face o destinație chiar ,,călduroasă" pentru o zi de iarnă.

   Numele i se trage de la numeroasele fosile ale urșilor de cavernă descoperiți aici, urși care se adăposteau în peșteri în urmă cu 15.000 ani. Se pare că se retrăgeau să moară în același loc în care muriseră și predecesorii lor, și de aceea numărul mare de schelete descoperite în aceasta peșteră. 

 Prima din cele trei galerii vizitate este Galeria Urșilor (sau a Oaselor) denumită astfel după scheletele urșilor găsite aici. Citisem că s-au descoperit 1500 piese, 140 cranii și multe vetre sau culcușuri ale urșilor. Pe pereți se mai văd zgârieturi adânci făcute de ghearele lor, urșii de atunci având până la 3 m lungime.În Galeria Urșilor am văzut stalagmite în formă de pagode, animale fabuloase și statuete, de aici și numele sugestiv cu care au fost botezate.

   Am rămas singură,am vrut să copiez pe o foaie de desen ceea ce se vedea pe un perete,era o urmă de profil al unui urs.Mi-am trecut mâna pe peretele șlefuit de vreme și-am simțit ușoare denivelări,probabil că în agonia lui un gigant,s-a sprijinit de perete,căutând un ultim reazăm,o speranță că se mai poate îndrepta,nu se va prăbuși.Ciudat ceva îmi atrăgea mâna parcă în adâncul peretelui,auzeam un muget straniu,un sunet de durere,peretele aproape se mișca.Nu-mi puteam dezlipi mâna și-atunci am înțeles că-n ultimele lor clipe de viață,urșii mureau alături de pereții peșterii,care le era ultima apropiere.

   A fost o părere,un adevăr,dar am trăit o clipă unică de întoarcere la un moment  de durere,de despărțire a unor ființe de viață.

 

                             TABLOUL inspirat din nuvela,,Sobieski și românii”

                      

  Tabloul a fost inspirat în zugrăvirea lui de povestirea lui Costache Negruzzi: Armata polonă înfrântă  în luptele cu oștirea otomană se întoarce spre țară prin Moldova,cu comandanții în frunte :însuși Ian Sobieski,regele,,fala leșilor,eroul creștinătății,mântuitorul Vienei’’,nu-și recunoaște înfrângerea și dorește o cât de mică victorie.

  Apărarea Cetății Neamțului de către  cei nouăsprezece plăieși constituie pentru scriitor un prilej de a pune în lumină câteva  din virtuțile strămoșești ale poporului nostru.După patru zile de asalt,plăieșii moldoveni au hotărât să  predea regelui polon Cetatea Neamțului cu ,,tocmală’’:de a fi lăsați să se ducă unde vor voi.

  Tabloul a surprins momentul ieșirii plăieșilor din cetate,ei sunt așezați în prim-planul tabloului.Sunt îmbrăcați simplu,în portul tradițional românesc,cu straie de culoare albă,poartă căciulă pe cap.

  Grupul plăieșilor s-a oprit în fața regelui polon care-i privește cu nedumerire,nu crede că acești oameni ,în starea în care sunt, i s-au împotrivit cinci zile.

În fruntea plăieșilor este Bătrânul,îl recunoaștem ,deși nu vorbește,după privirea în care i se citește simțul datoriei,al dragostei de țară,este demn și cu sânge rece.

Știe că pământul îl simte și-l cunoaște,că este acasă,că și-a făcut datoria apărând cetatea.Alături de el,tânărul vânător care a învățat din această luptă că a-ți apăra pământul înseamnă a respira liber,înseamnă a trăi cu fruntea sus.

  Ceilalți plăieși-unul purtat de camaradul său de luptă în spate sau sprijinindu-se unul pe altul au fețele mâhnite că au părăsit cetatea, unde fuseseră trimiși pentru străjuire.

  În dreapta tabloului sunt trei soldați poloni în straie de luptă,cu lăncile pregătite de luptă,privind spre grupul plăieșilor surprinși că oamenii aceștia li s-au împotrivit atâtea zile,dar gata la un semn al regelui lor să-i pedepsească pentru cutezanța lor.

  În stânga tabloului este însuși regele,în armură,cu coiful de luptă,pe cal, încruntat,mânios ,că acest pumn de oameni i s-au împotrivit.Alături de el îl bănuim pe Iablonovski,hatmanul regelui îmbrăcat în straie de luptă, om de onoare ,un spirit lucid,realist;el, cu riscul dizgrației,atrage atenția suveranului său că plăieșii,,n-au făcut decât datoria lor patriotică”.În spatele regelui se văd flamurile și soldații oastei leșești.Albastrul costumului lui Iablonovski este ca seninul cerului și poate că din el și-a tras și luciditatea de a privi situațiile și înțelepciunea vorbelor.Mantia regelui este roșie ca mânia ce i se așterne pe fața la vederea puținilor plăieși.

  Pe fundalul tabloului se vede Cetatea Neamțului,ce arborase steagul alb,cu porțile deschise,purtând pe zidurile sale urmele,, boambelor dușmănești”,rămasă singură și statornică pământului, pentru a sta mărturie viitorului și a fi dovada vitejiei neamului românesc.

  Culorile tabloului sunt calde ca sfârșitul lui septembrie,cu cerul senin și albastru,cu iarba încă verde ca sufletul plăieșilor ce nu s-a plecat străinilor,cu albul straielor plăieșilor—culoarea demnității și a mândriei.Culorile polonezilor sunt albastru și roșu aprins,deși se întorc înfrânți,sunt vanitoși,orgolioși.

  Intenția pictorului a fost să creeze un contrast de culoare, pentru a reliefa demnitatea,iubirea de moșie a plăieșilor și dorința de cucerire a polonilor.

  Citind povestirea istorică,privind tabloul, încercăm sentimental de mândrie că suntem urmașii acelor plăieși,că avem datoria de a prețui istoria neamului nostru și că în fața unor asemenea eroi ne plecăm sufletele și lăsăm să picure din sufletele noastre o lacrimă de recunoștință.