Primăvara este a mărțișorului

 

 Ziua în care Dumnezeu a creat speranța a fost probabil și cea in care a zămislit primăvara. Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara... o neliniște blândă, catifelată mă pune în gardă.

   Cu  grabă, natura iese din hibernare – gheața își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrică a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile .Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și sfânt, când totul se desface, se scutură și, într-o zvârcolire tăcută țâșnește năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această trezire a verdelui. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică.:într-o secundă de neatenție, am pierdut tabloul. Am pierdut slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.

   Mă gândesc că trebuie să-mi aduc aminte de solemnitatea marțisorului, de actul ritualic de speranța care alatură roșul vieții și albul gândului curat

    În fiecare an, în cea dintâi zi a celei de-a treia luni, două fire răsucite de alb și rosu invită primăvara în calendar și pe cer. După zile cu gheață și cer plumburiu, vremea are în sfârșit motiv să surâdă. Și ca să o îndemne să se schimbe, lumea își pune dorințele de soare în șnurul alb și roșu.Le spunem „mărțișoare”, le dăruim și le purtăm întru noroc la fiecare început de Martie.

 Și facem asta de pe vremea când pământul abia renăscuse după o lungă era glaciară. Nu întâmplător sărbătoarea este un simbol al Începutului: astăzi de 1 MARTIE- începutul primăverii.

   Numele de „martie” și „mărțișor” sunt asociate cu Marte, zeu al războiului, dar și al agriculturii, naturii și primăverii. (de altfel, în Imperiul Roman ,,Idele lui Marte”- nume dat zilei a cincisprezecea  din luna martie-celebrate pe final de iarnă, erau momentul începerii campaniilor de război). Așa se face că cele două culori ale mărțișorului au căpătat sensuri simbolice precum vitalitatea-energia veții(culoarea roșie) și victoria, înnoirea sau purificarea (culoarea albă).

                              Primiţi în dar o viorea,
                                 Un tril, un susur de izvor,
                                           Un răsărit... primiţi o stea
                                                       Şi-un curcubeu drept mărţişor!

 

                          Să fiți senini și blânzi ca o primăvară!!!!! 

Eu tot mai cred în tine primăvară Ce pot spune în cuvinte….
e puţin…. când tu râzi…. râde pământul și-ți scriu cu mâna tremurândă:

                             Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor  adevărul frumuseţilor divine, împletit în bucuriile senine Minunat, Iubit şi Veşnic Mărţişor... si-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci-acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat să-ţi lumineze și să-ţi facă fericită viaţa ta... e podoaba minunată mai de preţ decât oricare talisman...este  a sufletului comoară: un curat, iubit şi drag mărţişor…

Primăvara suavă şi bună

cu raze reci şi-argintii de lună,
cu muguri necrăpaţi ce se pregătesc

în alb să explodeze!.

Eu te aştept în prag, nu-mi pasă de vânt,

lași pe ochii vremii iarăşi rouă.

În Martie se-ntorc toţi fluturii de noapte
purtând cu ei lumina....

și-mi aduc împletit din două fire,

 roşu cu alb imaculat:
            puritate şi iubire!

 O, mărţişoru-i fermecat!…
încărcat cu dor şi vrajă, şnuruleţu-ntruchipează
poezie şi miraje,o speranţă,
noroc, în viaţă lumină, iubire!!!! 

 

 Martie s-a grăbit să vină!și-n fiecare an vrea să ne arate că primăvara va dura o veșnicie,

că pomii toți cu trunchiurile-n floare privesc spre  orizontul pierdut, unde soarele cu buze roșii săruta-n creștet noaptea micșorată,când nenumarate călătoare revin din depărtare aducând pe aripi o adiere de vânt parfumat al noului,al melodiei.

                                                    Și-atunci eu dorindu-mă fulg, mă iau la întrecere cu norii ce fug de hohotul cerului albastru,iubesc primăvara îndemnându-vă să priviți:ramurile îmbobocite,aripile păsărilor, soarele auriu,o melodie de Vivaldi,pe care vi le-am adus și, fără să vă cer voie, vă invit să înlocuți un mare actor savurând un parfum și dansând tangoul,aplecați spre sălciile plângătoare șoptind în fiecare ureche:-Nu știți c-a venit primăvara?

                                                          ...că fiecare zi plină de lumină vă face să vă amintiți că trăiți?

                                                          ...că fiecare verde cerșește atenția?

                                                         ... că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din                                                                                                                                      cununile  de stele?      

                                                                                                                                                

                                                      … și că nu trebuie să căutăm perfecțiunea înfloririi?

!!!să ne lăsăm purtați de sunetele unei viori,împletind șireturi de legat viața-roșu și alb-cu reflexe de

                                                                                                   lumină și argint!!!!!!!!!!!!                 

  Nu există dragoste ca aceea a mamei!

   Nu există o legătură mai cu pământul decât legătura aceasta

                  cu Dumnezeu

                                            a unei mame ,atunci când aduce pe lume copilul său…

   O dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…

                                     iar,

                                          când copiii au nevoie mai mare de ea,dragostea mamei strălucește…

    Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele,

                                   pe care le primesc, le așteaptă sau… nu…

    Își trăiește zilele și nopțile,diminețile cu toate temerile lumii,

                                    pentru ca aceste ființe au dorit să fie mame…

     

                       iar, când zilele lor se apropie de orizontul întunecat al sfârșitului,

                             dragoste lor continuă să trăiască prin cei dăruiți de Cerul sfânt…

                                                și atunci ele așteaptă mulțumire?

                                                       Nu

                                                              doar …

                                                                             un…zâmbet…

 

          Pentru clipele în care mă întorc spre tine și te găsesc mereu aici,

                                                        îți mulțumesc!

      Pentru zilele în care ești gândul meu cald și zâmbitor într-o zi ploioasă și

      friguroasă,                                     îți mulțumesc!

      Pentru zilele în care-mi spui că va fi și mai bine și că orice este posibil,

      pentru a deveni om,                           îți mulțumesc!

      Pentru zilele în care mă voi baza pe tine și că nu mă vei dezămagi niciodată,

                                                        îți mulțumesc!

              Dar,pentru zilele când anii te vor copleși și pasul îți va fi șovăitor,

                                                      îți promit

                                                               recunoștința mea și umărul meu de om adevărat.

                  Sprijină-te și ai încredere în mine,mamă!!!!

   

 

Mamă!

   Dumnezeu te-a creat să fi o mamă minunată,ți-a făcut zâmbetul de soare,

      ți-a modelat inima din cristal strălucitor și limpede,obrajii de trandafiri roșii.

   Îngerii te-au învățat cuvinte cu care sa mă alinți,

               luna și stelele ți-au dat priviri tainice,

                       iar soarele ți-a încălzit sufletul și inima.

    Să fim mereu împreună,ca să-ți pot mulțumi în fiecare clipă a vieților noastre:  

      că m-ai adus pe Lume,

                că m-ai înălțat,

                    că-mi mângâi obrajii în somn.

    Iar eu îți sărut mâinile neostenite și te îmbrățișez!!!          

 

SCRISOARE

 

  Draga mea mamă,

  Simt primăvara invadându-mi simțurile și,ca de obicei,gândurile mele se îndreaptă către tine.Ma gândesc că sunt câteva clipe de când nu ți-am spus:te iubesc!Dar odată cu primăvara albastră de flori am găsit un mod de a-ți spune:te iubesc!Nu este doar iubire,ci este recunoștință,tandrețe și dulceață. Tu ești aceea care mi-ai fost alături din primele clipe,tu și mama ta –bunica mea,care te-a privit cu lacrimi în ochi, când i-ai spus:-Mamă,și eu acum sunt mamă!

  Aș dori să vă am mereu alături,nu mă pot despărți de una privind-o pe cealaltă în ochi cu seninătate și… mă gândesc cât de mult îți datorez pentru sărutul prin care mi-ai spus cine sunt,când mi-ai dat cadoul suprem: iubirea de-o viață,care apare mereu și mereu în ochii tăi.

  Datorită ție lumea mea este purtată de vântul norocului și de parfumul îmbrățișărilor tale.

                                                  Te iubesc!!!

  Ziua ta,mama,înseamnă mai mult decât această zi fericită… și-n cuvintele mele stau multe înțelesuri,pe care cred că acum nu voi apuca să ți le spun toate.

  Dar fiecare privire și respirație a mea înseamnă că te iubesc pe tine mai întâi,apoi că-ți mulțumesc,pentru că m-ai adus pe Lume.Fiecare gest și cuvânt  al meu este viață și lumină.Mă gândesc  la fericirea ta în acestă zi,când vreau să-ți alung umbrele din ochi,să-ți șterg lacrimile,să-ți sărut mâinile și să te rog:

                                             nu pleca niciodată,nu pot să respir fără tine!

 

Ghicitoare  fără  sfârșit…..

     Ce izvor se ia după om?   <glasul mamei

         Ce e dulce și nu se duce?<buzele  mamei

     Ce spice cresc cu vârful în jos?<brațele mamei

          Care stele pe cer cad amândouă odată?<ochii mamei

      Ce se ară cu lacrima?<chipul mamei

           Ce este nemărginit și  nu calcă iarba străină?<sufletul mamei…..

 

                          Secretele fericirii

  Nu-i nimic mai gingaș, mai gingaș și nimic mai tare decât dragostea de mamă!

    Inima mamei este un abis la finalul căruia vom găsi tot timpul iertare!

      Mamele sunt Luna care luminează,pământul deasupra disperării noastre negre… 

                ca atunci când suntem îndurerați                     

                                   să știm că cineva ne veghează tot timpul!

         Mamele sunt Soarele care strălucește pentru viața cerului nostru interior,ca să știm că suntem iubiți  

                                  și să nu avem nevoie să ne punem întrebări!

            Îi mulțumim mamei, pentru că ne iubește peste veșnicie și nimic din lume nu se poate schimba!

              Dragostea mamei determină felul în care ăi vom iubi pe ceilalți!

                                               Dumnezeu să vă binecuvânteze,mamelor!!!

 

                                         Florile primăverii

 

Imediat ce soarele lui Martie începe să dezmierde pământul, de sub straturile de frunze uscate ies la iveală - atât de fragezi şi de plăpânzi - ghioceii, brebeneii şi toporaşii, înviorând pădurea cu petalele lor colorate în alb, galben şi violet. În fiecare an, anotimpul ne încearcă răbdarea, soarele blând al primăverii dispare brusc de pe cer, acoperit de nori încărcați de ploi reci și lapoviță. Abia izbucniți, primii muguri tremură, săracii, de frig. Iată de ce îmi râde inima de bucurie când văd in iarba de-abia dezghețată și apar timide pe crengile copacilor primele flori de primăvară firave, dar minunat de frumoase.

 În timp ce sufletul mi se topește de plăcerea scufundării în priveliștea plină de culori și miresme,

la munte, primăvara ajunge cel mai târziu, dar şi cel mai spectaculos. Mai întâi, doar câteva flori îşi scot de sub zăpadă, sfioase, petalele, apoi, apar cu zecile:flori albe, galbene şi roşiatice întind covoare multicolore pe văile pâraielor, la margini de pădure şi prin poieni. Deşi le mai acoperă câte o ninsoare şi le încearcă vreo răsuflare nemiloasă de ger, ele rezistă şi înfloresc în triumf. Victoria lor asupra iernii e un miracol,florile de primăvară, cele mai multe, sunt mirositoare, de la plăpânzii ghiocei până la impunătoarele zambile, au culori vibrante, pline de viaţă, culori care îmi transmit energie şi bună dispoziţie.

  În fiecare primăvară aflu că florile sunt graiul pământului în culorile cerului și gust plăcerea primăverii ca atunci când ascult cântecul primelor călătoare venite de foarte departe.

Cerul şi-a deschis alene pleoapele sorbind seninul din lacrima născută de zăpada gândurilor mele.
Florile primăverii sunt visele iernii, povestite dimineața la o sărbătoare la care participă toate elementele naturii.Eu cred că totul înflorește fără nicio opreliște și dacă în locul culorilor ar fi voci, o incredibilă simfonie s-ar naște în inima nopții,iar o privighetoare ar fi solista.

   Iubesc primăvara pretutindeni, dar dacă ar fi să aleg un loc în care să o întâmpin, acesta ar fi grădina bunicilor.

 

                                                        BUCURIIIIIII

 

Este așa un lucru mic să te bucuri de primăvară?

  Este așa un lucru mic să trăiești în lumina primăverii,să iubești,să gândești?

  Vânturile primăverii,firmamente înghețate ale iernii suflă mustățile zăpezilor de pe câmp,iar căldura timidă răsare din adâncul pământului să întâlnească razele soarelui în cer și ochește sângerii înfloriți și gloria dimineții semnalează Începutul.

  Culoarea vieții este verdele răsărit în câmpul de iarbă moartă,lăsată de toamna trecută:verdele de viață-pentru reînviere,pentru iubire.Viața celebrează trecerea a încă a unei ierni,zâmbetele sunt în aer,iar Lumea este așa cum ar trebui să fie,senină.

  Pajiștile îmi bucură sufletul,când înfloresc primăvara,bobocii și semințele se desfac și firele de iarbă îmi arată lăncile lor.Numai țurțurii își varsă lacrimile lor,iar pământul le primește bucuros.

Nu am remarcat niciodată onduleurile zambilelor violete până într-o dimineață de martie,nu am auzit  clopotele din cununile de stele,scuturate de narcisele galbene.

  Fiecare frunză,fiecare fir de iarbă cerșește atenție,chiar și buruienile poartă flori minuscule cu care uimesc,în vreme ce cântecul păsărilor,venite răsună în aer,doar vocea mea nu-și găsește locul.

  Și până să-mi dau seama,câțiva nori se adună pe cer,simt că vânturile iernii sunt încă puternice.Dar vântul de martie este un prieten vesel: îi place să se joace,să glumească,întoarce umbrelele pe dos,zboară pălăriile,caută prin salciile plângătoare,șoptește în fiecare ureche,adie norii,apoi evadează pe acoperișuri și…râde.

  Iubesc primăvara,pentru că în fiecare zi este ceva nou, care mă îndeamnă să privesc:un alt boboc…..o altă pasăre….o altă frunză…..soarele!

  Într-una din zilele primăverii mi-aș dori să fiu un vultur care zboară până la soare,să mă iau la întrecere cu norii.Ce distracție ar fi!

  De-acolo aș privi moartea iernii și-aș striga spre pământ:

      ---Treziți-vă mici semințe leneșe și voi,oameni! a venit Primăvara!!!!           

    

                           Și iar e primăvară

 

Sunt într-o livadă,mă-ntorc să-mbrăţişez un co­pac. L-am descoperit  la început de aprilie, deşi fusese din­totdeauna acolo. E un măr. Are patru braţe, crescute mai de la pământ, chiar lângă o fântâna uitată de vre­me. Atât şi-a întins, în timp, cren­gile, încât a ajuns aproape să atin­gă zidul casei din apropiere. La ceas de seară, soarele  care apunea îl îmbrăţişa într-o lumină nepământeană. Înveşmântat în licheni gri-verzui, mărul părea o cons­telaţie plutind hai-hui, printre noi.

  Departe în zare,primăvara a întins pătură verde peste păduri. Ici, colo, privirea-mi este atrasă de câte un cireş înflorit, ca o broderie albă fină accen­tuea­ză suav nuanţele proas­pete ale copa­cilor. Coroana rotată atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei mirese. Ceva mai încolo, un altul e plăpând,are crenguțele înflorite,iar vântul ușor mișcă crengile...și peste mine încep să cadă

petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi,iar departe se aude apa unui pârâu ce curge năvalnic, semn că, recent, undeva mai sus, a plouat mult. Ruji înfloriți, oameni ieșiți la lucru în grădini, păsări și puzderii de gâze, toate legate cu firele de lumină care coboară din cer. Un tărâm magic, în a cărui pace și frumusețe îi place și Lui Dumnezeu să se plimbe, cuprins de nostalgia începutului...

  Pământul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriți. Din nou, așa cum se întâmplă să simt în astfel de locuri, nu mă mai tem de ploaie,de frigul primăverii,totul mi pare firesc și banal. Simt sub palme iarba moale și fragedă. Să-mi trec degetele prin firele ei poate fi un ritual, fiorul binecuvântat al atingerii verdelui de primăvară.

 Eu cred că suntem cu toții flori diferite din aceeași grădină și mai cred că  acolo unde înfloresc florile, înflorește și speranța!

 

Aprilie.....

Conform tradiţiei populare, luna APRILIE se mai numeşte şi „Prier”,această denumire populară a lunii aprilie provine de la verbul ,,a prii” şi înseamnă timp prielnic. Primul obicei pe care-l prezintă este despre „focul viu“-expresia „foc viu“ are o simbolistică ce pleacă de la focul furat de Prometeu de la zei şi adus pe pământ muritorilor, fiind un gest asimilat cu ideea de purificare, de înnoire.

   Aprilie este o promisiune ce trebuie ţinută de către luna mai.
   Iubesc primăvara oriunde, dar dacă aș putea alege, aș întâmpina-o mereu în gradina,unde înfloresc florile, unde există și speranța.Ziua în care Domnul a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara,dorindu-i omului:

  -Ca rândunica, să zbori la nesfârșit, către o nesfârșită primăvară,ascultând ecoul ei verde!

                                              Am pornit în căutarea primăverii

 

Prin grădini sunt urmărit de  stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele. Merg pe marginea grădinii şi păsă­rile mă urmea­ză, zburând pe deasupra mea, alergându-se printre primii mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte, să se dezmorţească...închid ochii şi soarele mă luminează într-un fel straniu. Adie un vânticel subţire şi încă rece, care mă învăluie cu mirosul umed al frunzelor uscate. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit.E primăvară!- pământul abia ce-a înverzit, iar salcâmii şi merii se întrec în flori delicate, ce ies în evidenţă pe al­bastrul cerului, limpede. Natura mus­teşte de viaţă. Gâze minuscule şi guşteri subţiri forfotesc printre firele verzi de iarbă şi florile aurii ale păpădiilor, fluturii zboară haotic în lumina cal­dă a dimineţii.Iar eu merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund, ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut.... era acolo, un pic înclinat, cu o coroană rotundă, roșiatică de flori: primul corcoduş înflorit din an. Era ca un soare arămiu, strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu albinelor, gâzelor şi musculiţelor ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul glo­bu­lui de flori. Câteva vrăbii venite cu mine, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind. Fără îndoială era momentul de glorie al corcodu­şu­lui. Când florile i se vor scutura, când alţi pomi vor înflori, va deveni din nou banalul corcoduş, pe lângă care toată lumea trece fără să întoarcă măcar pri­virea. Dar acum? Acum este vedeta primăverii. Şi, cu bunăvoinţa celui mai puter­nic, corcoduşul lasă gâzele ameţite de parfumul şi strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare din crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Lasă trecătorii să îşi odihnească privirea pe el, să se încarce din frumuse­ţea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoinţă din partea lui... era iubire necon­diţionată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală ca o lumină ce se lasă atinsă.

 În mod ciudat, toţi cei aflaţi în jurul lui, oameni, păsări sau gâze, îi răspund cu acelaşi fel de iubire!

                                         Lumina primăverii

 

Vântul zboa­ră pe deasupra mea cu aripi reci, apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte, ca şi cum ar vrea să-mi spună că boarea călduță, care bate peste pădure, este o promisiune că primăvara e aici.

 În pădu­rea deasă, seculară, de fagi, e o linişte absolută, pes­te care trilurile păsăretului răsună imperial. O sărbă­toare a vieţii şi a iubirii pe care, lovind cu spor,o cio­cănitoare pare că  însemnează într-o scoarţă de copac gândurile naturii. Merg la pas prin pă­dure, adâncit în frunziş până peste glezne.Văd copaci înalţi, puter­nici, viguroşi, frumos aliniaţi, rânduri, rânduri, ca o armată gata de asalt, iar la rădăcinile lor alţi co­paci, frumoşi şi ei cândva, căzuţi acum la datorie, loviţi ba de un trăsnet, ba de trecerea timpului. Îmi ies în cale gâze dez­morţite, insecte, aud păsăre­lele cu cântul lor de bucurie. Să ştiţi că, primă­vara, cântecul păsărilor este altfel decât cel pe care-l au­zim vara sau toamna. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare și-atunci înțeleg că primăvara, toată pădurea miroase a aşteptare,ea poate să asculte povestea vreunui firişor de iarbă care se zbate să crească.Iar eu merg și merg și simt cum mă încarc cu energie numai privind!

   Este atâta pace şi bucu­rie, îmi plac pomii semeţi şi înalţi ce par nişte santinele severe şi foşnitoare și-și pleacă din când în când crengile,mângâind  ciuboţica-cucului, cu galbenul ei stră­lucitor, prin iarba de un verde crud acum în aprilie și cred că zâmbesc în soarele crud. 

   Și-atunci gândul îmi zboară spre sărbătoarea de Paști, când porțile grele ale cerului se deschid,lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările celor mai credincioși se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adâncă. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. În fiecare am mă întreb dacă suntem oare pregătiți ca să ne calce pragul?

  Bunica îmi spune că Paștele a fost întotdeauna, poate mai mult decât alte sărbători, o sărbătoare a curățeniei, a purității, a unui nou început.Îmi mai spune că fiecare trebuie să  lase în urmă  tot ce este  cenușiu, murdar și greoi. Înnoirea de Paște începe ca întotdeauna cu aceea a casei, a hainelor și,zâmbind,îmi spunea că urmează apoi curățenia cealaltă, mai anevoioasă uneori, curățenia de gânduri nelalocul lor, de bănuieli, de presupuneri, de acuzații fără rost, de vorbe spuse la repezeală.

  Pentru mine șiai mei,Paștele este o sărbătoare a descoperirii primăverii și a trezirii naturii, este,mai ales, o sărbătoare a învățării lumii și a cunoașterii ei până în cele mai mici amănunte. Și am avut marele noroc, care m-a influențat până acum tare mult, am avut norocul să mi se povestească despre lumea pădurilor,despre copacii aceia bătrâni pe care și atunci când stau așa departe de ei, îi visez,crezându-mă că sunt la începutul începuturilor,aud parcă porunca luminii.

  N-aș putea spune dacă a fost de Paște momentul în care am descoperit, pe-un fir de iarbă, o buburuză galbenă și nu roșie, cum le știam, sau ziua aceea în care m-am luat la întrecere cu ploaia, fugind înaintea perdelei de apă ce se apropia,dar am simțit cum ploaia de primăvară e un răsfăț.scoate le iveală mirosul reavăn al pământului,iar eu sunt fericit că trăiesc minunile naturii

                                                        Cântecul primăverii

 

Am ajuns într-un loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp...mi s-a părut curios. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Un om apărut din senin îmi spune că ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare. Am văzut-o şi anul trecut, şi acum doi ani, şi a venit şi acum,îmi mai spune.
  I-am zis Pasărea Primăverii, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile părului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav al apelor care curg din streşini prea pline după vreo ploaie repezită de primăvară.

  Mi-a spus că dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.

  Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari care brăz­dau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de un­deva de tare departe şi se apropia pe sub iar­bă, însufleţind-o într-o legănare uriaşă. Frunzele tre­murau mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răs­pun­deau freamătului de sub pământ ce m-a cuprins şi pe mine, încetul cu încetul. Atunci mi s-a părut că în loc de degete mi-au crescut frunze, în loc de mâini ridicam în aer nişte ra­muri subţi­rele, iar pi­cioarele îmi erau doi lujeri firavi de mes­­teacăn tinerel. Eram în mijlocul unei păduri şi ploua. Creş­team şi eu, în ploaia de primă­va­ră, şi pădurea se bucura fremătând. Oare dacă ploaia aceea s-ar întoarce la mine acum, s-ar mai deschide mu­guri în trupul meu?

  Trec pe lângă păr şi el îmi agaţă cu o creangă pulovărul pe care-l port.

Caisul are crengile acope­rite cu flori rozalii, fire de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Modestă şi nebă­gată în seamă tot anul, iarba cea banală şi obiş­nuită, aceea pe care o călcăm în picioare, toc­mai ea, este purtă­torul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune stăpânire pe tot pă­mân­tul.

   Mă întorc spre casă şi părul mă trage iar de mânecă. Parc-ar vrea să mă certe că nu l-am bă­gat în seamă, fiindcă are să-mi spună un lucru important: a venit primăvara cu sărbătorile sfinte!!!!!!

 

                                                   În primăvară

 

     Vorbim mult despre anotimpuri…..

              vorbim de primăvara zveltă ce aduce bucurie în sufletele înghețate,

                           de lumina verii ce încălzește, 

                           de mozaicul toamnei,

                           de omătul pur al iernii….

  Dar…am simțit  cât sângerează ele atunci când se despart? Din câte anotimpuri Anul are,Primăvara e o dulce binecuvântare,este Renașterea naturii din somnul trecutului,este Cerul mângâietor cu nesațul albastrului.

  Capricioasă,primăvara își croiește drum prin sufletul meu cu frunze și petale de pomi fructiferi,cu briză,cu stele,cu îngeri ce-și scutură aripile pe crengile pomilor.Mai întâi nu știe cum să-și așeze cărarea,apoi câte frunze,câte petale să pună omului pe creștet,cum să-i aștearnă ploile pe buze,pe obraji.Ar vrea să-și arate stelele în fiecare privire,să-și întindă vântul ca o maramă în jurul lumii.

  Și uite-așa ne lasă an de an câte-un înger zburând pe pleoape,cu flori alunecând pe după urechi,cu stele și ploi ca un iureș.

  Cu primăvara pe umeri,omul își întinde mâna arcuiește din ape o lumină și trece de pe o creangă pe alta,înțelegând dintr-odată toate cântările din mari depărtări,auzind cum se desface sămânța și cum secundele pocnesc în grădini.

  Fiecare prinde gust de ogor și-și uită tâmpla lipită de seve simțind șerpuiri de rădăcini.Spre seară sunt altfel de ochi cu gene de fluturi,codițele fetelor împletite din ierburi și, oboist,eu,omul, mă așez pe un buștean în plină pădure,făcându-i loc, între timp, unui gând să stea lângă mine.

  În frunzișul ce ocolește câteva floricele firave cu frunze verzi și chiar verzi,vântul desenează proiecția norilor pe pământ.Cum au fost înghețate în vifore clipele dulci ale pădurii cu miile de stele,cu glasuri de ape,cu șoapte de ramuri?...mă tot întreb….

  Trezit din astă reverie de a soarelui prezență,mă ridic,asistând la sfânta luptă a verdelui și… șerpuind pe cărări sunt întâmpinat de reverențele Luminilor

                         S ărbătoarea Floriilor, numită și Duminica Vlăstarilor,este ziua când ramurile de salcie, simbol al primăverii și al fertilității,amintesc de o întâmplare când Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum ca să-și vadă fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă mare. Degeaba s-a rugat la viețuitoarele din jur, că nici una nu s-a îndurat de chinul prin care trecea. Doar o salcie bătrână și încovoiată și-a lăsat crengile deasupra apei, făcând o punte către malul celălalt.

    Salcia este asociată cu elementul apei, cu luna și zeitățile, este un arbore al visării, intuiției și sentimentelor profunde. În mod tradițional, salcia un simbol al începerii primăverii, atunci când viața pornește să se trezească în adâncurile Ființei și își face apariția în muguri și plantele fragede. Denumirea populară a sărbătorii – Floriile –provine de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii (care era sărbătorită la 28 aprilie )prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, s-a suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

   În scrierile vechi, martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, dar salcia o reprezintă și pe Fecioara Maria.

                   Floriile reprezintă sărbătoarea bucuriei, dar în același timp, marchează începutul Săptămânii Patimilor, prin înaintarea lui Christos spre jertfa sa de pe cruce , semnificând că zilele ce vor urma până la Înviere sunt unele ale durerii. 

                    Nu-i bucurie mai dulce ca aceasta din ziua de Florii,când pe Domnul primăverii îl aşteptă pământul și omul se roagă să-i fie mângâiați ochii cu cu stropi de apă vie,iar florile au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor...este cadoul naturii pentru EL,care privind  mulțimea florilor în răcoarea dimineții, a zis ucenicilor: ,,Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp, cum răsar din pământul rece și negru sau din noroiul din albia râului și își revarsă frumusețea și parfumul lor plăcut”.

                    Fiecare floare, care-și deschide petalele la lumina soarelui, ascultă de aceeași mare lege, care călăuzește stelele. Și cât de simplă și frumoasă, cât de plăcută este viața ei! 

                    Fiecare floare este un suflet care se deschide către ceruri!!!!!!!!!!

 

                  De PAȘTE

  E seară...e liniște....și eu aștept PAȘTELE.....                                                                         

Ca de fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfială și speranță, cu inima la pândă.Îmi  stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl gândesc, însă niciodată până acum n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul. Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfa, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început.

                          ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar  un proroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

   Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați...

 Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat deoparte, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită.

    Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea.,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos:

                                        Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi!

Și peste tot răsună singurele cuvinte de salut ce vor fi spuse până în ziua de Înălțare a Domnului:                                  

                  ,,Hristos a înviat!".....,,Adevărat a Învia           

În noaptea cu lumini şi neodihnă

                                             I-am spus Luminii – soare...
                                             I-am spus cu gând curat.

                                             O piatră de mormânt... s-a ridicat,
                                             S-aducă-n suflet bucurii şi tihnă,
                                             Lumii vestind... Hristos a înviat!
                                             Hristos a înviat....
                                             Și-am devenit o floare...

                                                                Adevărat a înviat!

 

                 Și de va fi Iisus să vină din ceruri înapoi la noi,e semn

                 că a înviat speranța,că a înviat ce-I bun în noi!!!

 

   întunericul nopții ne-a adus lumina în suflete,credința în adevăr,în lacrimi,în iertare,în iubire,

în speranța....Hristos a înviat!

   În miez de noapte de april,când cerul picură lacrimi din florile primăverii,Iisus vestește cu glas de speranță Învierea în veșnicie!

   Vă cheamă Domnul slavei la lumina sa... auziți clopotul de noapte care vă cântă Imnul învierii,aprindeți-I candela: a înviat Chistos din morți și totul e Adevărat.

                                                 Primiți-I darul lui cer

                                      luna lui FLORAR

 

A venit luna lui Mai sau Florar,se spune că luna MAI e RAI.

   Lumina tot mai strălucitoare a soarelui, reflectată în luciul apelor ori în verdele ierbii, cerul vioriu şi profund, cântecul păsărilor, beţia de miresme şi de culori răspândită de exploziile florale îndeamnă sufletul să treacă peste zăgazuri, să-şi regăsească inocenţa şi bucuria. De asta îmi place aşa de mult primăvara în mai... pentru izvorul de bucurie pe care reînvierea naturii îl dezleagă în oameni.

  Florile de mai poartă culoarea purităţii, a eterni­tăţii, a păcii sufleteşti şi a aspiraţiilor înalte.

Îmi plac florile albe,pentru că în­gerii - mesagerii lui Dumnezeu - sunt întot­deauna înfăţişaţi în straie de un alb imaculat şi extrem de strălucitor, la fel ca şi zânele şi alte spirite bune din credinţele străvechi. Și-mi mai plac cior­chi­nii de flori albe şi parfumate ale salcâmilor, atârnaţi ca nişte lampioane în copaci ce transformă lumea în sărbătoare. Un miros de-a dreptul biruitor care parfumează tot universul. Hrănite de ploi, scăldate în lumină de soarele tot mai puternic şi mângâiate de vânturile blânde ale lui Mai, aceste flori sunt miresele albe ale pădurii,ale grădinilor și-mi vrăjesc sufletul cu frumusețea lor.În nicio altă lună de primăvară, natura nu este atât de puternică și de plină de seve, ca în frumosul și însoritul Mai, luna florilor și a bucuriei de a trăi. În timp ce sufletul se topește de plăcerea scufundării în priveliștea plină de culori și miresme,ochii mei contemplă și florile de păducel, o tufă de iasomie ori puritatea nemărginită a florii albe de crin,iar pacea mi se aşterne în gânduri şi în trăiri.

              Cred că nu e nevoie decât de puţină bunăvoinţă, pentru a mă concentra conştient asupra petalelor colorate şi parfumate, minunându-mă de marele geniu al Creatorului. 

 

                                             Salcia este copacul primăverii

 

 Aș vrea să trăiesc clipa magică în care ples­nesc mugurii. I-aţi auzit vreodată? Aţi văzut cum se strecoară frunzele afară din ei? Mergeţi într-o pădure şi încordaţi-vă auzul. ,,Verde crud, verde crud, te mai văd, te mai aud!"Uneori simt doar mireasma primăverii, o mireasma de flori și de pământ reavăn reînviat, alteori o aud, dimineața, în cântecul plin de bucurie al păsărilor, sau o văd, la amiază, în lumina tot mai caldă a soarelui. Dar cum aș putea oare... mângâia primăvara? Merg la marginea unui râu, caut o salcie, care acum are deja mugurii, mâțișorii desfăcuți, îmi lipesc obrazul de ei și în câteva clipe simt mângâierile primăverii, ca pe o promisiune de fericire.  Salcia este primul copac vestitor de primăvară, prin mugurii săi pufoși, apoi primul care înfrunzește și, în fine, printre ultimii care își pierd veșmântul verde, toamna târziu.
  Ce poveste minunată are salcia: Se spune că după ce Dumnezeu a făcut Pământul, în prima iarnă, a luat toți copacii în Cer, ca să nu simtă frigul, promițându-le că în primăvară îi va trimite înapoi, pe fiecare în locul de unde i-a luat. De cum a venit primăvara, salcia nu a mai avut răbdare să se încălzească afară, a deschis ușa Cerului, a văzut că nu mai e zăpadă și că oamenii erau mirați, pentru că nu vedeau copacii. Atunci a decis să fugă și să nu-i mai aștepte pe ceilalți copaci. A ajuns pe Pământ la locul ei, pe malul unui râu, iar oamenii s-au adunat să îi admire florile. Dumnezeu a văzut asta și le-a spus celorlalți copaci despre fuga salciei.
   Și nici n-a terminat bine de grăit, că salciei i-au căzut toate florile, iar pe crengi au rămas mâțișori albi. Atunci, oamenii s-au bucurat,au rupt crengile cu mâțișori și le-au dus acasă. A doua zi, ceilalți copaci înfloriți și-au reluat locurile, iar oamenii au dat uitării salcia, fericiți de splendoarea din jur.

  De atunci, salcia stă abătută, cu crengile plecate, tristă și plânge, iar, în locul florilor, ea face mâțișori.Plânge,pentru că-și aduce aminte de judecata lui Iisus,căruia Pilat nu i-a găsit nicio  vină și totuși l-a dat pe mâna ostaşilor,care au luat din grădină nuiele de salcie. Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale. Lovit, Iisus a îndurat  toate chinurile, fără a plânge.Dar salcia a fost  cuprinsă de o durere adâncă,îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă cu reverență frunzele şi ramurile la pământ.

  În fiecare primăvară aș vrea s-o întreb:Salcie cu creanga-n apă ce-ți pleci creanga la pământ și te legeni în vânt....de ce sufletul te doare...spune-mi de ce pătimești?
Nu-mi va răspunde,poate niciodată,dar îmi voi împleti o cunună din ramurile ei ,mulțumind Cerului pentru sărbătorile sfinte ale primăverii....

 

                                                                de primăvară

 

 Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid,verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea Începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. Chiar şi cuiburile, ascunse printre arbori, îm­part cu pădurea acelaşi cer.

   Departe,departe zăresc încă zăpezi ce stră­lucesc ca nişte oglinzi, valuri de aburi se ridică rosto­go­lin­du-se greu, adunându-se dimineaţa în ce­ţuri pe deasupra pădurilor.

 O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

    Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei. Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă opresc în loc, să-l văd şi să-l înţeleg.

   Am citit într-o carte cu povești că în nopțile de primăvară cu lună plină, o vedenie rătăcește prin pădure și culege flori și ierburi . Dar când luna ajunge la celalalt capăt al cerului, orizontul se aprinde și bizara apariție se destramă în strălucirea primelor raze de soare.

             E zâna zânelor!mi-am zis.... iat-o!ușor s-a apropiat de mine și mi-a întins o ramură albastră,parfumată,apoi a zburat spre o creangă înflorită,să se-ntâlnească cu un fluture ștrengar,iar eu într-o lume cu lanuri de iluzii  cred în basme și în zân

                                                              Primăvara în pădure

 

  Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei.

Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă  opresc în loc, să-l văd şi să-l înţeleg.Am ajuns în apropierea unui fag,m-am sprijinit cu spatele de trunchiul lui şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile şi întrebările au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mişcân­du-se fără grabă. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, frunzele cântau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş palat de smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde.

  Merg mai departe și în inima pădurii descopăr un loc magic. Printre copacii liniştiţi simt ceva primitiv, ca şi cum aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să-mi spun că trăiesc o aventură,parcă o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile. Trun­chiu­rile pomilor îşi înalţă spre cer ramurile, care sunt acoperite cu un haină ciudată de licheni. Ciu­per­cile sea­mănă cu nişte mese în minia­tură. Poate că de mult le-au fo­losit drept mobilă piticii din ,,Alba ca Zăpada".Deodată, a început să bată vântul și observ că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un co­pac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoar­­ţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dede­subtul ei, trunchiul copacului avea culoarea caisei. În momentul acela o  picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer şi totul s-a împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări.

 Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta în pădure.Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară

    

            1 iunie

Copilăria este o imensă nevoie de mirare,o lume la care se visează gingaș și cu sfială...

                    este mugurul omenesc ce abia se deschide la viață..... 

                    este un moment când ușă se deschide și lasă să intre viitorul...

                    are mâinile cu care se prinde de Rai....

                    preface obiectele din casă în icoane...

   Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care fiecare aleargă fără încetare să-și potolească  setea de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune....

 

   Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
  Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
                                                          Ar trebui să rămânem pentru totdeauna copii, indiferent de vârstă şi poate că lumea ar fi mai bună, oamenii ar fi prieteni şi nu ar mai exista diferenţe între noi.

                                         de RUSALII

 

Din marginea unei păduri alunecă spre poiană un şir de puncte cafenii. Punctele se mişcă spre noi. Sunt căprioare.  Frumuseţe, fragilitate, bucu­rie! Vara, când macii înfloresc, câmpurile se transformă într-o mare de foc ale cărei valuri se mlădiază sub adierea vântului. Verdele imperial al câmpurilor, pajiştile înflorite şi înmiresmate, ciripitul păsărilor şi susurul molcom al unui pârâu se văd în lumina tainică a soarelui ce a coborât spre apus și ce face să lucească frunzele fagilor.Pe pământul reavăn, ferigile se leagănă uşor în vânt.Simt căldura de peste zi care mai stăruie încă în pădure. Tac și păşesc cercetând cu privirea frunzişul ori pâlcurile verzi-gălbui al plantelor şi rădă­ci­nile viguroase ale arborilor năpădite de muşchi, în vre­me ce ascult chemările melodi­oa­se ale mierlelor.

                                                        E vară...vară! iar eu ascult o poveste despre Rusalii,făpturi fabuloase, denumite și iele, înzestrate cu puteri magice, care stăpânesc munții, pădurile și izvoarele.Îmi închipui  hora ielelor, din nopțile de iunie, lăsând vara să domine pământul. Oare e adevărarat că dansul ielelor nu trebuie urmărit de niciun muritor?Doar călușarii, care au dormit sub streșinile bisericilor,cu zurgălăi la picioare, care sperie aerul cu câte o bâtă, prin dansul lor pot apăra oamenii, animalele şi recoltele de influenţele negative ale Rusaliilor.

         E SĂRBĂTOARE

                                     și din lumea de dincolo

                                                                 curge dragostea înveșmântată într-o flacără.....

                                                                         cerul cu vuiet s-a deschis
                                                                                și coborând din zări, lumini ca de foc

                                            din glorii, Duhul Sfânt, în ziua de

   Iulie, superba lună cu flăcările-n plete a venit să-și verse focul peste pânze de păienjeni,ce-aupoduri din dantele,apoi în rochia ei de gală pleacă mai departe să ardă tot ce-atinge.
Raiul verde din păduri și-a deschis brațe de aur,ascultând vântul-maestru cum își poartă degetele pe clapele unei mărețe orgi....iar eu m-avânt în muzica din adâncimea codrului într-un imn de fericire și mulțumire..... 

  Luna august năvălește asemenea unui potop de ploaie în deșert ... 
                     este ca o revărsare de frenetice transformări așteptate, dar mă ia mereu prin surprindere....

                    Purtându-și coroana aurită,pârguind câmpurile cu promisiuni strălucitoare de belșug,August îmi dăruiește căldura și ceața apusurilor purpurii...

                   Vara lui August este o mare de flori și fructe,o mare de soare și căldură...

(Numele lunii august vine de la numele primului împărat roman, Cezar Aug

                                Bucuriile ver

Sosirea verii, cu corola ei de verde strălucitor aduce mereu pe pământ bucuria.În fiecare început de vară aș vrea să strig:- Deschideţi ferestrele şi lăsaţi vara să vă pătrundă în suflet

Ascult păsările cerului şi simt că mă în­ve­se­lesc cu trilurile lor în zilele senine de vară,mă bucur de cântecul ciocârliei, al cu­cu­lui... ştiu că au fost lăsate de Dumnezeu pen­tru fericirea omului. Şi mă mai bucur de florile câmpului.Câteodată mă ur­c pe o butu­rugă şi de acolo privesc către soare, într-un ritual al cărui rost nici eu nu-l în­ţeleg,dar soarele este îmblânzit de cortul înăl­ţat de copaci. Şi atunci îmi imaginez că mă voi ri­dica de pe buturuga mea şi voi atinge degetul cu ce­rul, doar aşa, ca să văd cum mă simt. Petrec în acest fel, fără să fac nimic altceva, decât exerciţii de adunare a gândurilor multe  cea­suri, amiaza întreagă. În vara mea, pe buturugă, cu desăvârşire singur,eu,pământul și cerul.Ziua însă se termină,iar  înserarea de deasupra pădurii mă face spectator la concertul păsărilor: rândunelele, pitpalacii, un cuc de baltă, pri­vighe­torile. Toate împreună, cântând. Liniştea. Apoi soarele cu tru­­fia lui de zeu bătrân, care se îmblânzeşte, se furi­şează acolo, la marginea lumii şi începe să mă dez­mierde cu cel mai tămăduitor cer. Cerul devine sângeriu, vălurit,iar eu simt că pot pluti până departe.Vân­tul abia şoptit, mă mângâie, și-mi spu­ne să mă duc cu el. Închid  ochii și... mă duc oriunde până la toamnă..... 

                               Noapte de vară             

 

   Este o zi de vară,iar eu mă bucur de  zilele lungi, simt mirosul florilor, aerul proaspăt și curat ce-l  resimt  în respirație, zborul albinelor în jur  și mai ales concertul dimineții. Visez să mă plimb în pădurea de stejari și mesteceni printre flori, prin iarba verde, să simt vântul ușor și să-mi destram gândurile departe, departe...cred că  este o adevărată fericire. Parcă ar fi un colț de RAI !

  Sub povara crengilor și a timpului, mestecenilor li s-au albit tulpinele și în noaptea cu lună plină mirosul aerului și strălucirea îi transformă în pădurea de argint.

  Dacă întind o mână spre vârful unui arbore ,așa rătăcit printre ei,pot să cred că prind o stea.

  Atât de albastru și nemărginit este cerul și atât de strălucitoare se revarsă lumina,încât pot întreba: câți au visat sub umbra ta pădure și câți te-au iubit... încă îi aștepți sub ramurile tale pe acei care încă mai au curajul să viseze și să iubească?

  În liniștea nopții aud clipocitul apei,cântecul unei păsări,iarba cum crește

  Cât de adânc se resimte până în adâncul sufletului acel miros al verii, toate în jur mișună de viață, totul e atât de viu:pământul, cerul, apa, iarba... chiar și pădurea parcă vorbește prin zumzetul din jur!! Da, totul e viu și tu, Doamne, le-ai făcut pe toate!

               

                               Gânduri de augus

Ce­rul albastru şi verdele ce mă-nconjura,îmi amintea de un desen din cărţile cu poveşti,erau așa de bine conturate ,încât,privindu-le atent, mă simțeam acolo,mă transpunea într-o stare de euforie.Simțeam cum mireasma florilor ameţeşte pă­mân­tul,aromele şi culorile lor care împestriţau iarba mă făceau să zbor, îmi dădeau aşa, o stare de bine.Tot ce mă înconjoara era miraculos, începând cu gândăcelul care se ca­ţără pe un fir de iarbă ori flu­­turele care se lea­gă­nă pe o floare. Tot ce se petrecea în jurul meu mă în­căr­ca de lumină şi bucurie,

Doar ploaia de afară,apărută de nicăieri, mă aducea în realitatea camerei mele,o văd cum umple geamul de broboane care-i dau verdelui tufelor de trandafiri- din grădinuța casei- o stră­lucire neobişnuită pentru timpul lui august.

Vara e altfel faţă de ce­lelalte anotimpuri, e mare, e caldă şi neobişnuită.

 Mă întreb : ce-ar fi să profit de o noapte frumoasă de vacanţă, pentru a-mi,,scufunda" ca­pul în stele? Culcat sub întunericul scânteietor, să-l privesc cu ochii larg deschişi...iată norii plutind  pe cer, schimbându-şi mereu forma, ca nişte corăbii cu pânzele-n vânt, apoi stelele ce se odihnesc din mişcarea lor printre copaci, strălucind fan­tomatic, iar Luna înfăţişează un spectacol diferit de fiecare dată, îmi place să mă gândesc că este acolo, pe cer, chiar dacă nu mă uit la ea...

                 Sunt fericit și nu știu pentru ce...nu-mi trebuie nimic,pentru că totul este în jurul meu....

 

                                                    despre trandafiri

 

Vara începe întotdeauna cu miresme de trandafiri. Nu e nevoie să merg să le caut,mă găsesc singure, mai ales dimineața și seara, când parfumul lor așteaptă să le deschid fereastra.

Trandafirul este floare de suflet, floare de frumusețe.  Legenda spune că ,,floarea zeilor" s-a născut din zâmbetele și din lacrimile zeițelor.

 Sunt în grădină și privesc florile și văd nişte culori intense, amestecate într-o armonie aproa­pe muzicală, care-mi taie răsuflarea. Bolta de trandafiri este armătura mea de feri­cire. De cum intru  sub iradierile ei parfumate, tim­pul se oprește în loc, orice întâmplare, cât de mi­că, devine  viaţă trăită la maximum. Parfumuri ușoare de primăvară amețitor de dulci mă înconjoară.
  Atât de intensă este fericirea, încât mi se pare, câteodată, că dacă voi îndepărta puţin petalele, am să îl văd pe Dumnezeu, zâmbindu-mi îngăduitor.

Trandafiri- albi, roșii, galbeni, roz, toți au explodat și strălucesc în soarele după-amiezii de mai, desfăcându-și florile cu voluptate.Să nu fim trişti că trandafirul îşi pierde petalele…

                                Primăvara dă foc naturii cu trandafiri

     de Sfântă MARIA...

 ,,O Măicuță Sfântă, cu drag am venit, la Tine, Măicuță, într-un loc iubit.

 Am venit, Măicuță, să te mai vedem,

Să-ți spunem necazul pe care-l avem.

Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale, că noi suntem fiii lacrimilor tale."                                                                                                                                                                                          ,,Măicuța" ... mai rar...,,Măicuța Domnului".

 Niciodată Fecioara Maria. Ar fi prea înalt și prea de parte de sufletul nostru.

 Iar Ea, Stăpâna Cerurilor, Doamna care e deasupra Heruvimilor și Serafimilor, ființa omenească cea mai curată și mai adâncă, se lasă numită așa...se bucură nespus să fie ,,Măicuța"... și nu,,Fecioara Maria"...Ea nu e departe de noi, oamenii... e  la suprafața fiecărei inimi, crește acolo încet, odată cu orice gând bun, cu fiecare suspin de milă, așteptând un moment prielnic să intre înlăuntrul ei.

Desigur,,,Măicuța" e cel mai bun nume! Același cu numele pe care pruncul îl rostește de îndată ce ajunge destul de știutor, cât să guste din dragostea mamei pentru el.....                   

                                               În grădina mea

 Este  o zi de vară nehotărâtă, cu vreme schim­bătoare şi capricioasă, un vânt ușor înfioară crengile copacilor în lumina soarelui ce îmbră­ţi­şează dimineaţa.Îmi doresc să calc  pe iarba proaspătă, în mi­rosul flo­rilor, în susurul apei apropiate, în dansul fluturilor şi în concertul păsărilor.

Îmi plac zilele de vară, toa­te au  începuturi de speranţă, de promisiuni, de îm­pliniri, dar trebuie să aleg un loc anume de întâlnire cu ea, în care să simt mai bine toate acestea... nu poate fi decât în grădina mea! Acolo mă simt bine,acolo iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, îmi pare ca un brâu aruncat peste ro­chiţa maronie a pământului,acolo parcă s-a strâns tot verdele lumii. Și tot acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare,câteodată, o pasăre cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Nu am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările frunzelor,a vânticelului. Dar dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor de trandafiri? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie?E cald! Trun­chiurile pomilor strălucesc proaspăt în lumina di­mineţii. E o stare de bucurie şi un aer de sărbătoare care se simte până şi în cele mai ascunse cotloane ale grădinii. Firele de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină cu o bucurie nestăvilită,unduindu-se asemenea unor grațioase balerine. Grădina mea strălucește imperial în soare ca un rai săl­ba­tic, mic şi tihnit.Și-n liniștea ei, cred că fericirea umblă liberă şi se ascunde uneori în copaci și...o  caut.Îmi ridic din când în când privirea  înspre copacii înalţi şi tineri, cu frunzele până la ceruri, drepţi şi fără capăt, iar când ajung într-o pădure,oricând ajung,o caut lângă copacii bătrâni împovăraţi de ani, contorsionaţi şi noduroşi, stăpânii pădurii.Și dintr-odată înțeleg că fericirea mea nu se va găsi  în locuri măreţe,ascunse şi nici măcar în copaci, ci stă pitită pe umărul meu,pentru că acolo fiecare om este însoțit de îngerul lui ...adusă poate de pasărea aceea,pe care n-am auzit-o niciodată cântând....

                         Daca aș fi o pasăre....sigur aș zbura.Nu m-ar opri nici picurii grei căzuți pe aripile mele,nici fulgerele, nici vântul care m-ar purta hai-hui,nu m-ar opri nici soarele verii sau norii grei,chiar dacă m-ar acoperi cu fulgii iernii.Aș zbura în înaltul cerului,aducând raza primăverii,m-aș întrece cu călătoare venite din alte meleaguri,le-aș duce spre cuiburile părăsite,iar oamenilor le-aș așterne petalele bucuriei în sărbători, noaptea aș cobori încet,purtând pe aripile mele tăcerea.

Dacă aș fi o pasăre...aș fi liberă,purtându-mi dorul și dorința de a colinda munții și verdele câmpiilor,răcoarea apelor,aș cânta în concertele din lunci,aș sta pe umărul omului obosit și-n palma unui copil,aș mângâia cu aripa lacrima de pe obrazul unei mame și aș veghea somnul tuturor vietăților.

 Dacă într-o zi un,,rău”m-ar închide într-o colivie de aur-dac-ar fi- aș suferi,chiar dacă aș fi admirată,hrănită, i-aș spune celui ce m-a închis să nu-și impună voința chiar și asupra unei păsări, o colivie de aur este tot o colivie. Pasărea din colivie nu îşi cântă bucuria, ci suferinţa .Viața adevărată este în libertate! Păsările îşi poar­tă do­rin­ţele şi spe­ranţele de a zbura tot mai sus,mai cad,dar se ridică,se mai lovesc, se împiedică, dar într-un final își iau  zborul cu o dorință arzătoare de a scăpa.

                  Pasărea liberă dansează pe aripile vântului,până ce suflul se oprește și își înmoaie aripile în razele aurii de soare și-ndrăznește să dorească ca întregul cer să fie al ei....

 

 

                                                Curcubeul

 

Admir un pescăruș care-și deschide aripile colorate în albastru și plutește sus, tot mai sus, în lumina necuprinsă. Din vârful cerului coboară apoi în cercuri mari în zbor lent, desenând petale de trandafir albastre pe cerul ca o sticlă .Albi ca ivoriul, stolurile de pescăruși poposesc pe lac, aducând adieri ... de briză marină. 

După-amiază târzie de iunie.. Albastrul devine cenușiu intens și ploaia pornește în ropote. Ploaie de vară, nervoasă, răbufnită... apoi apele cerului pleacă, așa cum au venit.Pe neașteptate. Norii se împrăștie în mare grabă, iar soarele mai apare pentru câteva minute, înainte de a asfinți. Văzduhul e încă plin de apă. Stropi fini încarcă aerul străbătut de lumina soarelui în asfințit. Tresar: dacă e soare și încă aerul e plin de picături de apă, trebuie să fie și curcubeu! Cu un capăt pe apa lacului și cu celălalt sprijinit undeva între copacii din depărtare, curcubeul așteaptă liniștit ca lumea să se dezmeticească și să priceapă. Nu e unul. Sunt mai multe. La prima vedere, două curcubee magnifice, uriașe, formând arcuri perfecte. Pretutindeni, curcubeul are aceleași semnificații: pace, înțelegere, noroc, legătura între zei și oameni.Am citit că, după ce ploaia se liniștește și soarele împrăștie norii, curcubeul nu poate fi decât un semn de împăcare și bucurie sau chiar de speranță și salvare. Așa cum,probabil, s-a întâmplat după ce potopul din vremea lui Noe a încetat, iar Dumnezeu a trimis pe cer un curcubeu ca semn de împăcare și promisiune.

Chiar așa curcubeul este brâul Cosânzenei sau al Fecioarei Maria sau divinitatea a luat curcubeul ca vasul cu vopsele folosit, pentru a colora penajul păsărilor?Privindu-l mă întreb: cuvântul ,,curcubeu" de unde o fi venind? Nimeni nu știe cu precizie.Bunica îmi spunea că minunea desfacerii luminii celei albe și limpezi în șapte culori a fost considerată întotdeauna semn de noroc și prosperitate și mă îndemna să-mi pun o dorință care sigur se va îndeplini.O priveam și-mi puneam dorința...

              Și de atunci de fiecare dată când văd un curcubeu îmi pun câte o dorință....și-mi amintesc de bunica și zâmbetul ei...

 

                                                           În pădure

 

Înainte de a intra în pădurea de la marginea câmpiei, se auzeau fălfâiri de ziuă, triluri de păsări... Zvâcnea lumina din toate părțile....era lumina aceea de început de lume, curată și frumoasă. Ierburile erau așa de înalte, încât trebuia să le dau cu mâna la o parte, flo rile câmpului se aplecau spre mine, spre potecă. Multe petale mi se lipeau pe mâini... le adunam, le țineam în palme până când mâinile miroseau a flori. Valurile de iarbă mă înconjurau,iar o boare căldă mișca frunzele și florile.. Văzduhul aburea cu miros de ierburi. De jur-împrejur,
 la orizont, se descoperea ziua, minut cu minut. Mii de sclipiri se încrucișau, pretutindeni strălucea roua. ,,E drumul spre Rai", gân deam...Departe de mine  dealurile din depărtare ondulau în căldura ce se rostogolea din înalturi.. M-am oprit în marginea unui lan de grâu... verde-gălbui. Spicele erau nemișcate în lanul ce se unduia ușor, ce-mi  aducea un val foșnitor de răcoare din pădure.
Pădurea....încă de la început am avut senzaţia stranie că toţi arborii mă pri­vesc. Nu le vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care foş­neau erau tot atâtea pleoape clipind. M-am apro­piat de brazii aceia seculari să le pipăi scoarţa, mi s-au părut nişte bătrâni solitari.
  La tot pasul,arbori scorburoși ca nişte case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările cântau mai aprig. Ceva sălbatic se amesteca cu frumuseţea şi delica­teţea. Explozia de viaţă din lumi­nişuri alternează cu trupurile arborilor căzuţi şi intraţi în descompunere, unde furnicile aleargă în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobeşte fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viaţă şi moarte, în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă alunecoasă pe alocuri, acoperită cu frunze.Vuietul pădurii a­vea un şuierat, şi trosnete ciudate se auzeau din desi­şuri. Brusc, am în­ceput să percep fie­care detaliu, în doar câteva minute, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi lua zborul, fie­care foşnet de frun­ze şi fiecare urmă din pământul moale.Era amurgul ce mă gonea spre casă... soarele ce-mi arunca săgețile aurii de rămas-bun.... 

 

                                                Cerul cu stele

 

 La câteva ceasuri după ce soarele sca­pătă, liniştea se întinde nestin­gherită şi clară, încremenindu-mi ființa, stelele se odihnesc printre mesteceni,strălucind fan­tomatic, acoperind tot cerul.

Niciodată visele nu sunt mai frumoase ca vara, în nopțile bătute cu stele și amețite de miresmele florilor- regina nopții.Ce­rul albastru al nopții de­cupat parcă din cărţile cu poveşti mă transpune într-o stare de liniște .De aceea privesc cu nesaț cerul plin de stele strălucitoare și mi se pare că este unul dintre misterele cele mai fascinante ale universului. Cu cât mă scufund mai mult în adâncul lui, cu atât mai mult mi se pare că e plin de viaţă, că forfota stelară e semnul unui univers la fel de viu ca al nostru.Stelele sunt întotdeauna nesfârşite pe ce­rul imens, prăbuşit par­că peste pământ. De aici şi până la dorinţa de a trăi pe o altă planetă nu e decât un pas.

Să plec,să evadez departe acolo sus... ce mi-ar lipsi acolo?Sigur mai mult decât orice... Pământul...

 Mi-ar lipsit miresmele florilor, copacii,pereții albi ai casei,fereastra de unde privesc fulgii,ciripitul sticletelui care mă trezește dimineața,ochii mamei,privirea furioasă a fratelui meu,glasul tatălui meu,bicicleta...  Eu cred că că stelele se mişcă pe cer după o mecanică a sufletelor şi a minţilor noastre, iar noi suntem urmaşii lor, pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele...

În fond, stelele sunt îndeajuns de frumoase privite de aici, de pe Pământ. De ce să ne chinuim să punem piciorul pe ele?

 

                                           Vântul verii

Nu cred că există ceva mai minunat ca o zi de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nicio  frunză, iar lumina se filtrează prin crengi... culcat în iarbă, ascult zumzetul insectelor care ciuruie liniștea, privesc cerul ce se vede prin frunzișul unui copac, simt mirosuri amețitoare, sunt fericit și nu știu de ce. Nu-mi mai trebuie nimic...e vară....

 Aș vrea mai întâi să vină la mine vân­tul. Să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte petale așternute înaintea unei zâne, făcându-le să zboare,ca un vânt lăudăros. Dar vântul verii e bun, aiurit şi jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cu câtă poftă răsuceşte norii alburii,frunzele devin fluturi colorați...ploaia este doar evantaiul ce răcorește pământul.... pur şi simplu n-am cum.

 Uite-l, a venit până la mine, mi-a dăruit cireșe ascunse în frunze, a colorat aleea şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus şi mi­nună­ţia asta de miros de levănțică, cel mai frumos miros pe care aș vrea să-l dăruiesc celui ce va şti cum să-l prefacă în parfum. Şi închid ochii, ca să ascult mai bine rapsodia verii, şi închid ochii, ca să mulţumesc cerului și pământului,aerului pe care l-aș numi

 albastru, dacă ar avea o culoare,sticlos ca o apă de munte....aerul adus de vânt,care mă mângâie când îl respir, aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră. Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să închid iar ochii şi să simt că în curând voi adormi pe aripile vântului...

 

                                                 Vara florilor de te

  Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

 Vara este anotimpul exuberanței, al belșugului și al manifestării vieții. Câmpurile, pajiștile, poienile și marginile drumurilor se umplu de flori și de miresme. Pâlcurile înflorite de salcâm cu mirosul lor dulce-rafinat, înmiresmatele păduri de tei, covoarele roșietice aromate cu flori, delicatele broderii în culori sălbatice, incredibilele lanuri galben-verzui,toate organizează adevărate spectacole de forme, culori și parfumuri. Dar parcă numai mireasma florilor de tei aduce pacea în suflet, îmblânzește inima, pregătind-o pentru marile împliniri ale verii. Legendarul tei a devenit un simbol vegetal al unei mis­tui­toare iubiri neîmplinite, o durere în­lănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc, cât şi destinul unei istorii fră­mântate a poporului ce a dăinuit pe aces­te meleaguri. Nu voi greşi  dacă spun că teiul are un omolog... şi anume ,,Gorunul lui Horia"?

 Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind consi­derat ca arbore sfânt. Nu este întâm­plător că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor.

  Căldura nopții de vară intră pe geamul deschis, odată cu fluturii buimaci, zăpăciți de lumina lunii,de parfumul teilor și mi-l presară pe mâini, pe față,iar eu le simt ca niște scântei de lună...

 

 

                                             O plimbare pe câmpie

 

  Norii izvorăsc de undeva dinspre răsărit, subțiri și diafani ca o ceață a zânelor. Apoi izvorul norilor se îngroașă, se umflă, trece pe deasupra mea în viteză, ca o mie de zmei alergând către apus. Acolo herghelia de nori se subțiază din nou, ca și cum ar fi sorbită de un vârtej. Eu îl simt ca pe un vânticel fierbinte ce tremură la orizont. Departe văd șarpele de argint al unei ape  și-mi imaginez că pe-aici a fost cândva o pădurea cu arbori seculari, împiedicând norii să curgă spre apus.Ascult  tăcerea fulgerată de zborul unor păsări necunoscute...parcă se mai aud șoaptele animalelor sălbatice pândind din tufișuri întunecate și mă întreb de ce scormonesc cu gândul printre cioburile din negura istoriei. Soarele arde...pe câmpia nesfârșită lanuri de grâu și de floarea-soarelui se-ntind leneșe.

  Pașii mei au ajuns așa dintr-odată lângă un izvor cu apa limpede și rece, chiar și în zilele toride ale verii. Susură în razele sclipitoare ale soarelui, cu o frumusețe de neuitat. Toate culorile curcubeului se împlesc în lumina stropilor de apă, dătătoare de viață.Lângă Izvor, iarba crește mai repede, florile sălbatice înfloresc mai devreme, arbuștii se împodobesc cu frunze mai lucitoare... Mă așez pe umărul unui delușor și urmăresc jocul luminii în curgerea apei, zborul fluturilor în jurul izvorului-știu că ei  caută răcoare și apă în zilele toride ale verii,ating cu aripile vegetația care se împrospătează...și mă visez mergând pe un drum care o ia spre cer trecând prin păduri, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrează în aerul curat al primăverii lui Mai...

Pe frunzele nemișcate apasă lumina grea a amiezii. Deasupra, soarele alb soarbe mirosul dulce al ierburilor tinere de câmpie, încălzind aerul subțire de primăvară,iar mie  nu-mi rămâne decât să privesc melancolic linia orizontului peste pământul ce se pregătește de odihnă. 

                                            Ploaia de vară

 

Din întâmplare am ajuns pe un drum care parcă mergea spre cer, trecând prin păduri de fag și stejar, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrau în aerul curat al verii. Era ca un tablou viu.

 Știam că, de cum treceam de tufele de alun, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până într-o zi când m-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară.M-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere și am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul. Și atunci...atunci într-adevăr, am auzit...mai întâi un freamăt greu...

    Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit de crengi groase care mă apărau de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau de parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și... în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de fag.

  Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua... creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând. Nici nu-ndrăzneam să privesc cerul,îl socoteam supărat,iar ploaia mi se părea a fi lacrimi,dar eu eram împăcat că mi se așterneau pe față mângâierile ude ale cerului.

  Când ploaia s-a potolit,am simțit că pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de cântece din primăvară.Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Poate e cald mai târziu,poate  prea multă treabă au păsările, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece ca în primăvară.Îmi place că privighetorile continuă să cânte și în timpul nopții chiar după ploaie. Știu, probabil, că un asemenea glas  le-a dat cerul,ca să-i încânte și pe locuitorii pădurilor.

  Iar mie nu-mi rămâne altceva decât să tac, fiindcă în pădure legile sunt altele... și să mai aștept o ploaie de vară.

                         compunere despre SOARE

 

E vară,vară!!!Soare. Căldură. Viaţă. Începutul şi sfârşitul. Sunt pur şi simplu îndrăgostit de soare.Sub salcia ce caută în adâncul apei cristaline,mi se pare că în zilele cu soare, razele lui făcea ca pietricelele să pară nestemate.Ascult o poveste și printre frunze privesc cerul însorit.Este despre o fată îndrăgostită de soare,care atunci, când l-a întâlnit, s-a transformat într-o floare.

 Soarele nu este nimic altceva decât steaua dimineţii.   Pot să fac orice atunci când soarele străluceşte deasupra mea.Plec în căutarea lui, e o plim­bare prin viul lumii, o plimbare de suflet, Tot ce se petrece în jurul meu mă în­car­că de lumină şi bucurie,parcă port cu mine un te­zaur ca­re îmi dă putere şi mă  ajută să depă­şesc norii fiecărei zile.

Trăiesc sub soare co­pi­lăria care-mi este pri­mul cerc al vieţii,care-mi aduce în fiecare dimineață o stea,un adevăr. Noul răsărit este splendoarea ca o reîntoarcere spre început a doi luceferi coborâți
din ceruri,aruncând o  rază de soare ce va da dimineților culoare,ea va încălzi o mare,un pământ,oameni.

În tablourile pictorilor,soarele devine o pată galbenă,rotundă,aurind ape,munți,câmpii.
E atât de bine să văd soarele,îmi place să-l privesc în faţă, îi ador lumina,mă simt prietenul lui,simt cum îm dă putere,mai întâi frumusețe,apoi veselie,cinste,iubire,curățenie de suflet.

Soarele este simbolul sfânt ale cărui douăsprezece raze îi reprezintă pe cei doisprezece apostoli.

   Să-i zâmbim Soarelui și să-i spunem cerului curcubeul să-l aducă!!!!!!!!!!!

                                                       Puiul de căprioară

O zi senină de vară îmbracă pă­mântul în hai­ne de sărbătoare, Oriunde priveam, vedeam, simţeam, înţelegeam bucuria de a fi. Gâze, pomi, flori şi co­paci, oameni şi animale, deopotrivă, toa­te trăiau, respi­rau, se mişcau, cuprinse de frenezie şi ne­răb­dare. Lumina proas­pătă a dimineții în­florea în iarba crudă, pe crengile pomilor, în frunze. Fluturi albi valsau în văzduh, petale multicolore se legănau pe aripi de zefir, o ploaie mă­runtă de polen se scutura pe aripile diafane ale gâzelor.Doar ei o vedeau pe Zâna florilor cu alaiul ei de funigei.
Un imn de slavă intonat de o claviatură nevăzută prea­­slăvea natura. Triluri de pri­vighetori, secondate de ci­ri­pitul păsărelelor se auzeau de pretutindeni.Eram în pădure îmreună cu tatăl meu și mergeam amândoi glumind.Am simțit mâna tatălui meu ,oprindu-mă. De lângă o mlă­diţă de alun, doi ochi mari, mig­da­laţi, blânzi, umbriţi de gene lungi, ne priveau. Era un pui de căprior mic, nea­ju­torat, speriat. Simțeam că în jur tot felul de vieţuitoare mişunau prin tufele pădurii. Lupta pentru existenţă era doar la fiecare pas.Împreună cu tatăl meu  l-am ridicat din culcuşul cald de frunze și i-am simţit botişorul catifelat, cu nări tremurânde. Parcă am simţit pe obraz o adi­e­re... un sărut. Am în­ţeles. O necu­vân­tă­toa­re ne im­plora din pri­viri să o sal­văm. Am privit în jur. Credeam că voi zări ciuta cău­tân­du-şi pu­iul. Nimic nu se ve­dea, nimic nu se auzea.Amândoi stă­team şi as­cultam liniştea pă­durii.Am rămas cu el ,privindu-l,era un pui drăgălaş cu blăniţa maronie, ninsă de o puzde­rie de pi­căţele al­be, cu picio­ru­şele lungi şi subţiri pe care parcă se le­gă­na.Tata a făcut un adăpost din crengi,iar eu l-am mângăiat...așa ca să se simtă iubit și apărat.Nu știu când am adormit. Spre dimineață,l-am văzut pe pui neliniștit,privea spre iarba înaltă de lângă copaci.Am înțeles că-și simțea mama în apropiere și deodată  ferm s-a ridicat în picioare, decis să se întoarcă acolo de unde a plecat.Am vrut să-l mângâi,dar tata m-a oprit,să nu creadă mama ce-l aștepta că-i fac vreun rău. L-am privit îndepărtându-se,parcă era un dansator cu ţinuta lui sobră, ele­gantă, tan­dră. L-am pe­trecut cu pri­virea și-am zărit mai multe picioare alergând. Apoi nu l-am mai văzut, pierise printre co­paci.
Poate, acolo, în ,,lumea celor care nu cuvântă", puiul i-a regăsit pe cei de care se rătăcise.Am simțit cum o lacrimă caldă îmi tremură printre gene,iar tatăl meu mi-a povestit despre un poet ce-a plâns pentru o căprioară....

                                                    Întâlnirea din pădur

Vara, pădurea e mai bucuroasă să-şi împartă umbra şi par­­fumurile, decât secretele locui­to­rilor ei. Parcă dinadins, respectân­du-le intimitatea, trage cortine de frun­­ze peste arbori şi tufişuri şi pune para­vane de ier­buri înal­te prin poieni. Pă­durea pare mai tă­cută vara, în com­pa­raţie cu explozia de cântece din pri­măvară. Vara, concertele se ţin di­mi­neaţa, de­vre­me, prea e cald mai târ­ziu, acum, păsările nu au gri­jă numai de puii lor, ci iau sub ,,aripa" lor şi pădurea... de fier...de aramă.Merg fără nicio țintă și nu mai ştiu dacă sunt sus sau jos, dacă nu cumva am trecut către tă­râmul de din­colo. Înaintez încet, prin poarta de ceaţă, către o lume aflată deasupra lumii. De mult am părăsit melancolia şi tristeţea câmpiei și le-am pre­schim­bat aici într-o explozie de culori solare.Pădurea mea  e  o livadă cât vezi cu ochii ,iar în strălucirea înserării pare o imensă bucată de soare ce se odihneşte pe crestele norilor. Culorile se amestecă şi se pierd una în cealaltă şi totul devine aur topit.

 Un­deva, departe, o bucăţică din această magmă solară se desprinde din pădure şi începe să îna­inteze pe drumul ce duce câmpul cu floarea soarelui.ȘI-atunci am trăit clipa pe care o visam:l-am văzut pe el, cocoşul de munte,pasărea rară, puţini au avut bucuria să o poată vedea, chiar şi de la distanţă. Cum s-a întâmplat: stăteam și mă odihneam lângă apa unui izvor...așa ca-n poezie...când, deodată, foarte ţanţoş, s-a apropiat ... un cocoş de munte! Am încre­menit.Citisem că pasărea asta este foarte sensibilă şi foarte precaută, simte omul de la distanţă destul de mare, e foarte greu să se apropie cineva de ea. Cel mai bun moment este, eventual, cel al rotitului, al împerecherii, când atenţia lui e captată de găinuşă. Cu toate astea,acum, co­coşul de munte se apropia fără teamă, de parcă m-ar fi aşteptat. Era o splendoare: păşea mândru ca un cavaler,purtându-și penele negre, cu irizaţii verzi-albastre şi cu pete albe şi roşii ce străluceau. Se uita la mine, de parcă mă  ins­pec­ta. Apoi a plecat la fel de ţanţoş, iar eu am rămas cu uimirea unei astfel de întâlniri, dar şi cu bucuria că am trăit o realitate...

                                              Sfârșitul ver

Parfumul tare al ierburilor cosite, mirosul pădurii, adierea fructelor pârguite, toate acestea transformă sfârșitul verii într-o sărbătoare..Acum, pentru mine, vara înseamnă un ,,sfârșit" plin de culoare,un timp fericit, vibrând, încă, de sentimentele fierbinți ale verii, de speranța că frigul și ploaia toamnei sunt departe... Mai mult ca oricând, la sfârșitul verii mă gândesc la momentul când   se deschid gradat culorile roa­delor de tot soiul: fruc­te, legu­me, cărţi, amintiri. Ver­­dele pălit al vegetaţiei secă­tuite se transformă într-o infi­ni­tate de nuanţe calde.

  Nu, n-am nostalgii la ve­nirea toamnei! Pe mi­ne, anotimpul ăsta mă um­ple de încântare şi bucurie. Sfârșitul verii e o minune... şi pentru că aerul ăsta, răcoros noaptea şi cald încă ziua, îmi dă voie să mă  plimb, să admir cerul, mult mai adânc decât cel de iulie, șă-l urmăresc cum se lasă tot mai aproape de pământ, până va deveni violent de albastru. Privesc bogăţia de forme a frunzelor, în transformarea lor, până devin să­mân­ţă și-mi spun că Toamna, care va începe peste câteva zile,nu e nicidecum o apropiere de final,este o poartă în timp,este ca o oglindă mare în care-și fac loc aleile înfrunzite,castanele care cad,marcând secundele,cerul resemnat,stropii reci ca o ninsoare invizibilă.Și-atunci îngerul meu păzitor îmi îngăduie să cânt alături de vântul ușurel melancolia și regretul zilelor vacanței ....începe școala .... Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului.... prima zi de şcoală...  și apoi... mai sunt florile acelea că­ră­mizii, ca nişte capsu­le, pe care le pot păstra în vază toată iarna şi cărora le zic: ,,Ce frumoase sun­teţi! Îmi daţi voie să vă pictez?".                                                                                    Început de toamnă

 

 E o zi de început de toamnă ,mânaţi de un vânt rece, norii mărşăluiesc cu repeziciune, atât de aproape e pământ, iar eu simt că i-aș putea atinge cu vârful degetelor,primele frunze au prins deja culorile focului, iar fumul dimineților dă şi mai mult parfum de melancolie zilei, în vreme ce castanele căzute din arbori se rostogolesc, copilăreşte, la picioare, par­că, anume, ca să mă trezească  din reverie. Privesc ca hipnotizat culorile parcului, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Toamna e de aur şi are aură.... aur stins, nu stră­lucitor.... aur blând, primitor şi odihnitor.

În fereastra uitată deschisă, toamna e un fel de vară mai coaptă, mai obosită un pic, dar de o frumuseţe aparte, fiindcă trăieşte din lumina de miere care se lasă peste lume ca un clopot, lăsând cerul înalt şi adânc.Este o  lumină uşor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere.
Culori grele, arome şi parfu­muri iuţi şi puternice, frunze care cad măsurând asfin­ţitul, toate dau pământului îngândurare.
Sigur că vreau să prind o asemenea clipă, s-o ţin cât mai mult, s-o transform, s-o fac nepieritoare. Poate de aceea, uneori, în asemenea momente simt că-mi cresc aripi cu care pot să măsor  întreaga măreţie a toamnei în vorbe, în culori, în muzic

                                             E toamnăăăăăăă

Pe o fereastră mică se strecoară înăuntrul camerei lumina apusului. Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin fantome nergre trimise de duhurile rele... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi printre săl­cii şi răchite bă­trâne, lângă care desluşesc o siluetă,o umbră ce caută un adăpost...sigur este un călător rătăcit în toamnă.. Plouă în suflet... Şi simt cum miros florile gal­bene de sub geamul meu,singure rămase printre ierburile veștejite.Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet au frunzele ruginii rătăcite din pomii golași, aduse de câte un vânt rece venit de la pă­dure, risipindu-le peste tot.Chiar dacă plouă, parfumul zilelor este altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înțepător. Am senzaţia, uneori, că aici, acasă culorile toamnei în octombrie încep să aş­tear­nă melancolii prin lumea înconjurătoare. Pâlcuri de cețuri printre crengi, măceșe ridicate semeț către nori, flori și ierburi brumate de frig în nopți sticloase, stele picurând peste lume, tăcere încremenită care se scurge de pe frunze de aramă.

 

Toamnă dulce, toamnă cu frunzele toate flori............... 

   Toamna este primăvara iernii ,de aceea cred că  în fiecare frunză este o floare. Nici frumusețea primăverii, nici cea a verii nu are farmecul și grația pe care le-am văzut într-o singură înfățișare a unei zile de septembrie. Iubesc luna septembrie, o iubesc datorită parfumurilor ei,a culorilor şi privesc cu tristețe iarba care încetează să se mai ridice. Septembrie este însuşi artistul ce desenează cel mai frumos surâs al cerului. Acum există o armonie în toamnă,un luciu în cer, care pe perioada verii nu este auzit sau văzut .

    Ascultă! îmi spune glasul vântului sălbatic! oricine crede că frunzele căzute sunt moarte....nu! nu le-a văzut niciodată dansând într-o zi cu vântul ultim ce poartă cel mai frumos zâmbet al anului. Septembrie e o minune..... şi pentru aerul răcoros noaptea şi căldicel ziua.

  Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului,iar prima zi de şcoală este unul dintre marile evenimente ale copilăriei,o întâmplare incomparabilă, care se transformă în sărbătoare.Fiecare  copil simte o     fo­ială în suflet, o nelinişte bucuroasă......

 

   Septembrie e, uneori, doar o pre­lungire a verii... mimozele încă-s în floare....iar în octombrie mă plimb printre castanele rostogolite printre frunzele uscate de  pe jos, însoțit de un vânticel parfumat.

   Se spune că  ultima lună de toamnă e groaznică: frig, ceaţă, melancolii. Oare Brumarul să fie cea mai urâtă filă din calendar?Eu aștept să vină la mine vân­tul: să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare; să mă umple de frunzele de sus rostogolite printre cele uscate ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun,jucăuş și răsuceşte petale în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni... Uite-l! a venit până la tine,la mine,oriunde... și-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea şi a făcut-o să danseze...a adus miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum...e mirosul de noiembrie.Şi închid ochii să ascult mai bine.

    Noiembrie aduce o aşteptare albastră şi cuminte a ninsorii, un timp încet şi molcom şi vrăjit care spune că nu mai e mult şi va veni Crăciunul.

    Noiembrie e aşteptare.

    Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor.

    Noiembrie e lu­mina puţină care începe să se­mene a seară, dis-de-di­mineaţă.

    Noiembrie e ca şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria în­cre­menită.

 Ce aduce toamna lui noiembrie? Linişte, ritm, culoare, savoare, salvare.

  Și din nou pornesc pe străzi răscolind frunze, dezvelind amintiri.

    În noiembrie, nu mai am nimic de privit pe fereastră...cerul pare acoperit cu cenușiu. Asta pentru că trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, îna­inte să se culce, se înve­leşte cu plapuma lui no­roasă. Iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în no­iembrie, atât de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi.

 

                       Octombrie.....

E toamnă, e foșnet, e somn...Copacii, pe stradă, oftează.... Nu există nicio  perioadă a anului atât de plăcută și împestrițată de pete de soare,care să producă un atât de dulce efect asupra sufletului, precum octombrie.

 Octombrie este frunza căzută la pământ ce-a venit c-un cântec nou în simfonia stropilor de ploaie...
Frunzele cad, de parcă s-ar îndrăgosti de pământ,apoi îi șoptesc fericirea,planând din copacul toamnei.

Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există Octombrie!

Există acum o armonie și o strălucire în cer, care nu pot fi regăsite de-a lungul verii, ca și cum n-ar putea fi, ca și cum n-ar fi fost vreodată...

                                            Lunile TOAMNEI

   Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce.Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi oamenii de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.
  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

 

             Toamnă...toamnă...un vânt a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul și frunzele, lăsând în spate doar copacii. Cred ca am ajuns sa cunosc prea bine toamna,să-i ascult simfonia în andante melancolic și grațios,pregătindu-i admirabil solemnul adagio al iernii,apoi să-i privesc arta vie, în mii de culori,în mii de  expoziţii de pictură în aer liber! Toamna este însuşi artistul cu cel mai frumos surâs care-și   găsește timp să privească căderea frunzelor și plopii lui septembrie,octombrie.... transformați în flăcări ,în torţe de iluminat cerul cenușiu.

   Ascult  sunetele toamnei inconfundabile… foșnetul frunzelor rigide și grăbite suflate de-a lungul drumurilor de un vânt supărat si croncănitul stolurilor migratoare.

   Sufletul meu este legat de toamna delicioasă, şi... dacă aş fi o pasăre, aş zbura cu privire la pământ căutând o urmă de verde.....

                     A venit iarna

Pe o fereastră mică se strecoară înăuntrul camerei lumina apusului. Ninge foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori albi ameninţători de­vin fantome trimise de duhurile rele... Ninge tăcut, cu fulgi rotunzi printre pomii dezgoliți ce par bă­trânei aplecați de ani...departe  desluşesc o siluetă,o umbră ce caută un adăpost...sigur este un câine rătăcit în iarnă.. Ninge și-n suflet... și simt mirosul ultimului trandafir de sub geamul meu,singurul rămas printre ierburile veștejite.Ce miros au ier­burile acoperite de primii fulgi! Ce foşnet au frunzele ruginii rătăcite din pomii golași, aduse de câte un vânt rece venit de la pă­dure, risipindu-le peste tot.Chiar dacă ninge, parfumul zilelor este altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau înțepător de rece. Am senzaţia, uneori, că aici, acasă culorile începutului de iarnă încep să aş­tear­nă melancolii prin lumea înconjurătoare. Pâlcuri de cețuri albe printre crengile ridicate semeț către nori, pământul brumat de frig în nopți sticloase, stele picurând peste lume, tăcere încremenită care se scurge de pe trunchiuri albe...iarnă!

  Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit pe sticla abu­­rită și iar privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar noaptea ce dă să în­ceapă e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt încântați de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în cul­cu­şul meu cald, gata să aţipesc.Lumina unei stele se strecoară prin geam și mângâie clopoțeii veiozei,iar eu adorm însunetul lor.  Linişte, de parcă orice sunet în­gheaţă în aer şi cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scân­teiază luna, şi omătul îi înmul­ţeşte lumina argintie. Văzdu­hul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Departe,departe... umbrele nopții strălu­cesc, îmbrăcate în aceas­tă zăpadă de lu­mină, cu sclipiri de o frumuseţe stra­nie.

  Dimineața am văzut cum un brad s-a mutat din pădure la mine în grădină,mi-a adus în ramuri stelele cu lumină pură,iar un înger rătăcitor s- a așezat în vârf,ca să fie mai aproare de cerul său.Alerg și-i cuprind crengile țepoase și parfumate,chiar dacă fri­gul şi fulgii ce cad cu ne­miluita mă ciu­pesc de obraji,prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne.Îngerul este cel care-mi vestește bucuria naş­te­rii Pruncului sfânt şi tot el va împodobi bradul,lăsându-mi sub el darurile în­delung aştep­tate. Moş Crăciun există!!!!!!!!

 Crăciunul păstrează vie amintirea copilăriei,a acelei perioade în care privesc totul cu inocență...este sărbătoare în care aștept cu speranță un început...aducând-mi o veste minunată.....

 

                    E vremea colindelor, e vremea focului care împlinește pâinea, a ninsorilor care cheamă la povești, a zăpezilor care învăluie pământul la ceas de seară, e vremea amintirilor depănate în clinchet de clopoței.Și-atunci mi-e dor de zăpadă și de liniștea serilor de iarnă.... mi-e dor de liniștea care mă bucură, care mi-aduce zâmbete. 

E vremea colindelor, vremea bucuriei, când minunea nașterii Mântuitorului cuprinde sufletele și le înnobilează. O frumusețe fără seamăn, o liniște și bucurie mă cuprind când le cânt, când le ascult.

Colindele sunt o Biblie deschisă, redând adevărul de credinţă al Naşterii Domnului.

                                                           E vremea colindelor! 

                                               E sărbătoarea CRĂCIUNULUI!!!!!!!!!!!

Iarnă.... Este sărbătoare care începe cam pe la sfârșitul lui noiembrie, când se pornește ninsoarea. Căzută peste pământul înghețat, zăpada nu se topește și nici nu apucă să se murdărească, pentru că stolurile de fulgi - uneori mari cât o nucă, alteori cât bobul de sare - se așează rânduri-rânduri, până pe la Sfântul Nicolae....  zăpada este trimisă anume de Dumnezeu, ca să apere Pământul de frig, ca să-i astupe rănile și să-i ajute pe urșii din păduri să doarmă cât mai bine. Ba chiar să și sforăie.

Știu când vine iarna, după cum se opresc norii peste lume. Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele zăpezi, se lăsau grei, vineții, jos de tot peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în cameră trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea liniște-liniște, când nu se mai auzea nimic, atunci știam că nu mai am mult de așteptat.
Și, într-adevăr, dintr-odată aerul parcă se înmuia și apoi apăreau și primii fulgi speriați, timizi, ușor mânați de vânt dinspre poala pădurii. Așa începe iarna, ninge liniștit ca-ntr-o poveste. Fulgi delicați se leagănă în ritmul unei muzici numai de ei auzite. Privesc cum lumea se îmbracă în alb, dintr-odată parcă aud undeva, departe, melodia după care dansează în aer steluțele diafane ce se pogoară pe pământ. O percep din ce în ce mai clar, ca fiind o colindă cântată de niște copii. Sau poate de îngeri? Glasurile suave se află pe cer, la nord. Acuma se aud la apus, apoi ajung la sud. Pe la răsărit se preling repede și iarăși sunt la nord, ca și cum ar descrie un cerc imens....așa cad fulgii de zăpadă. E un sunet cât se poate de real, care nu poate fi comparat cu nimic altceva, nici cu zgomotul vântului, nici cu foșnetul frunzelor și nici cu tropotul mărunt al ploii. Este mai degrabă un sunet al liniștii, o liniște profundă, desăvârșită de încremenirea brazilor printre perdelele de zăpadă.
În fiecare iarnă mă întreb: oare cine colinda în cer?Apoi privesc podoabele Pomului de Crăciun și-mi spun zâmbind că sunt podoabele cerului, stelelor, planetelor, galaxiilor,așa le văd eu...

Crăciunul e celebrarea faptului miraculos ,când pământul devine, brusc, cer...   înseamnă naștere, un început, un miracol ce are nevoie de semne vii. Și cât de viu este bradul meu cu ramurile încărcate de stele! E noapte sfântă! Moș Crăciun... cred că îmi aduce o bucurie!...

În camera cu bradul strălucitor se va stinge lumina... Moș Crăciun va intra nevăzut, va deschide ușa camerei în care aștept...  aproape adormit...

Îmi spun de cum a venit luna decembrie că Moșul știe tot ce făcusem bine...rău peste an...

                     Moșul cel așteptat cu înfrigurare, cu nerăbdare, dar și cu dragoste....

             Urez multă sănătate tuturor celor care se bucură cu adevărat, din inimă și din convingere de                   venirea Moșului.

             Urez  sănătate celor care cred că Moșul există!!!!!

 

                                           În noaptea Sfântă, viu luminează
                                           steaua ce vestește nașterea pruncului
                                                         Iisus.....

                                Sărbătoarea CRĂCIUNULUI să vă umple inimile de bucuriiiiiiiiiii                                                                                                                     

                                         Visul unei nopți de iarnă

  Orice om visează altfel în nopțile lungi de iarnă…și-n vis se făcea că din ceruri mâini uriașe cern norii albi adunați din glaciar spre pământ și atunci…spre pământ începe baletul: la început, vijelios mânat de viscolul venit tocmai din nordul arctic.Apoi pământul dezgolit de verdele și de arămiul toamnei,cu vietățile și zburătoarele ascunse sau plecate,cu oamenii înfrigurați și grăbiți este luat într-un dans lent,amăgitor,viclean… de fulgii grațioși,fără a vedea că sunt transformați în statui albe,în moși Crăciuni.Totul e alb,drumurile devin alunecoase,copacii par,în nopțile întunecoase, fantome,căutând secrete ale pământului ce doarme,urmărind secunda înghețată a timpului.

  Și-ntr-o astfel de noapte, o stea  a vestit un miracol și de-atunci Iarna cu albul ei ,cu cenușiul cerului lipsit de soare, cu brazii împodobiți de colinde,cu obrajii înghețați și cărări strâmte printre nămeți este așteptată de toți oamenii dornici de viață,de visul spre nemurire…

 

       Urare:     

                          Colindele  pentru Moș  Crăciun  încep sub zăpezi pe o cărare

         a magilor,cu sania zburând prin ninsoare,cu mama împletind colăcei,

         cu mireasma dulce de Iisus născându-se în iesle…și bradul scuturând

         arginturi.Veniți să fiți cuprinși de colindele mărturisite-n roua datinilor!

 

              În ziua luminării,când steaua a vestit nașterea sufletului curat,

         învelit în trupul rănit de drumul pătimirii,ne înălțăm sufletul-clepsidră în dorința veșniciei…și…colindăm iubirile cu bucurii,tristețile cu lacrimi…        

          Ne urăm și vă urăm s-avem și s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit.

[e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului vă învăluie întru mulți ani fericiți și verzi].

 

                                                     CRĂCIUN cu bucurii!!!!!!!!!

 

                                                 Povestea unui brad

Povestea lui a început în pădurea în care s-a născut. A crescut fără nicio grijă între frații lui bucurându-se de darul minunat de a rămâne verde pe tot parcursul anului ,chiar și atunci când o pulbere albă și rece acoperea totul în jur, făcându-i pe copacii, care nu erau conifere, să se zgribulească goi, lipsiți de frunze. Era mereu verde și optimist, iar mirosul lui proaspăt atrăgea uneori omuleți care îi rupeau câte o crenguță, pentru a păstra o amintire de la el. Dar el nu se supăra,fiindcă  știa că oamenii nu voaiu decât o parte din viața lui minunată…poate că voiau să fie și ei brazi, cine știe?

Într-o zi s-a întâmplat să vină un anumit om și să-i schimbe complet viata. L-a tăiat și l-a luat din pădure. Totuși, el a rămas optimist, chiar dacă și-a lăsat frații în urmă, undeva în pădurea în care învățase să fie verde. Se gândea că îl așteaptă o viață nouă. Și așa a fost. S-a trezit alături de alți brazi undeva într-un fel de târg. Nu a trecut mult și cineva l-a ridicat din grămada unde zăcea, iar un om micuț, probabil un copil –așa se numesc oamenii cei mici și aproape mereu veseli- i-a zâmbit. Iar el, bradul s-a simțit mai fericit ca niciodată... și-a dat seama că își găsise o nouă familie.

Visul frumos nu s-a oprit aici. A fost dus într-o casa călduroasă, pus în mijloc și acoperit cu sute de ornamente strălucitoare. Abia atunci și-a dat seama că probabil semăna cu o stea. Da! stelele le privea uneori în nopțile senine. Mulți din frații lui spuneau că sunt reci și triste, dar el nu a crezut niciodată asta. Pur și simplu le vedea frumoase, fericite. Da…era o stea, iar oamenii îl venerau,se adunau în jurul lui și cântau, râdeau sau se cuibăreau lângă tulpina lui ,ca să îi absoarbă parfumul proaspăt.

Dar în pofida minunii în care se transformase viața sa, a realizat că se simte din ce în ce mai slăbit. Cu timpul a început să-și plece crengile mult prea împovărate de podoabe strălucitoare. Acele sale au început să cadă, iar mirosul proaspăt de odinioară parcă se usca în el pe zi ce trecea….Până într-o zi! O zi când omul cel mic nu i-a mai zâmbit, iar când cei mari au început să se uite urât la el din cauza frunzelor căzute.

Nu a mai fost nimic la fel de atunci. El se simțea din ce în ce mai slăbit. Știa ce i se întâmpla: murea. Nu după mult timp, podoabele au fost înlăturate, iar el a fost aruncat undeva în spatele casei. Acum, e încă acolo. L-am văzut ieri. Dar nu mai e bradul de odinioară.Acum e un bătrân muribund, aproape lipsit de ace, care nu mai așteaptă decât toporul care să îi taie crengile, să-i taie tulpina și să-l lase să plece. Unde? Cine știe, poate printre stele!

                          Concurs de înot

   În vacanța de vară,am mers împreună cu părinții și fratele meu mai mare-premiant la tot și toate:,,uite-te la el,așa să fi și tu”-refrenul auzit continuuuu-să vizităm un centru sportiv. Când am ajuns seara acasă, ne-au întrebat dacă ne-a plăcut ceva din ce am văzut, ce sport ne-ar plăcea să facem şi noi?Amândoi am răspuns că am vrea să mergem la bazin,iar fratele ce mare a început să explice nouă și,, lumii întregi” despre stilurile de înot: stilul craul sau liber,bras utilizat de către înotători de foarte multă vreme,explicându-ne că un papirus egiptean are un desen al procedeului bras; delfin sau fluture datorită mișcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mișcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului și alte stiluri despre care n-am mai auzit,pentru că mi-a sunat telefonul-un coleg mă invita să mergem cu bicicleta în parc.

    Aşadar, am început să merg la înot, la cursul de iniţiere.Dar ce mi-a plăcut a fost imaginea bazinului,nu știu de ce dar parcă eram în filmul,,Mica sirenă.” Clădirea bazinului este o loc modern, prietenos, bine dotat, unde noi,începătorii,ne vom putea consuma energia învățând să înotăm, iar cei mari se vor putea relaxa, menținându-se sănătoși prin mișcare.Bazinul este destinat  săriturilor adânc de 4,5 metri și dotat cu patru platforme situate la niveluri diferite,cu mai multe culoare late,cu blockstarturi.Părinții sau bunicii,colegii care vor dori să mă urmărească vor sta în tribunele care sunt amplasate pe două laturi. Cel mai important scop al primelor cursuri de înot este acomodarea mea cu apa și să-mi  înving frica, sincer nu-mi prea este...dacă aceasta ar exista. O dată cu depășirea celor mai importante scopuri, restul teoriei poate fi ușor de parcurs, iar posibilele ,,piedici” le voi depăși,  cu siguranță, mai repede sau mai ușor.

   După ce mă voi acomoda, voi vizita și anexele,așa se numesc.

   La primele lecții mi-a plăcut cum antrenorul venit,cred eu, din filmul,, Baywatch”ne culegea cu laba piciorului din bazin. Apa este superputerea mea, zona mea de maximă identificare. Contactul cu apa mă aduce cel mai aproape de mine. Când înot, sunt relaxat şi concentrat în acelaşi timp, liber, fluid şi puternic.Iată ce simt eu: apa este elementul primordial al vieţii, este viaţă şi mă face să mă simt bine,fiecare oră de înot, fiecare antrenament e ca o regăsire a mea cu mine.

   Iar eu am perseverat, am avansat de la o etapă la alta, până când am fost ales pentru competiții,iar prima oară când am ascultat pe podiumul de premiere imnul național mi s-a strâns inima ,iar starea de emoţie care m-a cu­prin­s a fost să-mi doresc cu ardoare,întotdeauna,victoria.Dar o competiție este și în tribune,spectatorii sunt implicați la maxim în susținerea colegilor din bazin....de acolo mă aplauda fratele cel mare și le spunea tuturor:,,uitați-vă la el e fratele meu,campionul”!Ei!așa da!

                                          tabloul  ,,Autoportret cu frunză”

Prin artã, omul se așeazã si se autodefinește ca ființã gânditoare și sensibilã în raport cu Universul.

Tabloul,,Autoportretul cu frunză”(Ion Țuculescu) este una din cele mai tulburătoare lucrări cu această tema din arta românească.

Artistul însuși se pictează în aceasta pânză ca o esență a elementelor decorative  populare.Impresionat de frumusețea și coloritul covorului(scoarța) oltenesc,a împrumutat motivul vegetal ce include frunze și flori. Coloritul covorului este nuanțat și rafinat.,culorile privesc insistent,vorbesc despre magia naturii. Culoarea fundalului este roșul ce captează repede atenţia,simbolizează căldura, focul, pasiunea, entuziasmul de care se-nconjoară pictorul.

Este încadrat de flori roșii,albastre,galben-portocaliu,iar frunze răsărite din covor, ușor conturate sunt împrăștiate,risipite,poate pentru a-și ascunde adevărata natură în spatele unei  înfățișări nereale. Părul este înlocuit cu frunze care  simbolizează puteri spirituale şi poate fi corelat cu coroana  antică ca un semn de onoare.O frunză îi înlocuiește un ochi. Des întâlnită în creaţia lui Ion Ţuculescu este „privirea-frunză"  trezeşte un dureros sentiment de însingurare, de trăire unică,ca o întrebare: de ce?, cum?, aşa să fie?, cine sunt?, pentru ce?, până unde?, încotro? Aceste „semne" ale privirii sunt adevărate semne, care permit citirea în gândurile  artistului şi care farmecă prin aspectul culorii galben-portocaliu- nuanțe ale perfecțiunii spirituale.Privirea devine astfel, în pictura lui Ion Ţuculescu, o cugetare asupra propriului destin, o expresie a energiilor interioare, o oglindă a conştiinţei, a izvoarelor de la care s-a inspirat el- folclorul și exprimarea în arta noastre populară. 

Starea de gândire, de încordare a atenției, sugerează faptul că lumina din afară intră doar printr-un singur ochi,.așa, cu un ochi închis  chipul artistului exprimă imaginea frământărilor din interiorul ființei sale. Coborâtă dintre crengile vibrânde ale  „pomului vieţii” o frunză devine lacrimă,iar alta este așezată pe bărbie, dându-i încredere, farmec-ambele au efectul neliniștii.Fața exprimă seriozitate, un spirit limpede,se poate vedea  o expresie senină ce reflectă claritatea minții de care este mare nevoie, pentru a lua decizii bune. Sprâncenele arcuite sunt ale unei persoane sensibile, sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri,nasul drept reflectă gândirea profundă,gura frumos desenată descoperă un bărbat interesant.Și-a împodobit haina-croială tip tunică- cu motivele covorului vechi oltenesc pe fond negru(nuanță prețuită de pictor,pentru a potența culorile calde) cu florile stilizate:narcise,albăstrele,maci, exprimă apartenența la o comunitate, la o regiune, arată o sare sufletească. Aceste simboluri ale reînvierii și înțelepciunii îl învăluie protector, ținând răul departe.

Bordat  de minuscule frunze galbene ca niște raze,chipul pictorului pare icoana unui om în care sălășluiește Dumnezeu, iar datorită efortului de curățire și de statornicire  devine sfânt. 

        Privind tabloul pictorului,pot spune așa:

              Dacă cineva m-ar întreba  ce te poate face fericit  cu adevărat? - aş răspunde fără nicio  ezitare: o privire.... o singură privire care să cuprindă un întreg Univers de gânduri şi sentimente.... nimic altceva.... tăcere...  și prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire!!!!!!!!

 

„Mă dumiresc acum, privind ce am făcut, că am vrut să pictez scoarțe românești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate – păsări și fluturi, tot așa de stranii. Sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri, scufundați într-un ocean oranj, ori din capetele suprapuse. Rațiunea a dirijat o pictură senină – senină ca scoarțele românești. Pictorul secret din mine a visat la altceva – la misterul cosmic”. (Ion Țuculescu)

 

                                                    În pădurLumina se desface în culori și mi se așază în pal­me. Albastru din văzduh, verde din pajiști, cără­mi­ziu de fag, alb și galben de mesteacăn. Îmi limpezesc ochii cu lumina asta: mă simt mângâiat, , li­niș­tit.

Îmi spun ca dintr-o poveste că fie­care arbore uriaş,bradul pe care-l căutam, s-a născut dintr-o să­mânţă aruncată de o zână şi fiecare palmă de pământ freamătă de viaţă,fiindcă  pe acolo a trecut calul năzdrăvan. Am ştiut că sunt pe drumul cel bun, când am zărit două ciute enorme, sărind prin iarba înaltă, trecând în salturi graţioase peste gardurile verzi.... un zvâcnet....o plutire lină în aer.... un zbor fan­tastic, în acea încordare sublimă. S-au oprit câteva secunde şi m-au privit fără frică, spunându-mi, parcă, că am intrat pe tărâmul lor, pe tărâmul lor al tinereții veșnice. Apoi iarăşi un zvâcnet şi iarba a unduit sub zborul lor. Deodată, am avut senzaţia stranie că toţi arborii mă pri­vesc., nu le vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care foş­neau erau tot atâtea pleoape clipind.

M-am apro­piat de brazii aceia seculari să le-am mângâiat scoarţa. Mi s-au părut nişte bătrâni strânși într-un cerc,așteptând semnul unui zeu. La tot pasul, arbori scorburoşi, ca nişte case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările cântau cu glasuri încântătoare. Ceva sălbatic se amesteca  cu frumuseţea şi delica­teţea locului,iar eu așteptam ca de oriunde să răsară o făptură,oricine. La picioarele mele furnicile aleargau în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobea fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viaţă în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă de noroi, alunecos pe alocuri, acoperită cu frunze. Mai e de mers până la acel brad căutat cu înălţime  ameţitoare,voiam să-i ascult povestea într-un fel de vuiet neîncetat al pădurii.

Şi, deodată, văd pe poteca aceea îngustă… ceva. Ar putea să fie doar o pă­rere, dar după câţiva paşi, disting mai bine forma aceea.... şi nu, nu mi s-a părut: e chiar urma unei lăbuţe de urs. Şi e proaspătă! Şi unde este un ursuleţ, este de obicei şi mama lui. Iată-i lângă bradul căutat şi-atunci mi s-a părut că alţi şi alţi ochi mă privesc.Erau din poveste:ciutele,cerbul cu pietre scumpe,ursul păcălit,,cocoșul căutat,căprioara cu iedul,lupul singuratic.

 Vuietul pădurii a­vea un şuierat trist şi trosnete ciudate se auzeau din desi­şuri. Brusc, am în­ceput să percep fie­care detaliu, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi lua zborul, fie­care foşnet de frun­ze şi fiecare urmă din pământul moale.Cred că locul meu este mai departe,ele, vietățile ,au viața lor,eu doar le privesc și le respect existența acolo în verdele veșniciei...

                                         tabloul,,Portret de fată”de Camil Ressu

Copilăria, inima tuturor vârstelor, cum o numea Lucian Blaga, este cu măiestrie iscodită şi prinsă în mrejele culorii, luminii şi umbrei de pictorii români, de-a lungul timpului.

În tabloul,,Portret de fată”,Camil Ressu a pictat  un interior cu pereții ușor colorați în nuanțele cărților de povești,unde lumina desenează un peisaj delicat de primăvară.

Așezată pe marginea unui pat,o fată își sprijină mâna dreaptă,pentru a se detașa de tot ce este în jurul său.Stă liniștită în fața unei ferestre ce pare un tablou viu colorat,dar a preferat să-și întoarcă privirea spre ceva sau cineva care îi deranja liniștea și de aceea este nedumerită, că este tulburată din starea de visare,de detașare. Este îmbrăcată într-o rochie largă cu mâneci lungi ce-i ascunde ființa firavă,iar culoarea albastru-cobalt este intensă cu reflexe violet, bulinele albe îi dau rochiei o oarecare nostalgie-bulinele sunt atrăgătoare pentru aspectul rochiei.  Aspectul ei este natural, părul  lung,castaniu și l-a strâns,dorindu-și o atitudine serioasă,imitând persoanele  mai în vârstă,dar și l-a legat,copilărește, cu o panglică,o fundă. Ochii mari,întrebători cu sprâncenele ridicate,făcând-o misterioasă, neștiind cel care o privește ce se ascunde în privirea ușor nedumerită. Gura delicată de copil nu va rosti niciun cuvânt,iar pielea feței luminoasă,îmbujorată este a unei fete timide.Firele de păr ce-i cad pe frunte sunt un fel de „antene” naturale prin care circulă energii vitale atât înspre corp, cât și dinspre el. 

Pictorul a desenat o fată ce-și întoarce capul spre cel ce o privește. Privirea ce o aruncă peste umăr stârnește semne de întrebare al  unui chip feciorelnic,expresiv,familiar.
         E supărată? … e uimită? … a fost neplăcut surprinsă de ceva? … ar fi avut ceva de zis, dar s-a răzgândit în ultima clipa?  … se află în impas? …de ce stă singură? nu pare să ia în seamă tot ce în jur se-întâmplă... privirea-i desprinsă de cele pământeşti...

 Datorită magnetismului tabloului, zonele luminoase și cele întunecate sunt delimitate și bine conturate, paleta de culori este redusă la doar câteva tonalităţi,  Finețea armoniilor cromatice sporeşte caracterul înclinat spre decorativ,tonurile sunt subtile,exprimând candoare şi inocenţă.

  Gama predominant rece- albastru-cobalt,gri,verde- este aşezată în pete neuniforme. 

Tăcerea fetei este un moment al misterului,este  ascultare,ea vorbește şi cu ajutorul tăcerii .....

 

                                    sculptura,,SĂRUTUL”de Constantin BRÂNCUȘ

Una dintre cele mai importante creații ale lui Constantin Brâncuși, ,,Sărutul( Le Baiser"), amplasată în cimitirul Montparnasse din Paris, este de foarte mulți ani obiectul unei dispute între statul francez și moștenitorii rusoaicei pe mormântul căreia se află sculptura,( În 1910, Tatiana Rașevskaia, o rusoaică exilată la Paris, s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. În memoria ei, familia tinerei a cumpărat sculptura reprezentând un cuplu îmbrățișându-se, de la un artist român necunoscut în epocă. Era vorba despre ,,Sărutul( Le Baiser"), în prezent una dintre cele mai importante sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, care a fost amplasată pe mormântul rusoaicei, ca monument funerar.)

   Artistul spunea:,,.Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simțământ lăuntric”...

,,Sărutul ”a reprezentat,, drumul spre Damasc”, izbutind pentru întâia oară să exprime esențialul.

,,Sărutul ”are rădăcini și în legenda indo-europeană a arborilor îmbrățișați, în simbolul zodiacal al gemenilor. Opera aduce o nouă dimensiune conceptului de sculptură(au fost create șase variante).

   Aceasta operă sculptată (în piatră de Marna)într-o manieră aparent primitivă, este a doua lucrare la care Brâncuși folosește tehnica tăierii directe,părăsind astfel modelajul. Lucrarea este executată în „tăiere directă”, cu urmele ciopliturilor accentuate, restul suprafețelor sunt cizelate. Cioplirea (tăietura directă) este adevăratul drum al sculpturii. Duritatea şi rugozitatea pietrei în care este tăiat cuplul din sculptura,,Sărutul” sugerează eternitatea sentimentului, dragostea care învinge moartea.

Îndrăgostiții sunt stânca însăși; ei nu mai există în alt spațiu sau în alt timp decât cel al iubirii lor.

 Este  îmbrățișarea celor doi îndrăgostiți, uniți într-un unic corp, formează un volum strâns, cu linii simetrice. Sculptura transmite ideea unei înlănțuiri și după moarte, ideea că dragostea învinge moartea.Cei doi devin o singură entitate :capetele se contopesc într-o singură formă,ochii li se apropie,încât privirile se îmbină ca-ntr-o oglindă în care se zăresc altfel decât se știau,brațele încolăcite redă modul ideal de a exprima afecțiunea, dorințele de bine, reflectă căldura sufletească,este acea îmbrățișare de la inimă la inimă. Brațele sunt asemenea simbolului infinitului,nodul eternității dragostei care generează un flux energetic benefic.

,,Sărutul” rupe tradiția, în sensul anulării senzației și analizei figurativului cunoscut; era noutatea esențialuiui, sinteza și concept, întrunite în forma sculptural, concretizată prin volum.

    Drumul spre Damasc: Saul(apostolul Pavel) se duce în alte orașe să-i caute pe continuatorii lui Isus. Acum el se află în drum spre Damasc. Dar, iată ce lucru uluitor se petrece pe drum: o lumină din cer strălucește dintr-o dată în jurul lui Saul, cade la pământ, apoi o voce îi spune:

-Saule, Saule! De ce mă prigonești? Bărbații care sunt cu Saul văd lumina și aud vocea, însă nu pot înțelege ce spune:

-Cine ești, Doamne? întreabă Saul. Ce trebuie să fac, Doamne?

-Eu sunt Iisus....

-Ridică-te și du-te în Damasc, spune Iisus. Acolo ți se va spune ce trebuie să faci.

Când Saul se ridică și deschide ochii, nu poate vedea nimic. A orbit! De aceea, oamenii care sunt cu el îl iau de mână și-l duc în Damasc...drumul spre Damasc înseamnă o altă perspectivă a vieții.

,,Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” (Brâncuși)

Când și-a simțit sfârşitul aproape, l-a chemat pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, i-a mărturisit:

                              „Mor cu inima întristată, pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. 

 

                            pictura--Autoportret de Vincent van Gogh

  (Autoportret   - o imagine pictorială, grafică sau sculpturală a unui artist, realizată de el cu ajutorul unei singure oglinzi sau a unui sistem de oglinzi sau se pictează așa cum se vede. Conține o evaluare a personalității sale, rolul său în viața publică și artă, declararea principiilor sale creative. Artistul poate fi prezentat în diferite variante, în diferite haine.

Autoportretul necesită arta artistului de autocunoaștere.

Autoportretul poate fi găsit în toate tipurile de artă: literatură, muzică, artă.
Se crede că genul de autoportret a fost dezvoltat în Renaștere. Înainte de apariția abstractizării, un autoportret a fost creat cu ajutorul oglinzilor - este un fel de narcisism.

Autoportretul este înțelegerea caracterului, atașamentele și înclinațiile, punctele forte și punctele slabe ale omului, opiniile asupra lumii, omului, naturii.)

    Autoportretele lui Vincent van Gogh sunt faimoase. Cele peste 30 de autoportrete( Între anii 1886 – 1889) au făcut ca pictorul să fie recunoscut drept un adevarat maestru al autoportretului.

 Motivele pentru care van Gogh a ales acest mijloc de exprimare artistică sunt numeroase: artistul  a folosit autoportretul atât pentru a se cunoaște mai bine, după cum însuși a exprimat, pentru a-și testa abilitățile artistice, cât și din punct de vedere material ( având în vedere că artistul nu dispunea de suficiente resurse, pentru a plăti modelele). Spera în egală măsură ca cineva, fie și un colecționar mărunt, să fie tentat de unul din aceste autoportrete de o sfâșietoare intensitate. 

În toate autoportretele, van Gogh are privirea ațintită către public,încruntată,tristă, însă ipostazele și culorile sunt cele care fac cel mai bine diferența.

 Pentru Vincent van Gogh, autoportretul era înainte de orice o formă de introspecție și o metodă de perfecționare a stilului, de care nu era niciodată mulțumit.

Chiar dacă se pare că este al fratelui  său,pentru că portretul corespunde fotografiilor lui Theo,pictorul l-a intitulat,,Autoportret”. Pictorul se reprezintă bust , în profil trei sferturi , pe un fundal albastru-turcoaz,nuanță ce exprimă o senzație de spațialitate,activat cu spirale dispuse ritmic , tratat în verde-veronez –privindu-l trimite la idei spirituale înaripate… și cobalt deschis,arătând  nostalgie spirituală, detașare, meditație spontană.

  În acest autoportret, ochii albaştri nu ascund durerea, părul castaniu reflectă blândețea,farmecul,seninătatea,iar barba roşcată este semnul personalității ,urechea are  conturul rotund.Este îmbrăcat într-o haină de culoare albastru-închis, proiectat pe un fond albastru. Albastrul care-l înconjoară are  forma unor linii învârtejite sau ondulate ca o flacără, ceea ce sporeşte impresia de vertigiu psihic- paletele cromatice folosite încearcă să surprindă printr-o tristețe copleșitoare. . Albastrul inundă tabloul aducând liniște,e albastrul mării de după furtună, al valurile ce nu s-au potolit cu totul…

 Haina, din care apare cămașa albă ,e aproape de aceeași culoare ca fundalul,dând o ambianță

 predominant albastră, conferă seriozitate, reverie sublimă ....ar putea fi o imagine senină.

 Pictorul are gura strânsă şi privirea fixă, sticloasă, privește în gol, cu gânduri știute numai de el, ochii au un cristalin de un albastru mai închis, aproape negru.

E un tablou al resemnării.

Impresionează contrastele dintre barba roșcată și nuantele înconjurătoare de albastru și verde.Înfățișarea vie a trăsăturilor încordate ale feței , jocul atât de bine ordonat al al întreruperilor legăturilor, raportul atât de echilibrat al diverselor planuri , toate indică un simț artistic suveran , oricât de tulburată și timorată ar fi fost rațiunea pictorului.

Van Gogh s-a portretizat în ipostaze şi stări de spirit deosebite. Totuşi, toate autoportretele prezintă unele asemănări: ochii exprimă o anumită tristeţe sau o anumită îngândurare;barba şi mustaţa, chiar dacă sunt îngrijite, sunt redate prin urme ale pensulei ascuţite de culoare, ceea ce sugerează o anumită frământare intimă;îmbrăcămitea şi fundalul autoportretelor, prin culorile lor similare sau contrastante, sunt menite să îndrepte şi ele atenţia asupra stării de spirit a pictorului.

  Acest tablou îmi dă certitudinea că, pentru van Gogh, moartea a fost o eliberare.

Seninul culorilor din ultimele tablouri, în care predomină albastrul, reflectă, de fapt ,seninătatea celui care, cândva, asociase floarea soarelui cu moartea în sine.

                                     O întâmplare petrecută într-un oraș aglomera

  Într-una din zilele vacanței,am urcat împreună cu bunicul pe cea mai înaltă clădire din orașul nostru.Ascensiunea a fost puțin obositoare,fiindcă treptele scării erau o spirală ciudată ca în vechile castele.Dar am ajuns sus,sus.Eram singuri și mi-a părut bine,pentru că puteam alerga prin platforma amenajată doar pentru elicoptere.Balustrada metalică m-a atras și ochii mei s-au minunat de spectacolul unic al orașului și abia,privind îmbulzeala vehiculelor,oamenilor am înțeles că viața într-un oraș mare presupune multe provocări și nicio zi nu seamănă cu alta.

 Merg în fiecare dimineață la școală și văd traficul aglomerat:mașini mari și mici,aud claxoane,strigăte-unele vesele,altele supărate,motocicliști ce fac adevărate viraje printre mașinile staționate la semafor.Am observat că bicicletele, trotinetele electrice, rolele și chiar mersul pe jos reprezintă variante ale unor oameni în acest amestec fascinant .

   M-am oprit pe marginea trotuarului aglomerat să văd mașinile vâjâind,croindu-și drum în șiruri șerpuitoare, ascultam parcă o muzică venită de undeva din spațiu ceresc,erau sunete neobișnuite.Și,pe când traversam strada,mă simțeam binedispus,iar în adâncul meu era o ușoară nerăbdare.N-am observat decât pe la mijlocul străzii că alături de mine mergea liniștit un militar cu un câine mare,negru.L-am privit și i-am văzut ecusonul cu numele înscris,,Șuier”.Era câinele  vestit pentru mirosul lui fin,pentru purtarea exemplară, atunci când are misiuni de îndeplinit.Nu numai eu l-am recunoscut,dar și ceilalți trecători și au făcut un culoar de trecere,ca respect pentru ciobănescul vestit.Era ca la o paradă oficială,mulți aplaudau,eu însă m-am apropiat și curajos l-am mângâiat.Totul în jur dispăruse:vacarmul străzii,claxoanele,strigătele.În culorile limpezi și clare ale cerului îngăduitor Șuier părea vedeta ce pășea încrezător,elegant printre oamenii ce-l priveau cu respect.

   Am mers mai departe printre mulțimea oamenilor preocupați,fără să mai privesc aglomerația străzii,pentru că gândul meu îi trimitea viteazului patruped,,șuiere”cu prietenie.... 

 

                                      compunere despre Masa Tăcerii

 

La ora de desen,doamna profesoară ne-a prezentat un album cu sculpturile lui Brâncuși...privirea mi-a fost atrasă de Masa tăcerii...nu știu de ce.

Poate ,pentru că „Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”,filmul pe care l-am văzut într-o seară de iarnă la tv și apoi am căutat informații,pentru că mă fascinează istoria. Am ajuns la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur şi cavalerii lui vin din timpuri imemoriale,din timpurile căutării sfântului Graal.Îmi spunea doamna că cei ce vizitează ansamblul de la Târgu-Jiu ar fi poate tentaţi să se aşeze la masa lui Brâncuşi, dar n-o fac. Simt că ar fi o impietate. De ce?-am întrebat eu, care n-am fost în locurile acelea... pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Este vorba despre respect, dar despre respectul pentru Brâncuşi, românul nostru.A a a!!

Şi de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui albă?

   Profesoara m-a privit zâmbind: Nu, barbă au şi alţii... la el regăsim sufletele noastre înălţate la nivelul artei, el a reuşit să păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc, făcând însă artă modernă.

 A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol şi din el însuşi, simbol în care barba albă are şi ea un rol.

Sculpturile lui Brâncuşi sunt lacrimi de bucurie, pe care acesta le lasă să cadă continuu peste sufletul celui care ştie să vadă. Este omagiul pe care maestrul îl aduce pământului sfânt din lutul căruia, cândva, într-un an solar şi unic, cântecul lui de Om s-a născut. Pe pământul pe care el s-a născut  locuiau dacii, care își spuneau nemuritori. Aici, în vârfurile de nepătruns pentru cei mai mulți ale Retezatului, Zamolxe, înțeleptul, a intrat într-o peșteră de unde veghează și acum...

   Și explicațiile sunt nenumărate: asemenea lui Pitagora şi Leonardo da Vinci, Constantin Brâncuşi considera că în geometrie se ascunde secretul lumii. Era un adept al numărului de aur, care ar sta la baza vieţii. Operele sale din Târgu-Jiu ascund secretul nemuririi, aşa cum îl vedea artistul.

   Da,dar mie mi-au plăcut fotografiile cu Masa Tăcerii,despre care se spune că ar fi inspirata de o masă de piatră din vremea lui Ștefan cel Mare. Astfel, masa rotundă, alături de cele 12 scaune în formă de clepsidră, poziționate circular în jurul ei, reprezintă masa de dinaintea bătăliei în care urmau să se avânte soldații români, înglobând în același timp în simbolistica sa elementul Timpului, pe cei 12 apostoli și mai ales ideea de comuniune și meditație -de aici si numele de Masa Tăcerii. Profilul scaunelor în formă de clepsidră sugerează trecerea Timpului care curge în tăcere.

    Masa Tăcerii, este simbolul Creatorului şi al Creaţiei Sale, este Simbolul celui care vorbeşte în Tăcere. Cercul, format din cele 12 scaune, reprezintă Sufletul, Creaţia Manifestată care se hrăneşte din punctul Central -masa din piatră- Spiritul.

   Masa Tăcerii  invită la o Cină de Taină, ritual sacru în care fiinţa poate să se nască din nou, în Spirit şi Duh.Deşi piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mişcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuşi n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se aşază la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veşnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreţinerea Universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veşnic, nici măcar piatra. Şezătorii,oamenii, pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întreţin lumea, aşa cum este ea. Noi nu ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol şi ne simţim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, pentru ca veşnicia să nu se stingă.

   Am privit cu atenţie figura lui BRÂNCUȘI,care a muncit toată viaţa, pentru a fi cineva. Asta a făcut! Artistul se simţea că datora oricărui român, ca vrednic urmaş al civilizaţiei lui Zamolxis să urmeze mereu Binele şi să realizeze fapte care-l pot face NEMURITOR!!!!!

                                                tabloul,,Faust și Mefisto”de Ary Scheffe

Ary Scheffer a fost un pictor romantic olandez-francez, a fost cunoscut mai ales pentru lucrările sale inspirate din literatură;  tablouri sale sunt bazate pe operele lui Dante, Goethe și Lord Byron, precum și subiecte religioase. 

  Tabloul,,Faust și Mefisto” prezintă cele două personaje din opera lui Goethe,,Faust”.

În prim-planul tabloului este Faust, omul însetat de cunoașterea lucrurilor materiale, veșnic aflat în căutare a ceva nou, veșnic nefericit cu ce are, ajunge să facă un pact cu diavolul- Mefisto, pentru a avea acces la cunoașterea absolută, interzisă. Diavolul se oferă să-l slujească pe pământ, bineînțeles în schimbul sufletului său.

Atitudinea lui Faust pare gânditoare,chipul său  este cuprins în lumini și umbre:numai partea stângă a feței este ușor luminată;fruntea înaltă,palidă denotă incapacitatea de a face față unei situații sau de a găsi rezolvarea unei probleme. Cutele verticale dintre sprâncene pot  indica sensibilitate,iar ochii ușor întredeschiși exprimă oboseală, tensiune nervoasă, o participare redusă la ce este în jur și chiar plictiseală.Mimica acestora denota indiferență, inerție, resemnare, faptul că,, partenerul de discuție “ nu merită nicio privire.

Este o persoană adâncită în gândurile sale și care nu dorește să perceapă mediul înconjurător. Dar când aceasta este menținută în prezența unei persoane, este înțeleasă ca o încercare de ignorare a acesteia și de a o face pe aceasta să se simtă nedorită în mediul respectiv.Pictorul a acoperit ochii gânditori,triști cu o nuanță închisă,sunt acoperiți de un întuneric ce vine dinlăuntrul ființei.Își ține  gura închisă cu buzele strânse ceea ce indică închiderea în sine, solitudine,indispoziție.Fața acoperită cu o barbă subțire îi dă un aspect serios,matur,îl protejează,iar părul lung de culoare închisă dă impresia că îi păstrează sufletul care sălășluiește acolo.

   Este îmbrăcat lejer,de noapte,cu o cămașa albă,mărginită cu un guler rotund,încrețit asemănător unui veșmânt feminin și protejat de un halat de culoare închisă.

   Mâna stângă rezemată pe cărți, ca suport pentru cap dă impresia căutarea unor idei,înclinarea capului denotă scepticism,îndoială,se concentrează poate pe un punct în spațiu sau caută o lumină.Cealaltă mână întoarsă în spatele trupului pare că înlătură ceva,pe cineva cât mai departe.

  Faust, înconjurat de cărți,foi,o pană- aruncate pe masa de lucru, îi sunt insuficiente în a-i dărui răspunsul la întrebările despre tainele lumii,dar roșul unui postav aduce între nuanțele întunecate o apropiere de ce-i este drag:căutarea veșniciei.

   În spatele fotoliului său este Mefisto , dominant, impunător, sigur pe sine,  cu zâmbetu-i malițios ce-i trădează instinctul malefic de vânător de suflete. Coarnele diabolice pe care și le-a pus pe cap sunt expresia unei viclenii,nu acceptă un refuz.Ochii demonici,răi îl privesc pa Faust ca pe o victimă  a uneltirilor sale diavolești.Gestul mâinilor( cu unghii lungi) împreunate este cel al încrederii în sine,arată siguranța și puterea pe care o are, când știe sau poate ceva.Culoarea roșie purtată de Mefisto are multă încărcătură emoțională este simbolul puterii asupra slăbiciunii oamenilor.

   Fundalul tabloului are o nuanță închisă,cenușie,nedeslușită;pictorul a văzut în această nuanță noaptea originilor care precede creaţia, lucrurile ascunse, cu secretele și cu necunoscutul,misterul lor.

 

                                                Povestea lui Faust

                                                                          de Johann Wolfgang Goethe

    Singur, în cabinetul său de lucru, bătrânul doctor Faust îşi recunoaşte înfrângerea la sfârşitul unei vieţi în

care munca intensă în domeniul ştiinţei i-a impus renunţarea la toate bucuriile şi plăcerile omeneşti. Cupa cu otravă i se opreşte lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveşte natura şi dragostea.

Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Spiritul Pământului. Acesta apare sub înfăţişarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorinţă. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată

pentru o clipă, frânge ultimele forţe de rezistenţă ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinereţe şi frumuseţe, luându-i în schimb sufletul. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeş cavaler în floarea vârstei

   În mijlocul unei mulţimi vesele şi gălăgioase care petrece, tânărul ofiţer Valentin stă retras suferind

la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de

Mefisto. Acesta îi uimeşte pe toţi, făcând să curgă în pahare vin venit de nu se ştie unde, antrenându-i pe toţi într-un cântec în care preaslăveşte puterea aurului. Contrariat şi revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriaţi, oamenii se retrag, iar soldaţii îndreaptă spre necunoscut, mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe.Apare Margareta. Faust îi iese în cale şi se oferă să o însoţească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.

În grădina Margaretei, tânărul Siebel vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust şi Mefisto. Impresionat de atmosfera de linişte şi pace a aceştui lăcaş, Faust încearcă o puternică emoţie. Mefisto aşează o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Soseşte Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase braţul. Aşezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zăreşte caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege.Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în faţa unor asemenea bogăţii este  discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămaşi singuri, Faust şi Margareta sfârşesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii, Faust vrea să plece, dar, reţinut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei îşi cântă dragostea stelelor chemându-şi iubitul. Faust răspunde la chemarea ei şi cei doi se pierd într-o îmbrăţişare pătimaşă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto îşi admiră victoria.

  Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar şi în sfântul lăcaş, glasul lui Mefisto

se face auzit, învinovăţind-o. Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldaţii, cântând gloria obţinută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli.Pradă mustrărilor de conştiinţă pentru fapta săvârşita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoţeşte ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto şi, înainte de a-şi da sufletul, îşi blestemă sora.

   Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în

împăraţia sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin faţă cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda şi curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.

    Faust şi Mefisto pătrund în celula în care a fost întemniţată Margareta, cu minţile rătăcite, după ce şi- a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui

Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii, să-i salveze sufletul chinuit. Sufletul Margaretei se înalţă la cer.

                                  

                                    TABLOUL—Constantin Lecca--Portretul Ecaterinei Manu

  O mare parte a operei pictorului Constantin Lecca este ocupată de portretistică. Potretele sale, realizate sub diferite influenţe europene au fost create într-o manieră personală, lăsând o profundă impresie prin fina execuţie,prin delicata expresie a figurilor,mai ales cele feminine.Constantin Lecca a pictat portrete feminine punând în valoare sufletul feminin.

  Constantin Lecca(1807-1887) a fost, în deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea, principalul furnizor de portrete ale protipendadei bucureştene. În acest sens amintim: Portretul lui Vasile Racottă, Portretul lui Ion Lecca, Portretul lui Barbu Ştirbei, Portretul Ecaterinei Manu, Portretul polcovnicului Ion Solomon, Portretul Cleopatrei Lecca ş.a. 

    Ecaterina Manu,fiica vorncului Mihail Manu și al Smarandei Văcărescu era conștientă de noblețea mamei sale,urmașă a domnitorului Constantin  Brâncoveanu.

Numele,,Ecaterina”semnifică:puritate,curățenie,este nume creștin,iar Sfânta ce l-a purtat a avut soarta celor ce nu și-au trădat credința.

   Tabloul,,Portretul Ecaterinei Manu”,pictat între anii1853-1860,aflat la Muzeul de Artă din Ploiești,  înfățișează o tânără ce poartă un nume creștin,distinsă prin averea și neamul său.

   În centrul tabloului este o femeie frumoasă într-o ipostază solemnă ce-și tine capul ușor aplecat spre stânga,se gândește la ceva ce vine din interiorul ei,meditează sau își imaginează,își ascunde astfel gândurile,deși pare că  privește cu atenție în jurul ei.Ochii verzi sunt încărcați de mister,de sensibilitate,sprâncenele subțiri, arcuite exprimă înclinația spre reverie,sigur este o persoană iubitoare de frumos.Fruntea înaltă și senină este al unui spirit nobil și aristocrat,nasul  romantic arată o energie pozitivă,buzele egale și aproape simetrice aparțin acestei femei cu bun simț,cu un echilibru moral deosebit.Îi tratează pe cei din jur cu respect,își cunoaște valoarea,fără să facă spectacol.

Obrajii trandafirii sugerează rafinament,completează firea sensibilă,gânditoare,melancolică.

Părul castaniu,pieptănat simplu cu cărare pe mijlocul capului, cu o ușoară strălucire,ce-i acoperă urechile, reflectă blândețe,farmec,seninătate,ascunde o imaginație bogată,o gândire deschisă(Se spune că tonul pământiu al părului o fac pe femeie încrezătoare în soarta sa.)

Floarea roșie prinsă în păr îi colorează figura într-un stil romantic și feminin.

Cerceii ovali sunt o alternativă bună,pentru a umple golul de la păr la umăr,iar pielea albă ca de porțelan a gâtului și a umerilor exprimă feminitate,delicatețe,eleganță și noblețe.

  Bijuteriile din aur sunt semn de bunăstare sau de bogăție,lanțul ce coboară până la mijlocul rochiei este completat cu pietre roșii rubinii, denotă rafinament.O legendă spune că cea care are asupra sa un rubin va fi ocrotită de pericole și va avea parte de liniște,seninătate.

Și verdele unui inel îi completează starea de armonie,liniște sufletească.

  Rochia de mătase elegantă,amplă cu nuanța de crem degajă liniștea,inocență,dar și sobrietatea

  Șalul cu franjuri fini,negru îi acoperă mânecile,contrastează cu rochia imprimând o notă de singurătate,ușoară neliniște.

  Impresionează mâinile împreunate dornice de protecție,de vulnerabilitate sau poate ascund ceva știut numai de ea.

  S-a așezat,pentru a fi model,cu spatele la fereastra acoperită cu o draperie verde-închis ce lasă să se vadă un peisaj delicat în nuanțe ușor pastelate: gălbui,,verde,albastru,totul într-un calm desăvârșit.

 Privind tablou,îmi vin în minte versurile lui Eminescu:,

                      ,, Atât de fragedă, te-asameni
                      Cu floarea albă de cireș,

                      .......................................

                      Ș-o să-mi răsai ca o icoană”.....

 

                                    Tabloul,,Un zugrav”(autoportret)de Ștefan Luchia

 Despre Ştefan Luchian profesorul lui, Nicolae Grigorescu, spunea :,,În sfârşit, am şi eu un succesor!”.

  Al treilea şi ultimul autoportret pictorul și l-a intitulat,, Un zugrav”( în iarna 1906-1907),considerat a fi unul din cele mai bune autoportrete.

  Tabloul poate fi caracterizat drept o „convorbire cu sine şi cu omenia“,este o cu totul altă ipostază de autoreprezentare. Artistul a ales să se picteze în format bust, cu mâna ţinând în mod evident o pensulă.,aceasta trădează atât talentul,cât și meseria și vocația omului portretizat.

Culorile sunt pământii, apăsate, mai mult culori calde, dar închise. Tonurile închise predomină, ele luminându-se spre cele două centre: chipul ușor înclinat şi mâna subţire care ţine penelul. Observ atenţia şi eleganţa vestimentaţiei:cămașa albă sub al cărei guler pare a fi o cravată-fundă de culoare închisă,haina de culoare închisă, în contrast cu barba neglijent aranjată.

 Cel mai important element: ochii -oglindă a sufletului, sunt plini de regret şi de candoare,transpare parcă o lumină ce urmează să se stingă. La o primă vedere nimic nu pare să trădeze o suferinţă sau o tristeţe. Lumina din ochi pare vie, apare sensibil nuanţat un surâs şi expresia feţei pare liniştită,doar capul ușor înclinat spre stânga pare să exprime regret,îndoială,tristețe. Singurul aspect ce poate aduce întrebări este contratul lumină-umbră pictat pe chip. Aș putea spune că este normal, este un studiu atent al feţei şi al luminii în acelaşi timp.

Impresionantă este privirea pătrunzătoare a artistului aflat spre sfârşitul scurtei sale vieţi, cu trupul slăbit şi vlăguit, dar trăind, supravieţuind doar pentru arta sa.

Este portretul ,,emblemă" pe care Luchian şi-l creează, nu atât prin compoziţia, ci prin prezenţa cuvântului ,,zugrav", a oglindirii unui suflet chinuit de boală, dar şi recunoaşterea creatorului din el. Afectat de boală, dar și de neajunsurile cotidiene, Luchian se surprinde cu capul descoperit,părul aranjat, în postura blajină, ținând penelul în mâna sa dreaptă în dreptul inimii, pregătit de lucru. Ținută între buricele celor trei degete ale mâinii drepte, pensula exprimă voinţa de a lucra,dorința de a crea, ce-l smulge din nemișcare.

  Luchian nu-i un om oarecare în autoportret, ci ,,zugrav”, adică pictor care  reprezintă imagini cu ajutorul pensulei şi al culorilor într-o nouă însufleţire. Autoportretul, poate fi mai mult decât orice alt tablou, este o mărturie, un adevăr spus de însuși artistul.Contează ceea ce ne transmite el şi atât!!!!

 

                Ștefan Luchian- ”Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul și ne închidem în lumină”.

 

                              CANCEU cu IRIȘI –TABLOU DE Alexandru Ciucuren

În limbajul florilor, floarea de iris simbolizează legătura strânsă între două persoane, pentru că irişii sunt mesagerii iubirii, legătura între spiritual și material. În funcție de culoarea lor, irişii au şi alte semnificaţii: irisul mov este un simbol al înţelepciunii şi al complimentelor, irisul albastru simbolizează credinţa şi speranţa,cel galben simbolizează pasiunea, iar cel alb reprezintă puritatea.  (Denumirea florii de iris vine de la cuvântul grecesc iris care înseamnă curcubeu. Legenda florii de iris povestește despre zeița greacă Iris, zeița soarelui, mesager între Olimp și Terra, drumurile sale fiind marcate de un curcubeu multicolor. Zeița prelua mesajele zeilor de pe Muntele Olimp, ținut divin numit și ,,ochiul Paradisului” și însoțită de un nor de stropi strălucitori care formau un minunat curcubeu, le aducea pământenilor. Astfel, în mitologia greacă, floarea de iris era un simbol al Ideii de comunicare.)

   În centrul tabloului este o masă de lemn de culoare maro- culoarea pământului și pădurii,nuanță ce  crează o atmosferă neutră,confortabilă și primitoare-pe care este așezat un vas de lut,canceu sau urcior,smălțuit în alb.Mâna meșterului olar a desenat linii,frunze,flori albastre,iar  pictorul a păstrat combinația celor două nuanțe, pentru a da ochiului senzația de liniște.Vasul are o toartă încovoiată în formă de arc,în el sunt cinci iriși galbeni sau stânjenei,flori de o rară frumusețe ale vieții,luminii și pefecțiunii,sunt susținute de tije verzi drepte sau aplecate.Petalele galbene se răsfrâng oferindu-și parfumul delicat,aducând căldura soarelui. Galbenul este culoarea intensă a zeilor.În partea stângă pictorul a desenat un iris albastru ca semn al credinței și speranței,a dorit un contrast cu cealaltă culoare.Astfel culorile exprimă stările de spirit, culoarea devenind mai importantă decât forma.De o parte și de cealaltă a vasului sunt așezate pe masă două ștergare,obiecte lucrate artistic, roșul lor captează atenția privitorului,făcându-l să se creadă în intimitatea unei camere de-acasă,iar liniile țesute în alb și negru se întretaie așa cum gândurile se amestecă în viața omului,în trecerea pe pământ. Fundalul tabloului este simplu-peretele camerei zugrăvit în nuanța albului peste care au trecut zilele și nopțile unui om.

   Florile– mesagere al gândurilor și sentimentelor umane-sunt desenate cu admirație, pictorul utilizând o tehnică de minuție și prețiozitate.În redarea grațioșilor iriși, care aduc a primăvară, a renaștere, a plămădire și încredere, pictorul a avut plăcerea  detaliului și o înțelegere a întregului aspect,specifice unui maestru.

  (cinci flori=număr al armoniei și al echilibrului,reprezintă unirea cerului cu pământul,cu Universul

este și simbolul omului.)

 

!!!!Irisul este floarea națională a Franței,fiind adesea folosit ca însemn sau emblemă a acestei țări

                                              De ce-mi este frică??????

  Frica este o stare emoțională creată de mintea noastră în unele situații incerte. Atunci când nu știm ce urmează să se întâmple, ne imaginăm viitorul, pozitiv sau negativ. Atunci, când scenariul este negativ și credem că se va întâmpla ceva rău, ne cuprinde frica.

De cele mai multe ori, ea este cauzată de lipsa încrederii în sine, care are două componente:

- teama că nu suntem suficient de: buni, talentați, deștepți, frumoși.....

- teama că nu merităm să fim iubiți.

Mama mi-a spus cele de mai sus,apoi m-a încurajat așa: Să nu uiți că frica este doar în mintea ta, este o plăsmuire a minții, o creație  a ei. De aceea, pentru a o dizolva și transforma în putere, trebuie să pătrunzi în mintea ta și să cauți soluții. Tot ce trebuie să știi este că ești capabil să faci asta și că îți ești dator ție să te eliberezi.

  Apoi mi-a mai spus că fricile pot fi multiple: frica de singurătate, de boală, de schimbare, de nou, de necunoscut, de întuneric, de pierderea cuiva drag, de pierderea libertății, de umilință.... Ele sunt atât de puternice, încât ne blochează, ne acaparează toată atenția și concentrarea, ne distrag de la multe lucruri pe care ar trebui să le facem.

  Încă de când eram mic, am avut momente în care mă simțeam învăluit de gânduri și mi se face frică. Întotdeauna noaptea sau când era întuneric. Pur și simplu, întunericul îmi transforma mintea într-un mediu prielnic gândurilor prăpăstioase

  Nimeni nu vrea ca toată viața să poarte greutatea pe umeri, nimeni nu știe cum poate scăpa de trăirile astea, dar le simte aproape mereu, când nu e lumină.

  La mine a început cu o întâmplare povestită de o vecină, că într-o seară, nu știu ce necunoscuți încercau ușile apartamentelor și când li s-a deschis, indivizii au început să pună întrebări despre cine stă la apartamentul cutare, dar la numărul de sus? Vecina interogată a avut prezența de spirit să le spună că vecinul de vis-a-vis e polițist. Au plecat. S-a pus lacăt pe ușa din spate și nimeni, în afară de femeia de serviciu, n-are cheie.

   Și deodată am înțeles că: VIAȚA este minunată, dacă nu te temi de ea. Am făcut experimentul de a sta 15 minute pe întuneric,am cântat,am dansat,am râs de unii colegi,aducându-mi aminte prostiile lor,mi-am impus curajul de a mă privi în întuneric și am simțit cum frica se transformă în forță.

   Așa am înțeles că pot fugi de temerile mele,pot să-ncerc să le evit,dar nu pot fugi la nesfârșit,trebuie să le înfrunt,iar apoi voi fi liber total.Dacă sunt prins cu 100 de sfori,voi fi captiv,dacă scap de 99 din temeri și rămân cu o singură sfoară,încă nu sunt liber.Așa că voi scăpa de toate 100,voi fi liber și-mi voi trăi viața fără frică de întuneric,de nimeni și nimic.VOI FI UN ÎNVINGĂTOR!!!!

 

                                       DECEBAL

În drumul mașinii spre Croația,am văzut la Cazanele Mici, pe malul Dunării, chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură și-am înțeles că acolo este istoria românilor transpusă în piatră reprezentând pe unul dintre cei mai de seamă regi ai dacilor, strămoșii noștri. Decebal,uriașul învins, care nemai- putându-se apăra, și-a dat o moarte așa de măreață și de tragică în flăcările Sarmisegetuzei.

Și-n liniștea curgerii apei am auzit glasul lui răscolitor:

                         ,, Din zei de-am fi scoborâtori,
                            C-o moarte tot suntem datori!
                            Totuna e dac-ai murit

                           Flăcău ori moş îngârbovit;
                           Dar nu-i totuna leu să mori
                           Ori câine-nlănţuit”.

 

,Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face ” – cunoaștem proverbul, dar nu ținem cont de el

  Adesea mă gândesc că noi,oamenii mari sau mici,facem altora lucruri ce nouă nu ne-ar plăcea să ni se facă sau aruncăm vorbe ce ne-ar durea crunt, dacă le-am primi. E păcat, pentru că, deși suntem conștienți de cum îl facem pe celălalt să se simtă venim cu diferite scuze: ,, eram nervos, nu mi-am dat seama, nu am spus serios”..... La nervi facem și spunem toți multe, dar uneori exageram și greșim prea tare, iar vorbele spuse pot rămâne în sufletul celuilalt și te pot bântui ca niște reproșuri în viitor.

                    Eu cred că nu e bine să jignesc,nici măcar la nervi”.

  Stau de vorbă cu bunica mea,care mă întreabă cum m-aș simți,dacă aș fi jignit? Cum m-aș simți, dacă mi s-ar spune vorbe neadevărate la nervi? Cum m-aș simți,dacă toată vina ar atârna pe umerii mei, când nu ar trebui să fie așa? Cum?

  Și-atunci mi-am amintit o întâmplare petrecută în clasă: Doamna de română ne adusese testele,pe care toți le așteptam cu nerăbdare-subiectele erau asemănătoare cu modelele publicate.Nimeni nu se aștepta la genul dramatic...așa că nu credeam că voi avea o notă bună,iar când am văzut 9 și...am simțit bucurie,fericire și triumfător m-am întors spre colegul de-alături,agitând lucrarea.El era posomorât,probabil că nota era cam mică.I-am zâmbit și i-am recomandat să mai învețe,să mai exerseze,apoi m-am reîntors spunând tare că oricine poate lua o notă mare,dacă învață.

  În pauză,Doamna a trecut pe lângă banca mea și mi-a amintit,în șoaptă,că băiatul, de care eu am râs, a absentat o lună,pentru că suportase o operație dificilă.Parcă dintr-odată nu mă mai bucuram de notă.

Acasă,i-am povestit bunicii,care mă îmbia cu o prăjitură,iar ea mi-a spus,cu glas serios,că se bucură pentru mine că sunt sănătos și mi-a urat poftă bună.Dar glasul bunicii era altul decât cel obișnuit,avea o nuanță de dojană....N-am putut lua nicio înghițitură,iar a doua zi,la școală,l-am invitat pe colegul meu să mănânce împreună cu mine din prăjitura bunicii.

Privindu-l,am înțeles că se simte bine,că i-am înțeles suferința,că ar fi procedat la fel dacă eu aș fi fost în locul lui.I-am oferit notițele mele și acum suntem prieteni...

                                     Ce ție nu-ți place,altuia nu-i face

       După părerea mea contează enorm cum mă port cu ceilalți din jur.Câteodată mă gândesc  ce înseamnă să am o relație sănătoasă: adică să existe respect? 

Nu îi fac rău celui de lângă mine, ba chiar îl ajut, îl sprijin,dacă pot. Grija? Mă  pun în locul lui și încerc să înțeleg  ce simte.

Eu cred că Răul sau Binele făcut altuia prin orice mijloace, gând, vorba sau faptă mi se întoarce înzecit.

  Îmi place să mi se vorbească cu sinceritate şi la rândul meu răspund întotdeauna la fel.

  Sinceritatea faţă de părinţi este o datorie: în urma unui test am luat o notă mai mică decât mă așteptam.Cum să spun celor de-acasă,ei știau că sunt foarte pregătit...și-atunci un coleg cu care joc tenis m-a rugat să-i dau un telefon și să-l felicit pentru nota luată...era o notă la fel ca a mea.Nu mi-a plăcut cererea lui,dar trebuia să-l salvez...și am sunat...mi-a răspuns mama lui.Ce să-i transmit ?și-atunci m-am gândit că situația putea fi inversă....mamei i s-ar fi spus o minciună.Curajos,i-am spus că amândoi  am  luat o notă mică,iar mama lui mi-a  transmis, cu bunătate în glas,că va trebui să  încercăm să facem  totul în aşa fel, încât la următorul test să obţinem un calificativ mai mare, să învăţăm mai mult.

Am răsuflat ușurat și i-am destăinuit mamei mele nota luată,nu m-a certat.

Deși la început s-a supărat pentru,,trădarea”mea,colegul meu a spus că... am procedat corect.

 Normal!  cu colegii trebuie să am o relaţie în care sinceritate trebuie să fie pe primul plan.

 Nu-mi place să ironizez pe cel care,la ora de sport,greșește,pentru că e mai greoi,mă pun în locul lui și-l încurajez,îndemnându-i și pe ceilalți să facem,,galerie”.

  Fără o relaţie sinceră, nu voi şti când cineva minte şi când spune adevărul.

  Dacă nu vom fi sinceri cu cei din jur, în timp, lipsa de sinceritate va fi descoperită, iar ceilalţi îşi vor pierde încrederea. Iar acest lucru se va întoarce, va fi împotrivă-ne, ne vom simţi excluşi sau marginalizaţi de colegi,prieteni,familie.

              Eu cred că fiecare trebuie să-și pună întrebarea dacă nu cumva problema este în el... nu cumva ar trebui  ca fiecare să respecte și valorile și aspirațiile celui de aproape, nu doar să și le impună pe ale lui mereu?

                                  Prietenul la nevoie se cunoașt

Sunt pe malul apei împreună cu tatăl meu,noi-doi,,pescari”,iar el îmi spune că prietenii sunt familia pe care ţi-o alegi singur şi că un prieten este un dar nepreţuit de care trebuie să ai grijă toată viaţa. 

Cum așa?mă întreb în gând și atunci în apusul liniștit al soarelui fără nicio adiere de vânt am văzut luciul apei ca o oglindă pe care pluteau aburi uşori și se risipeau în forme variate şi înşelătoare,iar spre celălalt mal  trei ori patru lebede pluteau solemn.

O barcă a trecut în viteză și am auzit un claxon înfiorător,apoi o întoarcere vijelioasă și am privit uimiți cum barca s-a aplecat pe o parte .Tatăl meu a strigat ceva din care am înțeles cuvintele:răsturnat ,pericol și apoi l-am văzut înotând spre locul accidentului.Am împietrit,nu-mi venea să cred că e adevărat,parcă era ca-ntr-un film.Până să-mi revin l-am văzut pe tata trăgând spre mine două trupuri,apoi cum le-a făcut un masaj și am auzit două voci.Nu-mi reveneam,totul era ca-n ceață,iar oamenii ce-și reveneau încet îl îmbrățișau pe tata,îi spuneau pe nume,râdeau,se bucurau ca niște prieteni ce nu se văzuseră de mult.Tata m-a prezentat celor doi oameni și mi-a spus că erau doi prieteni din liceu,că nu-i mai văzuse de la ,,Bac”și că o minune a fost această reîntâlnire.

Îi urmăream vorbind,de parcă nu se întâmplase nimic cu câteva momente înainte.Își povesteau întâmplările prin care trecuseră fiecare în viață,despre familiile lor,iar eu mă întrebam de unde au atâta putere morală.Atunci am aflat că amândoi erau militari încercați în bătăliile de pe fronturile asiatice,că trecuseră prin multe primejdii,dar amiaza aceasta i-a reunit miraculos.

Seara,din cortul unde mă retrăsesem,i-am auzit pe toți trei cântând:

                               Prietenia la nevoie se cunoaște
                                și atât cât oameni se vor naște
                                               Va dăinui....

                                Prietenia, bunătate și candoare
                                Inima noastră rază de soare o va încălzi....

   Și-am adormit mândru de curajul tatălui meu,impresionat că printr-o întâmplare și-a regăsit vechii prieteni...

 

LECȚII de VIAȚĂ

 

Confucius, al cărui nume adevărat este Kong Fu Zi, a fost un filozof, profesor și înțelept chinez. Învățăturile lui au avut o influență majoră asupra societății, iar unele dintre ele și acum sunt exemple de viață pentru oameni.

                                        Iată câteva dintre cele mai celebre lecții de via

    1.Pentru tot binele trebuie să plătești.

             „Este ușor să urăști și greu să iubești. Asta este una dintre regulile vieții. Lucrurile bune sunt obținute greu, iar cele rele – foarte ușor.”

SFAT:  Încearcă să nu te concentrezi asupra aspectelor negative ale oricărei situații. Fii deschis pentru idei pozitive, pentru că astfel vei reuși să rezolvi probleme. Fii răbdător, așteptă ca binele să se întâmple sau când muncești pentru a atinge un scop.

      2. Alegerea prietenilor are o importanță foarte mare

„Niciodată nu lega o prietenie cu un om care nu este mai bun decât tine”.

SFAT:   Persoanele cu care te înconjoară îți influențează direct dezvoltarea propriei personalități. Ele joacă un rol crucial în construirea fericirii și te ajută să iei decizii importante.

Nu ne putem alege familia, dar putem alege prieteni, asa ca nu prieteni cu oameni ipocriți care stau cu tine doar de dragul profitului. Fii cu cei care te fac mai buni și te inspiră mai mult.

       3. Continuă să mergi și nu renunța

„Nu contează cât de încet mergi până în momentul când te oprești”.

SFAT. Dacă ai obosit, învață să te relaxezi, nu te opri la jumătatea drumului. Ai nevoie de perseverență pentru a-ți atinge obiectivele.

Continuă să te miști, iar dacă ai nevoie de ajutor, cere. Nu îți fie teamă să apelezi la prieteni sau membrii familiei, deoarece opiniile lor te pot ajuta mai mult decât îți imaginezi.

     4. Lasă trecutul în trecut

„Nu este nimic rău în faptul că ai greșit, doar dacă nu vei continua să-ți amintești de acest lucru”.

SFAT:  Toți am fost ofensați sau jigniți, dar dacă vom continua să trăim în trecut, nu vom putea să apreciem binele care vine în viața noastră.

Dacă ești rănit, încercă să înveți din asta. Nu provoca suferință altora. Un om rănit continuă să rănească pe alții, iar acest lucru distruge lumea.

  Nu face rău altora și găsește o modalitate de a te vindeca într-un mod sănătos.

    5. Oferă totul sau nimic

„Orice ai face, fă cu toată inima”.

SFAT:  Dacă faci ceva fără prea mult interes, poți pur și simplu să lași și să mergi să dormi. Oferă totul atunci când e vorba de hobby, muncă sau relații. Atitudinea nepăsătoare nu este atractivă și nu îți aduce nici un beneficiu.

    6. Controlează-ți caracterul

„Atunci când devii furios, gândește-te la consecințe”.

SFAT:  Adesea spunem sau facem ceva rău, iar mai târziu regretăm. Când ești supărat pe ceva sau pe cineva, gândește-te la consecințe. În orice conflict există o pauză, iar dacă ești destul de inteligent poți să o transformi în avantajul tău. Nu lăsa furia să distrugă totul.

    7. Fă schimbări

„Când vezi că scopul propus nu poate fi atins, nu-ți schimba scopul, schimbă-ți acțiunile”.

SFAT:  Dacă nu poți găsi o soluție pentru o problemă, caută alte metode. Nu încerca să schimbi lucrurile pentru comoditatea ta. Schimbă-ți atitudinea.

    8. Putem învăța unii de la ceilalți

„Dacă merg alături de doi oameni, fiecare dintre ei îmi va fi profesor. Voi însuși calitățile pozitive ale unuia și voi corecta defectele altuia”.

SFAT:  De la fiecare persoană pe care o întâlnești în viața ta, primești o lecție. Experiența omului, suferințele și succesele lui – sunt lucruri din care ai putea învăța.

    9. Fii gata

„Așteptările în viață depind de eforturile pe care le depui. Mecanicul, care vrea să-și îmbunătățească lucrarea, trebuie mai întâi să ascute instrumentele.”

  SFAT:  Trebuie să te pregătești înainte de a porni în drum spre visul tău. Pregătește-te cât mai bine posibil și fii gata de surprizele pe care ți le poate oferi viața. Dacă ești gata, atunci vei face față cu ușurință oricărei situații.

                                        O întâmplare petrecută pe strada unde locuiești

  Numai pe strada mea nu se întâmplă nimic! Iedera verde,abundentă a inundat gardurile,s-a căţărat pe ziduri, a sufocat copacii şi iarba.Când ne adunăm sub teiul bătrân, ne închipuim eu și prietenii mei că suntem în junglă.Strada mea,a prietenilor mei,a oamenilor mari și mici e ca o grădină,pentru că nu comunică cu alte străzi,merge într-un gard de beton și acolo se oprește.Dincolo de gardul acela începe o pădure deasă,unde,ca să ajungem trebuie să ocolim alte străzi....așa că rămân pe trotuarele străzii bordate cu flori și copaci bătrâni.Oamenii merg cuminți,să nu deranjeze florile,liniștea caselor văruite în alb,doar pisicile au voie să se plimbe pe unde vor.În zilele calde ale vacanței de vară,teiul este locul de întâlnire al copiilor,fete și băieți.Totul e liniștit,curat,netulburat.

  Numai că-ntr-o seară un zgomot,o lovitură puternică a reușit să trezească lumea...toți au alergat curioși,să vadă ce se-ntâmplă.O roată,o cască,o jachetă de piele căzuseră de undeva...parcă din cer!Apoi un nor de fum se ridica dincolo de capătul străzii,spre pădure.Câțiva bărbați au alergat spre zid,l-au escaladat și au rămas uimiți:un planor era agățat între copaci și o voce abia striga cuvinte neînțelese.Telefoane de ajutor,apoi ,,salvarea”,pompierii și omul rănit trecut peste zid de brațele vecinilor mei.Am alergat spre casa mea și i-am adus rănitului apă...m-a privit și mi-a mulțumit cu un cuvânt ciudat...târziu când totul s-a liniștit am aflat că era un sportiv străin,ceh,care s-a rătăcit în timpul antrenamentului.Am rămas până seara târziu cu prietenii mei și la plecare mi-am spus:și eu care credeam că numai pe strada mea nu se întâmplă nimic......

 

                              O întâmplare petrecută în timpul unei activități de lectură

   Este o zi caldă,caldă,iar parfumul teiului înflorit pătrunde prin fereastra deschisă.Suntem toată clasa în biblioteca școlii,loc unde ne desfășurăm câteodată orele de română.Astăzi,Doamna ne anunță că vom avea lectură la alegerea noastră.Fiecare voia să-și impună o carte,iar colegul meu a reușit să-i convingă pe toți:: Charles Dickens;titlul:,,David Copperfield.”Sigur fratele meu,liceanul,o citise,pentru că se lăuda cu titlurile romanelor citite.Și-atunci Doamna alege cartea,o deschide și iată ce-am aflat:

                          În ziua nașterii lui David Copperfield, bogata și excentrica matușă, Betsey Trowood, se agitase, pentru că noul copil nu era fată. David este crescut de tânăra sa mamă, văduvă dinaintea nașterii sale și de loiala slujnică,Clara Pegotty. Dar copilăria sa idilică este întreruptă când Mr. Murstone începe să o curteze pe doamna Copperfield. David merge bucuros cu Pegotty să viziteze familia acesteia în Yarmouth - fratele ei pescar, Daniel și nepoții:Hane si Little Emily......

  Încercam să-mi imaginez personajele,cum arată.Am închis ochii și l-am văzut pe micul David,am alergat cu el pe malul unde se afla barca asemenea unei case,am simțit aerul tare al mării,zgomotul valurilor,am râs împreună cu Emily cea delicată....și n-am simțit când în clasă au intrat câțiva oameni,care s-au așezat cuminți și-au ascultat....doar unul îndrepta din când în când aparatul de fotografiat spre noi.La sfârșitul orei s-au prezentat:erau foști elevi ai școlii și voiau să-și reamintească de orele de lectură.A doua zi am primit câteva poze,într-una m-am recunoscut-eram eu cu ochii închiși și mi-am amintit de visul meu.Da! dar acasă am luat cartea din bibliotecă și mi-am propus s-o citesc în vacanță...că doar așa mi s-a spus:Cartea este o grădină în viața omului....

 

                                                          Aș vrea să fiu erou

  Super-eroii au fost fascinanți întotdeauna,cu aripi largi,zburând peste clădiri ca Batman,Supermen,cu o rezistență fizică de neînchipuit ca Blade,amuzanți cum a fost Crocodile Dumdee sau Zorro,misterioși-m-au atras întotdeauna.

   Nu mi-aș dori un batmobil,nici să călătoresc într-o lume paralelă unde să sfidez gravitația și,cu siguranță,m-ar trece fior i reci,dacă m-aș întâlni cu un vampir...dar să pot zbura...aș vrea...să văd pământul de acolo,din spațiu,să șitu ce este dincolo de cer...multe lucruri interesante aș face,dacă pentru o zi aș fi erou... Am citit cuvintele unui militar plecat în misiunile din afara țării:,,N-am venit aici cu gândul de a ucide, noi ne apărăm”.Așa aș considera,dacă m-aș afla  printre ziduri înalte din beton, avioane militare, maşini de luptă şi mitraliere tot timpul încărcate, așa cum am văzut în reportaje de la t.v. Poate aș participa la misiunile specifice de cercetare specială alături de militarii din Forţele Speciale, la acţiuni directe împotriva celor ce doresc moartea semenilor lor.

M-aș dori acolo lângă adevărații eroi,poate împins de curiozitate. Mă tot gândesc cum mi-ar sta în uniformă de armată,sigur ar fi o experiență de viață pentru orice om. Numai că ieșirea  pe terenul străin,unde pot întâlni oameni nefericiți sau dușmani ce pândesc,vederea mașinilor de război...cred că m-ar înfricoșa sau aș împrumuta din curajul celor care în fiecare secundă înfruntă pericole,care și-au dăruit viața ,trecând peste suferințe groaznice.

Cred că aș fi erou,dacă aș ajuta vreun copil,ferindu-l de vreo mină ascunsă în praful drumului,apoi l-aș duce în tabăra militarilor români și i-aș dărui ceva dulce,cărți cu poze,jucării și mai ales i-aș promite că va fi pace,chiar dacă nu ar înțelege vorbele mele.Așa cred eu c-aș putea fi un erou....

                        CE ESTE UN EROU FĂRĂ DRAGOSTE DE OAMENI???????????

                                               Teza la română

  Nu știu cum va fi subiectul,poate doamna profesoară va deschide cartea de română și va extrage o întrebare de la sfârșitul comediei studiată sau o poezie din manual.Fac un sondaj la masa de seară,în familie: ceva din genul liric,zice mama;fratele meu-liceeanul-cobește:nu din manual;tata,indiferent, îmi spune că va fi o poveste.Mă uit cu speranță la bunica,ea îmi spune mereu adevărul: va fi bine,pentru că am învățat,va fi ceva asemănător ca la simulare.

   A doua zi dimineața,la intrarea sa în clasă,doamna  a privit uimită un buchet de flori albe ce era pe catedră,ne-a mulțumit,plecând ochii și ne-a pus pe bancă câte o foaie scrisă cu stiloul.Ne-am privit uimiți,iar eu am înțeles că pe foaia aceea nu era numai subiectul tezei,era un cadou de rămas bun,pentru că în josul paginii erau câteva versuri.Am citit fiecare rând și apoi am ridicat privirea care s-a oprit pe un trandafir alb și-am prins curaj.Așa era cum îmi spusese bunica...

   Scriu despre un basm pe care l-am citit în clasele primare,apoi îmi amintesc despre o întâmplare amuzantă și o povestesc într-o compunere,în timp ce scriu zâmbesc,iar doamna îmi spune să fiu serios.Colegul din spate mă întreabă,șoptit,de ce râd,iar eu îi răspund printre dinți că scriu despre întâmplarea cu pantalonii căzuți din timpul meciului de fotbal.

  Și eu și el predăm lucrările și ieșim pe hol hohotind...

   Acasă citesc versurile scrise de DOAMNA de română...splendid cadou:

                             

                               Pentru fiecare spin pe care-l vei întâlni

 

                               vin să-ţi dau un trandafir!
                               Pentru fiecare rană a sufletului

                               vin să-ți dau un trandafir!

                               Pentru fiecare clipă de visare
                               înclină-te,înalţă-te pe o aripă de rândunică!

                               Pentru fiecare vis, pe-o undă de dor, trimis
                               Îți dăruiesc speranţa și urarea mea:

                                              Să ai o viață ca un trandafir alb!!!!!

      

             (și totuși de ce n-am primit un subiect din manual?????)

 

                                      O întâmplare petrecută în timpul unei ore de cur

Ssst!șase!vine! este anunțul pe care-l face ,,elevul de servici”înainte de intrarea profesorului de mate.Este cel mai sever,nu suntem la locurile noastre,când intră, imediat test.Și-atunci ne-am organizat: dacă va fi întrebat cel de servici de ce este la ușă,va spune ceva:închidea ușa,ridică un creion căzut...orice va spune va fi crezut,era de serviciu.

Se deschide catalogul,se face prezența,unii se roagă,alții își spun ,,ce-o fi,o fi”,alții sunt liniștiți,sunt pregătiți,au tema corectă,știu tot.Așa este la fiecare oră,apoi predarea,notițe,tema pentru acasă,întrebări :cine nu a înțeles și gata a trecut.Credeam că niciodată nu va fi altfel,până într-o zi,când Domnul  de mate a găsit o minge de tenis lângă catedră.Bineînțeles că fiecare a negat,nimeni n-a aruncat,nu!ne jucăm numai afară.... habar  n-are nimeni. Dar n-a fost așa,l-am văzut dus pe gânduri,apoi zâmbind și dintr-odată provocarea:,,cine crede că poate juca trei din trei?”

Liniște...și-apoi doi colegi sar din bancă,spunând că ei practică tenis de performanță.

Ce a urmat,a fost o surpriză:am mers pe terenul de sport și cei doi colegi au jucat împotriva Domnului;l-am văzut asemenea unui tenismen adevărat:rapid,atent,era un adevărat dans în fața fileului,i-a lăsat pe băieți să câștige.Dar am văzut alt prof de mate.Cine este,ne întrebam.

Ne-a lămurit diriga,cum nu știm? a fost unul din marii tenismeni ai României și ne-a povestit ce știa.    La ora următoare, toți l-am întâmpinat cu aplauze,putea să ne dea și test,îl vedeam altfel.                

                      Iată cum poate schimba o oră de mate o banală minge de tenis!!!

 

                                                    De ziua mea de nașter

   O zi arămie de toamnă…nu contează dacă soarele e ascuns după nori….dacă vremea e mohorâtă…nimic nu-mi poate întuneca sufletul…e ziua mea…e un an ce l-am primit în plus…și e un dar, un dar neprețuit și... meritat primit din partea Creatorului meu.

Pentru că mâinile mele nu prea au stare…și vor în permanență să creeze ceva frumos…mi-am dorit din tot sufletul să dăruiesc și eu ceva….ceva frumos de ziua mea. Dar astăzi este din nou o frumoasă zi de toamnă… ziua aceasta va rămâne pentru mine specială, eu îmi iubesc ziua de naștere…nu îmi este teamă că trec anii…e o parte firească a vieții…trupul meu se schimbă de la un an la altul , dar sufletul…nu…îmi simt același suflet de copil…e drept, un un suflet copil mare acum și de aici izvorăște toată energia mea. Și nu încerc să trăiesc „ieri” sau „mâine”…ci „astăzi” Mă uit la cerul încă albastru și la soarele ce mai încălzește, simt vântul de toamnă blândă ce mă mângâie, ori aroma dulce de struguri a  vântului  și mă gândesc la Ea.,mama și mă bucur că e cu mine totdeauna și așa va fi mereu,indiferent câți ani voi avea și eu și ea.Dar de ce sunt singur?unde sunt toți ai casei...ei!astăzi este ziua mea!!!!

    Deodată,liniștea mea este întreruptă de o  larmă de glasuri ,strigăte,urări și pe ușă năvălesc  prietenii,părinții ,florile,cadouri felurite,baloane,muzică.Masa din sufragerie se umple de bunătăți...dar unde este tortul ?nu întreb,probabil este o surpriză.Dansăm,râdem,e așa cum mi-am dorit.Soneria anunță un nou oaspete...deschid și un tort uriaș îmi zâmbește ...e superb...iar cel care-l ține este fratele meu venit de departe.Acum,totul e perfect!

       Așa  am visat să-mi serbez ziua de naștere: cu cei dragi alătur

                                                   Despre o prieteni

 E mare, roşcat auriu, cu ochii negri, fru­moşi şi inteligenţi, bine edu­cat (nu latră aiurea), curat,  plimbat în lesă, mâncare crocantă din pachet, consultaţii la doctor. Un adevărat câine bine protejat şi iubit de stăpâni. E mult timp singur în curtea plină de flori, uitându-se la lumea miste­rioasă de afară,câteodată priveşte programul TV ,,Animal Pla­net",în timp ce eu îmi fac lecțiile. Curios este cum așa mare cum este are delicateţe, primeşte câte un dar comestibil şi-şi arată recunoştinţa, frecându-şi botul de panto­fii mei.  

 Într-o zi pe sub poarta păzită cu strășnicie,a intrat o pisică cu ochi de chihlimbar imenşi, mie­unând înfometată. Când l-a văzut pe Rodi,a încremenit cu capul tras între umeri, speriată.Rodi i-a dat ocol cu multă curiozitate, apoi a lins-o pe creştet,a luat-o de ceafă și a dus-o spre castronul lui cu mâncare. Şi aşa a început o nemaipomenită prietenie – Rodi bucuros să împartă timpul şi adăpostul cu o pisică ca Piți.

Iată-i zilnic,plimbându-se printre flori umăr la umăr, fugărindu-se şi jucându-se veseli prin iarbă, spre deliciul celor ce-i vedeau,miraţi de aşa comportament curios.

După o vreme,Piți a adus pe lume trei pui  tărcaţi. Rodi îşi privea cu ochi mari prietenuţa şi pe noii veniţi, îngrijiţi şi alăptaţi, se apropia de ei încet, cu timiditate.Dar ce-am văzut într-o zi m-a uimit:când pisica a plecat pe afară, Rodi s-a strecurat în cutie, luându-i locul,le-a ţinut cald pisoilor.În altă zi l-am urmărit cum îi lua în dinţi şi-i transporta la o umbră. Pisoii erau tot mai năzdră­vani și toți îi priveam cum se jucau neobosiţi şi veseli

Începea școala și părinții au hotărât că e timpul să renunțăm la pisoi. Au plecat  departe de casa noastră ,iar Rodi i-a condus scâncind.După un timp am observat că Rodi nu mă mai întâmpină,nu mai stă pe patul meu întins, jelea în tăcere după prie­tena lui dispărută. Așa că iată-ne pe toți în mașină spre locul lui Piți.Întâlnirea a fost furtunoasă:Rodi alerga și lătra,Piți se gudura pe lângă el,pisoii fugeau neliniștiți,iar eu eram martorul acestei minunate întâmplări:un câine și o pisică uniţi printr-o mare prietenie.

                             -- Doamne, noi, oamenii, câte avem de învăţat de la minunatele animale!mi-a șoptit mama...

                                                              despre o personalita

 În clasorul cu timbre al bunicului meu am găsit un timbru pus pe o singură linie-era din 1968 cu portretul savantului Emil Racoviță.Parcă auzisem la școală acest nume și curios l-am întrebat pe bunicul despre el.A rămas uimit de întrebarea mea și zâmbind m-a întrebat dacă e vorba de un joc de pe tabletă.E!nici chiar așa,mai citesc și eu...și-atunci, serios, a început să-mi explice că savantul despre care îl întreb e deosebit pentru știința românească.Ce-am aflat m-a surprins:

             Emil Racoviță a pus bazele unei noi științe: Speologia,adică viața în grote.

S-a  născut  în  Iași ,l-a avut ca  învățător  pe  îndrăgitul  povestitor  de la Humulești , Ion Creangă; la Paris își îmbogățește cunoștințele în domeniul științelor naturii...plecă pe vasul „Belgica” , în calitate de naturalist al expediţiei antarctice-belgiene, care avea drept scop cercetarea științifică a regiunii Polului Sud. (A fost vorba de o călătorie din Țara de Foc spre Antarctica, în condiții vitrege, cu temperaturi de minus 40 de grade și 13 luni cu nava prinsă între ghețuri și amenințată în fiecare clipă să fie sfărâmată. Îl cunoaște  pe Roald Amundsen , celebrul explorator de mai târziu al regiunilor polare,iar între ei  se naște o strânsă prietenie.) Descoperă singura plantă fanerogama- planta cu flori ce se înmulțește prin semințe - care trăiește în ținutul antarctic. De o deosebită importanţă a fost contribuţia lui la studiul vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o notorietate deosebită în lumea ştiinţifică a momentului. El a rămas atunci în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

   Ascult și nu-mi vine să cred cât de neștiutor sunt!... au existat așa oameni?Ce cuvinte a rostit!!!

         „În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mișca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și numai un singur simțământ ne susținea, simțământul datoriei“.

   Și bunicul continuă să-mi citească: Animat de pasiunea sa de cercetător al tainelor lumii subpământene publică,,Eseu asupra problemelor biospeologice” –un studiu despre viețuitoarele cavernicole.

   Dar curiozitatea îl duce în  Insula Mallorca, unde descoperă, în peștera Cueva del Drach, noi specii de crustacee, dedicându-se exclusiv ecosistemelor subterane; peste ani, autorităţile din Mallorca au amplasat, la intrarea în oraș, o statuie a omului de ştiinţă român. 

   A iniţiat un program privat internațional de cercetare numit „Biospeologica”, destinat cercetării faunei peșterilor.Spunea celor ce-l ascultau:-Sunt vietăți pe care nu le agreezi? Dar locuri în natură în care să nu-ți dorești să fii? Mulți se feresc de peșteri și grote, dar sunt persoane care sunt atrase în special de peșteri și de frumusețile rare pe care acestea le adăpostesc.

   Ca o recunoștință, în perioada 1929-1930, Racoviţă a fost ales Președinte al Academiei Române!

          „A ști sau a nu ști , aceasta este întrebarea !” – spunea Emil Racoviță – „Căci a nu ști înseamnă : superstiții ,egoism orb , concurență salbatică , neînțelegere ‚ dușmănie , război , foamete , prăpăd .

 A ști înseamnă pentru omenire : organizare temeinică , activitate rațională , cooperatism , solidaritate, evoluție pașnică „ …

                                                 Va trebui să mă gândesc la cuvintele astea.....

 

                                 Apusul soarelui în deltă

 

Una dintre cele mai frumoase imagini pe care am  admirat-o,când am fost cu părinții într-o excursie în Deltă, a fost apusul soarelui. A fost momentul când strălucirea amiezii trecuse, după ce a scăldat ziua în razele soarelui, raze înfocate și, când am simțit pe tălpi pământul fierbinte de la marginea apei,am înțeles că este momentul apusului. Cu o magie de nedescris, încet și spectaculos, soarele pălește și strălucirea sa înflăcărată se domolește, căldura de afară se transformă în răcoare, iar cercul solar preia o formă de un punct roșiatic, care se retrage liniștit dincolo de linia orizontului a apelor.Apa  are un luciu ca o oglindă, aburii uşori plutesc, străpunşi de luminile roșiatice, risipindu-se în forme variate de parc-ar fi fantome înşelătoare trimise din adâncuri. Se urcă pe pămătufurile trestiilor şi închid câtva timp desăvârşit orizontul spre lumea cealaltă - dând iluzia unei retrageri misterioase. Pe luciul apei plutesc gâze felurite, iar rândunelele devin săgeți, brăzdând câte un val fin,doar departe,departe se aude ca un cor nechezatul căilor sălbatici.

   Privesc sălciile pletoase cum își aplecă crengile cu frunzele argintii până pe luciul apei. E un fel de rugăciune de seară a vegetației Deltei, către mărețul astru pregătit să apună. Nuferii cu frunze late, cu flori albe și gingașe, parcă sorb cu nesaț lumina roșiatică a asfințitului. Luminișurile de apă limpede ca oglinda își arată adâncurile căptușite cu covorul de verdeață, presărat cu smaralde. Doar clipocitul apei lovite de lopata unui pescar întârziat mă face să tresar, alungând pentru un timp vraja de care sunt  stăpânit. Ultimele fâlfâituri de aripi ale grațioaselor lebede anunță trecerea solemnă a soarelui pe celalalt tărâm. Pe zare parcă picură culori sângerii. Discul orbitor de lavă aprinsă al soarelui îl mai pot  zări printre salcii, la orizont, rămas în neclintire. Delta Dunării primește sărutul de ,,noapte bună” al bătrânului astru. O licărire din ce în ce mai slabă și... soarele apune... în jur e o liniște de nepătruns. Privesc spre locurile din depărtare și văd cum luminile caselor se sting rând pe rând … În aer rămâne doar mirosul pătrunzător ale unor flori ascunse printre trestii.

   Totul e un miracol! Rămân lângă un copac ale cărui rădăcini sunt ridicate de ape, cuprins de mirajul oferit de lună ,cu lumina ei blândă ce acoperă cu o maramă transparenta Delta. Lumina, încet  încet, pălește făcând loc întunericului, ziua se retrage discret,lăsând loc noptii, iar bolta cerească se decorează cu un nesfârșit covor de stele.

 

                                           Fluturi și stele

Limpezit de apele primăverii, soarele se ridica întinerit peste lumea plină de străfulgerări și adieri.

 În aprilie, gâzele pământului mișună deja printre ierburile înalte ale grădinii, în vreme ce fluturii se avântă cu îndrăzneală în primul lor dans în lumina zilei, într-un joc spectaculos de oglinzi. 

  Privesc cu uimire și cât văd cu ochii, doar ierburi verzi și roiuri uriașe de fluturi migrând prin văzduh ca niște ninsori solare. Îmi spun că n-am văzut niciodată fluturi atât de mulți: roșii, albi, azurii, cu aripile tivite de purpură și de aur. Zboară când lin, când avântați în tornade, vrând parcă să-mi arate o cale  spre înalt știută numai de ei. În parcul meu apar în fiecare primăvară mii şi milioane de fluturi, care zboară necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispar  brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi sunt, de ce se adună ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de spectacol dau ei acolo,mă întreb cu ce se hrănesc în aceste zile, fiindcă uneori, atunci când apar, copacii au numai flori, fără frunze.Cred că vin pentru a se contopi cu florile,pentru a împrumuta culorile și parfumul lor.De aceea au aripi albe,roșiatice,galbene,albastre şi, din loc în loc, pe ele, nişte cercuri negre cenuşii, care au în mijloc un strop auriu. Câteva zile sunt roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui copac, ca şi cum ar veni dintr-un izvor nesfârşit.

   Am vrut să-i văd de-aproape, dar pentru asta trebuia să fiu răbdător,să mă apropii încet de ei şi apoi să-i las să mă înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate şi moi, să mă mişc printre ei, să mă  obişnuiesc  cu mişcările lor încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi ritual. Am văzut că se îngrămădesc cei mai mulţi într-un loc,bat din aripi și mi-am spus că acolo sigur se află şi cel mai important fluture,poate Regele lor, avea aripi stropite cu aur.Și-am rămas înconjurat până seara,iar când luna cu lumina nouă și vie a adus un vânt stârnit din senin,iar ei au plecat într-un șir ordonat,urmându-l supuși pe fluturele auriu. Noaptea de primăvară a devenit deodată cu bolta plină  de stele,erau fluturii în dansul lor fantastic în lumina lunii....

                                                     Un flutur

 Stau pe banca de sub părul cel bătrân. În faţa mea, în iarbă, e o creangă ruptă din el. Furtuna de azi noapte a lăsat urme peste tot în grădină. Acum e linişte şi e dimineaţă. Soa­rele a uscat deja pie­trele albe ce mărginesc straturile de flori. Se aud numai păsările ascunse prin­tre ramuri. Mă uit la creanga căzută în faţa mea, e uscată, acoperită de un fel de muşchi ver­zui, înflorit într-o spuză de flori alb- albastre. Ca o rouă subţire se văd doar pe o parte a crengii, cea­laltă, pe jumătate îngropată în iarbă, e încă udă. Părul e cel mai bătrân copac din grădina bunicii, era singurul copac ce creşte pe locul împrejmuit cu gard de lemn. Când l-am văzut prima dată,mi s-a părut foarte mare, aşa singur, şi umbra lui răcoroasă a fost binefăcătoare în după amiaza aceea. Am vrut să-i cuprind cu mâinile tulpina şi nu am putut și, din această cauză, mi s-a părut un copac tare mare.  Umbra lui, umbră blândă, se prelungeşte până aproape de casă, parcă protejând-o.Oricât mă apropii de el, oricât îmi întind mâinile, rămâne un loc pe care nu am cum să-l ating. Poate acel loc înseamnă viaţa lui dinainte să ne cunoaştem, adică dinainte de ziua în care ne-am văzut pentru prima oară.

 Dac-ar putea povesti, cine ştie câte aș afla despre ceea ce a văzut el, de când e pe lume. Dar poate că e mai bine să nu ştiu şi doar din când în când să trimită el o pară către mine,ca să-mi aducă aminte de una, de alta din cele petrecute în locurile acestea:de ziua când mi-a atras atenția un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, care dădea târcoale pomului, am rămas descumpănit, nu știam ce să cred. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe bancă și ne-am privit,n-a plecat,a rămas cuminte,apoi i-am urat drum bun și abia atunci și-a luat zborul către înalt. Odată cu fluturele, vin amintirile copilăriei, vin ca o rugăciune ce alungă uitarea, înlocuind-o cu liniște, cu speranțe și-mi dau seama că da! nu poate fi altceva decât un mesager de sus de tot.

  Stau pe banca de sub părul cel bătrân și că tot de aici vine siguranţa că sunt pe pământul care-mi dă putere,încredere,că aici găsesc iubirea celor dragi. Cad perele din părul cel bătrân şi se rostogolesc în iarbă printre amintirile  copilăriei mele....

 

                                                    Un copac bătrân

 

Când am intrat prima oară în curtea umbrită, l-am văzut imediat. Se ridicase cu mult dea­supra tuturor copacilor. Era mai înalt decât mărul de-alături şi, deşi bătrân, părea mai viguros decât cireşul încărcat de flori.Tocmai se ter­mi­nase o ploiţă grăbită, şi de peste tot cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul îşi întindea spre grădină ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă mă uit mai bine la el, văd cât e de bătrân: mai multe ra­muri sunt deja uscate, altele, răsucite cumva ciu­dat, mai au doar câte un smoc de frunze şi flori în vârf, ca un panaş. Şi dacă mă uit şi mai atent, pot să-i înţeleg tristeţea. Este tare, tare bătrân, şi florile pe care le mai are  nu sunt, poate, decât spe­ranţa disperată că va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de final. Ştiut este că viaţa pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite, ci în toamne şi în rod.
  Mi-a rămas după aceea multe zile în gând silueta lui împovărată de vremuri şi ani.
Mă gândeam la el câteodată, dimineaţa... în pri­măvara a­ceasta este iar în­căr­cat de flori, a trecut cu bine peste zi­lele geroa­se de la mijlocul lu­nii trecute, şi în locul flo­rilor, în curând va avea pere mici cât unghia unei domni­şoa­re. I-am văzut florile care cresc la tulpina lui, călţunaşii care se în­tind peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îm­brăcau în flori portocalii.

 Mi-am apropiat obrazul de tulpina lui și el,părul,mi-a povestit despre tristeţile şi bucuriile care s-au împlinit sub crengile lui, despre oameni fericiţi şi nefericiţi, despre prietenia cu fluturii care vin din când în când,despre veri înecate de căldură şi despre geruri care înghe­ţau aerul.

  Câteodată tresare, încă, ori de câte ori, pe cea mai înal­tă crean­gă a lui, se aşea­­ză o pă­săruică roş­­covană, un mă­căleandru ori poa­te un auşel sprân­ce­nat, ga­ta, gata să cân­te, din toată puterea, bucu­ria de a trăi. Când vine de departe un vânt şi trece prin crengi e ca şi cum  ar primi veşti tainice, dar deşi sunt martor, înţelesul  nu-l pot pătrunde, pentru că vine de dincolo, aducând veşti din cer.

 Iar eu ascult  cum foşneşte o frunză, cum se deschide o floa­re, cum tremură un fir de iarbă și trăiesc bucuriiiii....

 

                                                         Călător prin stele

Am citit într-o carte veche că Dumnezeu l-a făcut pe om vertical, pentru că acesta să poată vedea cerul. Chiar și atunci când viața îl face să stea cu capul plecat în pământ, cerul este deasupra lui.

  Eu cred că adâncurile celeste au o frumusețe divină, în fața căreia cuvintele se chircesc de neputință. Penelul lui Dumnezeu pictează pe pânza eternității nebuloase multicolore  din voaluri diafane și clare spumegând liniștit. Apoi împrăștie pumni de stele pe infinitul întunecat.Galaxiile își întind aripile spre marginea lumii, ca într-un dans molcom de păsări albe. Tăcerea universului are parfum de cântec îngeresc, pe care îl simt dincolo de auz. Lumina călătorește de pretutindeni spre nicăieri, dând culoare întunericului, dând căldura nopții, dând viață lumii.

  Îmi amintesc de nopțile magice, când stelele se odihneau  din mișcarea lor printre mestecenii de la marginea grădini,strălucind fantomatic. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiți de lumină.

  În răcoarea unei nopți, am pornit către tăcutele stele. Cu pași elastici, de inorog, despicam iarba, pe panta abruptă, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau și mai multă confuzie în întunericul, părând alți aștri pierduți prin iarbă. În jur,umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai ușor, până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin o mână aeriană ce mă călăuzea. Odată ajuns sus, o câmpie imensă de stele se întindea cu miile, maiestuoase, de toate mărimile și culorile. Alunecam printre ele și mă scăldam în solzii lor de eter.Stelele  îmi erau cei mai apropiați prieteni și-atunci am înțeles că noi,oamenii, suntem urmașii lor, pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem cu toții, doar pulbere de stele.

  Am coborât pe o rază și am zărit luminile casei care se apropiau încet ca o pereche de brațe des- chise, fericite să mă întâmpine din călătoria mea din cer, iar eu purtam pe umeri pulberea de stele.

 

                                                   Atelierul unui picto

  La orele de desen,am învățat că ARTA este limbajul sufletului, a emoției și cea mai complexă formă de cultură de-a lungul vieții. Fiecare creator percepe lumea într-un mod personal și o transmite astfel semenilor, prin propria viziune, ca un mod de comunicare.

   M-am întrebat mereu ce aș face dacă aș ajunge în atelierul unui pictor. Ce mi-aș dori să văd? Tablourile? Cred că mi-aș dori să văd culorile!

Să observ fiecare culoare în parte. Să văd cum le combină, cum le amestecă, cum le presară pe pânză. Culori care se întrepătrund în mii de idei, în imagini care-ți deschid sufletul în visare.
Culori care mă înseninează și-mi luminează mintea și inima.
Culori care mă întristează și-mi redau omenia din mine.
Culori care mă duc de fapt la sentimente, trăiri, stări.

Transpunerea în lucru, ideile care-i curg în mâini, în degete lui,artistului...

Felul în care lucrează....mi-ar plăcea să-l văd acolo în atelier pe omul din spatele pânzei,pe omul acela care pune puțin din sufletul său în fiecare pictură. Uneori visez atunci când văd un tablou,îmi imaginez că sunt acolo, alături de pictor în atelier, la creația lui...stau jos... mă uit cum ilustrează viața pas cu pas prin culoare.
   Mă minunez cât de ușor pare a fi, dar îmi dau seama că nu sunt în stare nici să țin pensula în mână! Și de aceea mă înclin în gând în fața lui și zâmbesc.....

  Când am intrat în încăperea mare,înaltă cu acoperișul de sticlă,cu pereții acoperiți de tablouri de diferite mărimi,am simțit mirosul înțepător de vopsea,ciudat era că deodată acesta s-a transformat...mirosea a trandafiri,zambile,bujori,a frunze verzi.M-am uitat de unde venea mirosul:dintr-un tablou cu flori.Apoi într-un alt tablou am văzut un pom înflorit și-am simțit primăvara cu zborul petalelor ce cădeau ca fulgii din poezie.Dar portretele din rame care mă priveau cu ochi calzi sau nedumeriți sau plecați,căutând ceva în adâncurile vremurilor?Dar peisajele ce redau frumusețea din natură:câmpiile cu verdele,căutând culoarea și căldura soarelui,dealurile cu fân proaspăt,iar eu simt un miros, de parcă fiecare particulă de aer ar purta cu sine un firicel de iarbă și s-ar învârti prin văzduh.

  Privesc apoi o pasăre cu pană de păun în cioc-e  pasărea care-și poartă dorințele și speranțele,îmi spune pictorul. Am înțeles că tablourile au fost mai întâi visate, adică imaginate, iar venirea lor în lumea fizică este doar o chestiune de timp.Nu m-am apropiat de șevalet,deși eram curios,îl acoperea o pânză mare albă și am înțeles că acolo era un secret știut doar de el,pictorul.

   Eu cred că acest proces, acest drum între vis și realitate, este cel mai mare mister pe care îl poate formula un pictor. 

  La plecare am privit pensulele aliniate lângă câteva palete colorate cu diverse vopsele și am văzut cum atelierul a devenit un fel de alveolă, un fel de cocon din care a ieșit un fluture nevăzut, pentru a zbura cu visele pictorului.

 

                                              În atelierul de olări

  În drum spre marea cea mare,părinții mei au oprit mașina pe marginea unui drum de pe întinderea Bărăganului,pentru că era liniște și pustiu...unde suntem?și răspunsul a venit de la un om ce mergea alături de o căpriță: aici e Argedava,cetatea unde s-a născut Bure­bista,locul de unde i-a condus pe geţi, pe daci şi pe traci, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate-to­tul se află aici, dedesubt, palatul lui Burebista, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuinţele impunătoare ale vitejilor tarabostes... și... a plecat mai departe. În doar zece mi­nute de plimbare am adunat ceramici încrus­tate cu meandre fine, albe şi rotun­jite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar şi o frumoasă mărgea.Cum au lucrat pe atunci,demult obiectele din lut,mă întrebam,iar bunicul mi-a spus că mă va duce în locurile unde se practică olăritul.La școală nu vi s-a explicat despre această veche meserie?m-a întrebat el...nu!...avem cercuri de teatru,de muzică,de dans,pictură și altele de care nu știu eu...

    Și uite-așa am ajuns la Horezu,considerat cel mai important centru de ceramică,iar un meșter cu mâinile bătătorite mi-a privit mâinile și mi-a făcut semn să-l urmez.Am ajuns undeva pe,,coasta dealului”și cu o lopată am scos argila,pe care o voi folosi după câteva săptămâni.Noi am mărunțit alt lut și l-am tăiat în bucăți,l-am udat și eu,chiar eu l-am dus în atelier.A!dar ce-a urmat a fost teribil:l-am frământat cu picioarele,până a devenit moale...obosisem,eu,băiat de oraș...Meșterul l-a mai frământat,a obținut o pastă,pe care pus-o pe roata de modelat.Eu învârteam roata de jos ca-ntr-o horă,iar pe cea de sus argila se-nălța ca un turnuleț.Eram supraveghat cu zâmbete de meșter și de bunicul,puțin emoționat,iar eu eram uimit de diversele forme geometrice,sfere,conuri,cilindri pe care le modelam eu,neștiutorul,cu mâinile inundate de lutul alunecos.Am modelat o formă ce semăna cu o cană-farfurie și mândru am pus-o la uscat.Trebuia să revin după trei zile-cifră magică,numărul cerului-și în aceste zile am mers prin Horezu,micul orășel,și am văzut ceramica de Horezu.Simbolul dominant în pictura vaselor de ceramică este cocoșul, alături de figuri precum steaua, șarpele, copacul, peștele, soarele, spicul de grâu, pomul vieții și coada de păun, majoritatea simboluri creștine. (Denumirea actuală a localității Horezu provine de la numele de ,,ciuhurez”, pasăre asemănătoare bufniței care populează pădurile din jur.) M-am oprit și-am urmărit mâinile olarilor și fascinat observam că mâinile lor nu simțeau nici oboseală şi-n fiecare podoabă de lut puneau câte un pic din inimă şi toate păreau ca prind viață că-ntr-un dans.

    Trecuseră zilele și mi-am reluat munca:am înmuiat ,,opera”într-un lichid roșu și apoi cu grijă am  pus-o în cuptor.Interesant a fost felul cum am pictat cu un corn de vită cu o pană în vârf,prin care se scurgea culoarea-am desenat o crenguță de brad,flori în nuanțe de alb,verde,albastru,cafeniu.

   Seara am plecat fericit,pentru că meșterul mi-a strâns mâna,mi-a dăruit o cană lucrată de el și mi-a spus:,,Meștere, să mai vii...te aștept cu drag!”,iar eu duceam ca pe un trofeu munca mea de olar;pe drum vântul îmi așternea crengi de brad înaintea-mi--simboluri ale forței pe care o primisem din puterea lutului.

                                            despre IUBIRE

„O viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară!”, aşa spunea Octavian Paler și adăuga că  sunt clipe la orice vârstă,când uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, de peisaje, de soare, de oamenii dragi, de locurile frumoase în care vieţuim.

  Eu cred că trebuie să mă bucur de pasărea care cântă, de raza soarelui care îmi mângâie dimineaţa faţa, de lucrurile bune care mi se întâmplă sau de oamenii care mă încântă:părinții,bunicii,rudele,prietenii,dascălii și mai cred că nu trebuie să las zilele să treacă fără să mă bucur că sunt în viaţă.

               Să iubim!
  Fără IUBIRE nu există viață!

  Un profesor drag ne spunea,privind un tablou al pictorului Grigorescu că în iubire, chiar și tăcerea e plină de lumină, având un anume farmec.,că dragostea de oameni de natură e speranța și fără speranță lumea nu ar exista… Viata este frumoasă!!!!!!!!!! 

  Și mai cred că omul, orice om, cu toate că nu-şi dă seama, prin iubire se deschide către cosmos, către lume, către propria viaţă.

  Am citit scrisoarea adresată fiicei sale,Lieserl,de Albert Einstein și-i dezvăluie că cea mai puternică forță din Univers este Iubirea:,, Există o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim.  Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și oferă SENS VIEȚII. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa. Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns. Probabil nu suntem încă pregătiți să creăm o bombă a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când o să învățăm să oferim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul și orice, deoarece iubirea este chintesența vieții.”

    Și astfel am înțeles că Iubirea e o floare foarte plăcută, dar omul trebuie să aibă curajul să se ducă s-o culeagă și s-o păstreze atunci când a găsit-o.

 

                                              Poet duios și-ngândurat

L-am întrebat pe poetul ce stătea la masa lui de brad gânditor ,cu ochii spre cerul ce-i trimitea câte o rază :Cine ești tu? Iar el mi-a răspuns :

     Sunt tot și toate—omul de la început ce-a mers pe drumul unei cruci,lacrima pierdută în palma mamei,dragostea și iubirea pentru un tată,o adiere de vânt ascunsă în apa râului,răcoarea adusă de briza mării,crivăț și vânt duios ce cutreieră pământul, răsăritul de soare,apusul lunii....

     Sunt cuget și durere,tresărirea dorului nespus,vuiet de gânduri pe drumul dus și drumul întors...

     Sunt frig și cald câte un pic,gândul bun și gând îngândurat,aripa de soare,picătura din pustiu,visul visului neîntinat....

      Sunt  cel ce sunt,totul și nimic,creatura  Celui DREPT,FIUL CELUI PERFECT-om din lut,amestec de bun și rău ,armonie și sunt pur,crezul sufletului bun,zgomot alb în Universul etern....

                     Cine sunt eu?

                                        nimeni nu știe:nici cei din jur,nici cei din depărtare...

                                                                   nici ziua și nici seara în visare...

                                                                   nici eu nu știu...

                                                                   dar voi afla într-un târziu

                                                                         și-atunci voi înțelege clar

                                                                         că sunt ce ai vrea să fiu:

                                                                                                               un simplu OM cu un condei.....

                                  Are importanță ce citești

 Când citești cărți bune este ca și cum ai avea o discuție cu oameni învățați care au trăit în trecut.Am putea s-o denumim conversație selectivă,fiindcă în ea autorul își exprimă numai gândurile sale nobile.

  Ei bine! a citi o carte este ca și cum ai petrece ore întregi discutând cu cel care a scris cartea.

  Învață să analizezi și  să cântărești ceea ce citești și auzi!Deci fii prudent!

  Înainte de a citi o carte examinează coperta,vezi dacă nu există ceva condamnabil în legătură cu cartea!

  Iar, dacă în ciuda precauțiilor luate,cartea se dovedește a fi nesănătoasă,ai tăria și las-o deoparte!

  Dacă însă ai avut norocul să găsești o carte bună,vei învață să ierți,să iubești oamenii,să zâmbești lumii,să te exprimi, să ajuți pe oricine îți cere ajutorul,să accepți o scuză,un compliment,o critică,să reiei un proiect abandonat,să fii înțelegător,să asculți tăcerea,să nu fii singur,să-ți imaginezi viitorul,să admiri o floare,să respiri curat,să fii înțelegător și fericit și… mai ales să iubești viața,să râzi cu sufletul,cu toată ființa.

 

                                              O întâlnire cu un scriitor contemporan

 

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu 

  Am plecat spre librărie cu speranța că voi ajunge la timp,pentru a asista la o întâlnire cu un scriitor contemporan(era tema unei compuneri dată de doamna de română pentru vacanța de iarnă).Ce scriitor contemporan pot întâlni acum înaintea sărbătorilor,mă întrebam,gândind că sigur mă va ajuta vecinul meu care lucrează într-o librărie veche,unde intră doar cunoștințele lui.M-am plâns lui că nu-mi voi face tema,că voi lua notă proastă care-mi va strica media,că nimeni nu m-ajută și pe mine când am nevoie...știam că-l voi impresiona!!!

  După două zile,când nu mai aveam vreo speranță,i-a spus mamei-care habar n-avea de tema mea-că mă așteaptă să-mi dea o carte bună și să-mi povestească despre ea. Înăutru era liniște,iar pe lângă o masă era librarul,vecinul meu,unde era scriitorul?Am văzut o carte cu o copertă ciudată pe care era desenată o fetiță cu capul în jos și un titlu și mai ciudat,,Fetița care se juca de-a Dumnezeu”de Dan Lungu.A!nu era nicio întâlnire,am înțeles...era un fel de provocare de a-mi stârni curiozitatea pentru acea carte.M-am așezat lângă omul ce ținea cartea și l-am ascultat

Cartea aceasta te trece prin toate emoțiile,mi-a spus cu voce înceată, de la bucuria de a descoperi un personaj principal copil, simpatic, plin de imaginație, tristețea de a vedea încercările prin care trece fetița în lipsa mamei, neputința, disperarea că tu-cititorul-nu poți face nimic, că ești un martor tăcut al evenimentelor, și până la a te amuza, a te înveseli, numai pentru a te năuci, tulbura și surprinde apoi.Romanul are  inocența copilăriei,sacrificiile părinților pentru copiii lor, personaje atât de vii -pe unele le-ai lua acasă, te asigur- încât parcă le cunoști, pune în discuție fenomenul emigrației temporare -din ambele perspective: cea a celor rămași acasă, cât și cea a celor plecați la muncă în străinătate. Iar când tu, ca cititor, ți-ai dori ca volumul pe care-l ai în mână să nu se termine niciodată, și, când inevitabilul se produce, te „bântuie” săptămâni întregi, atunci nu poate însemna decât că ai în față o carte foarte bună.

     „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” are două centre de greutate, două voci care alternează: prima este Rădița, însăși fetița amintită în titlu, elevă în clasa a II-a, care locuiește, temporar, împreună cu sora ei mai mare, Mălina, și părinții săi în casa bunicilor, pentru ca apartamentul de la bloc să fie închiriat, să mai aducă un venit atât de necesar familiei. Cea de-a doua voce este Letiția, mama Rădiței, cea care va echilibra romanul prin perspectiva părintelui plecat la muncă în Italia. 

Mai intervin și alte personaje, cum ar fi tatăl Letiției, bătrânul Cosoi,  sau Laura, fosta colegă de liceu a Letiției, pe care o întâlnește, din întâmplare, în Italia. Rădița domină primele pagini cu naivitate și candoare. O temă buclucașă la caligrafie îi dă mari emoții, iar dimineața intrării în roman va rămâne, pentru mult timp, în mintea ei-ziua respectivă pare, la prima vedere, una obișnuită: Rădița se pregătește de școală, pleacă spre ore împreună cu prietena ei, Veronica, și obține, spre marea ei bucurie, calificativul maxim la caligrafie. Neobișnuitul însă, se strecoară, încet, dar sigur, în viața ei: de nerăbdare să-i împărtășească mamei fericirea – doar o ajutase cu tema respectivă - Rădița se  preface că este bolnavă și este trimisă acasă de doamna învățătoare. Aleargă și aleargă, intră în casă să-și strige vestea, dar familia este prea preocupată pentru a o asculta: mama își face bagajele: va pleca, pentru câteva luni, în Italia.

   Mi s-a făcut inima mică-mică când am ascultat cuvintele și mi-am zis că n-ai cum să nu empatizezi cu destrămarea universului Rădiței, cu deziluzia și, totodată, nedumeririle ei. Cu faptul că universul ei este întors cu susul în jos – sugestivă, în acest sens, este și minunata copertă a cărții. Mama pleacă pentru mai bine, pentru ca, atunci când se va întoarce, certurile dintre tată și bunic să nu mai existe, lipsurile să fie un coșmar, iar mutarea la apartament să fie posibilă.

   Poate, însă, un copil să înțeleagă toate acestea și multe altele?mă întreabă vecinul meu. Și, dacă înțelege, poate suferi mai puțin? E grozavă Rădița!prin ochii ei, i-am văzut pe copiii prezentați în emisiunile de la tv despre copiii rămași în grija unor rude în țară, în care dorul de părinte este insuportabil.Mi-a citit despre  scena în care bunicii cumpără un computer pentru a mai domoli dorul fetiței de mamă, bucățica de țară în care jocul este unica salvare, singura modalitate de a îmblânzi realitatea.Fetița află de la Buna că Dumnezeu are grijă nu numai de fiecare om de pe pământ, ci și de fiecare vietate și plantă în parte, așa că își dă seama că jocul ei, acela de a sta pe acoperișul unui bloc cu zece etaje și a da porunci oamenilor este, de fapt, o joacă de-a Dumnezeu.

Fascinat ascultam cum viața ei interioară este plină: se gândea cât de bine ar fi să existe coșuri de fum care s-o avertizeze, înainte de a ajunge acasă, în ce dispoziție este Buna; sau era surprinsă când descoperea că, după ce ea pleacă dintr-un loc, oamenii respectivi nu iau o pauză, acțiunea continuă și fără a fi ea prezentă.A! dar când începe să strângă monede găsite pe jos, pe sub șifoniere, prin tot felul de colțuri, sperând ca, într-o zi, curând, să poată călători cu banii respectivi până la mama, în Italia-asta da!m-a copleșit.

 Lumea copilăriei din roman este fantastică, redată cu atâta pricepere, cu aventuri lângă nenea Miron sau cu Mamaia Floarea -un fel de Baubau feminin-cu urcușuri și coborâșuri, joacă, tristețe, bucurii, încât-mi-am zis nu-mi rămâne decât să o savurez pe îndelete, să intru cu totul în ea și să devin umbra Rădiței, pe care o voi urmări cu ochii minții și cu sufletul la gură,când voi citi romanul.

   Eram curios să aflu despre mama-Letiția din Italia:ea a învățat limba,a încercat să se obișnuiască cu familia căreia îi gătește, spală, calcă.Cu voce gravă librarul îmi spune despre Nona, bătrâna invalidă de care Letiția are grijă, este inteligentă, înțelegătoare cu situația româncei ,este frământată de griji în ceea ce privește familia lăsată în țară –așa i se povestise-soțul șomer care o abandonează pe Rădița la bunici și se mută înapoi la apartament, fata cea mare, Mălina, care se îndepărtează de sora ei, tatăl, Cosoi, care are nevoie, subit, de o renovare a casei, fetița cea mică, care nu comunică suficient de mult și de bine cu ea și o tot întreabă când vine acasă...    

  Librarul îmi spune că trebuie să existe o documentare strașnică în spate, dacă scriitorul a scris amănunte pe care numai cei ce le-au trăit le pot povesti-este meritul unui scriitor desăvârșit.

   Gata!m-a convins că „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este literatură adevărată, care trebuie să ajungă pe noptiera mea  cât de curând,i-am spus.

   Zâmbind,mi-a întins cartea și mi-a șoptit că a trecut întâmplător un moș îmbrăcat în roșu cu o barbă albă și un sac mare și i-a spus că va veni un băiat care are o compunere....și să-i dea cartea asta în dar...Mulțumește-i moșului,i-am strigat plecând spre casă...

                                                  Cum am devenit înotător

  În vacanța de vară,am mers împreună cu părinții și fratele meu mai mare-premiant la tot și toate:,,uite-te la el,așa să fii și tu”-refrenul auzit continuuuu-să vizităm un centru sportiv. Când am ajuns seara acasă, ne-au întrebat dacă ne-a plăcut ceva din ce am văzut, ce sport ne-ar plăcea să facem şi noi?Amândoi am răspuns că am vrea să mergem la bazin,iar fratele ce mare a început să explice nouă și,, lumii întregi” despre stilurile de înot: stilul craul sau liber bras utilizat de către înotători de foarte multă vreme,explicându-ne că un papirus egiptean are un desen al procedeului bras; delfin sau fluture datorită mișcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mișcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului și alte stiluri despre care n-am mai auzit,pentru că mi-a sunat telefonul-un coleg mă invita să mergem cu bicicleta în parc.

    Aşadar, am început să merg la înot,numai eu, la cursul de iniţiere.Dar ce mi-a plăcut a fost imaginea bazinului,nu știu de ce dar parcă eram în filmul,,Mica sirenă.” Clădirea bazinului este o loc modern, prietenos, bine dotat, unde noi,începătorii,ne vom putea consuma energia învățând să înotăm, iar cei mari se vor putea relaxa, menținându-se sănătoși prin mișcare.Bazinul este destinat  săriturilor adânc de 4,5 metri și dotat cu patru platforme situate la niveluri diferite,cu mai multe culoare late,cu blockstarturi.Părinții sau bunicii,colegii care vor dori să mă urmărească vor sta în tribunele care sunt amplasate pe două laturi. Cel mai important scop al primelor cursuri de înot este acomodarea mea cu apa și să-mi  înving frica, sincer nu-mi prea este...dacă aceasta ar exista. O dată cu depășirea celor mai importante probleme, restul poate fi ușor de parcurs, iar posibilele ,,piedici” le voi depăși,  cu siguranță, mai repede sau mai ușor.

   După ce mă voi acomoda voi vizita și anexele,așa se numesc.

   La primele lecții mi-a plăcut cum antrenorul venit,cred eu, din filmul,, Baywatch”ne culegea cu laba piciorului din bazin. Apa este superputerea mea, zona mea de maximă identificare. Contactul cu apa mă aduce cel mai aproape de mine. Când înot, sunt relaxat şi concentrat în acelaşi timp, liber, fluid şi puternic.Iată ce simt eu: apa este elementul primordial al vieţii- este viaţă şi mă face să mă simt bine,fiecare oră de înot, fiecare antrenament e ca o regăsire a mea cu mine.

   Iar eu am perseverat, am avansat de la o etapă la alta, până când am fost ales pentru competiții,iar prima oară când am ascultat pe podiumul de premiere imnul național mi s-a strâns inima ,iar starea de emoţie care m-a cu­prin­s a fost să-mi doresc cu ardoare,întotdeauna,victoria.Dar o competiție este și în tribune,spectatorii sunt implicați la maxim în susținerea colegilor din bazin,iar printre ei este fratele meu cel mare,iar ochii noștri se-ntâlnesc pentru o clipă și zâmbind îmi face semnul victoriei,eu știu că este mândru de rezultatul meu....

 

                                                       Pădurea

  În inima unei păduri,am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva deosebit, ca şi cum aş fi fost primul om care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie ciudată am avut,când m-am sprijinit cu spatele de un  fag şi am închis ochii,atunci am simţit trupul rece al arborelui, lipit de mine, gândurile şi întrebările îmi vuiau în minte.Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Pentru unul pădurea este loc de inspiraţie, unde cuvintele curg şi se aşează asemeni foşnetului de arbori şi clipocitului izvoarelor, pentru altul în pădure sunetele din suflet se unesc cu cele ale păsărilor şi gâzelor din jur - cu chemările şi dorurile de strămoşi şi neam, cu aspiraţiile şi zborurile spre înalturi. Arborele a fost din timpuri vechi legătura astrală dintre trecut, prezent şi viitor.

   Un glas din aer îmi spunea că pădurea înseamnă viaţă, iar viaţa este nepreţuită.Simțeam cum din pădure emană o senzaţie de liniştire, de seninătate, că arborele acela este şi umbră şi adăpost şi culoare. Pădurea păstrează în adâncurile de umbră liniştea dorită trezită doar din când în când de foşnetul frunzelor sau ciripitul păsărilor. Iar dacă omul mai are norocul să asculte şi ciripitul unei privighetori, acele clipe devin sublime.  Din orice unghi o vei privi, pădurea formează un tablou preţios,  cere doar respect şi puţină atenţie.

  În pădure găsesc momentul mult aşteptat de a mă gândi la ce vreau,fără a mă destăinui cuiva, simt că mă apropii de taine. Arborii de aici mă înconjoară şi mă ascund totodată în singurătatea lor,parcă simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte.

Deodată a început să plângă pădurea precum o pasăre care îşi piede puii înainte de vreme. Totul în jur striga de disperare.La auzul pădurii în sufletu-mi zvâcnea o strună necunoscută și o umbră m-a dus în adâncul pădurii, în cel mai adânc luminiş,unde lumina-n uitare de sine îşi pierde culorile...acolo  există o potecă ascunsă pe care omul n-o ştie... numai ursul bătrân şi căprioara rănită, numai şarpele vătămat şi privighetoarea fără de aripi se târâie până acolo şi cad...acolo lumina în uitare îşi pierde culorile.. un abur uşor, nevăzut porneşte încet printre ramuri în sus.....

   

                                                   Legenda macului

Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume, ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă. 

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

 

                                            În grădina bunicilor

 E început de vară și bunica merge în grădina din spatele casei și-mi spune că după cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina şi după cum se mişcă norii, ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic?!?! Dar, spre bucu­­­ria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă mo­lip­­­sesc de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor as­cun­­­se printre ier­buri, care sunt neobosite şi de neoprit, în orice mo­ment al zilei. Cât de mică sau de mare ar fi sau doar cât un ghi­veci, gră­dina de lângă casă mă învaţă cel mai simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de lună, de ceaţă şi de ploi,îmi spune și bunicul ce-și ridică pălăria de paie,parcă salutând lumea.

  Straturile cu legume aliniate au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor de proaspăt. Încerc să văd legumele ușor pârguite :roșiile,castraveții,ardeii grași și dolofani,ici-colo câte o floare a soarelui caută o rază s-o mângâie,iar la picioarele mele se lungește leneș un dovlecel ce nu se dorește deranjat.Privesc în jurul meu și nu-mi dau seama ce mă atrage.Bunica tocmai îmi spune că e de ajuns sa le acord atenție și ele,legumele,îmi răspund... sigur va fi una care îmi trezește atenția, care mă atrage.Voi aștepta luna lui cuptor când bunica îmi va prepara legumele,iar pomii îmi vor oferi fructele lor zemoase și parfumate.

   Plecăm spre cealaltă parte a grădinii,unde florile cresc pe lângă casa din  povești văruită într-un alb strălucitor.Le privesc și mă întreb dacă ar putea fi o floare care mă reprezintă? Caut cu ochii culorile  și cred că, după ce am descoperit-o, trebuie s-o cunosc, să devenim intimi. Și chiar atunci o pasăre zboară peste noi dintr-un pom în altul, se rotește larg,plutește, se uită la noi,la plante,planează ușor, peste parfumul grădinii.Sigur este invitația de a privi totul în jur.Dar mă opresc și dau cu ochii de niște flori albastre ce seamănă cu clopoțeii sălbatici care au năpădit curtea și au pus stă­pânire pe toate col­ţu­rile gră­dinii. Le văd delicate,purtând o pros­pe­ţime în peta­lele care se ascund ruşinate sub nişte frun­zişoare prelungi.Bunica îmi spune că se numesc căldărușe,iar mie –mi vine să râd.

 Într-un colţ al grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Către cer au rămas nişte crengi golaşe, triste, în neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care şi-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureşe. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu ştiu de ce a rămas cui­bul fără berze.Bunica îmi spune că în primăvara trecută a văzut cum a venit o barză, a stat o vreme în cuib, a încercat să repare cu cio­cul găurile făcute de ploi şi de vânt, a adus cren­guţe, ca să cârpească stricăciunile,după aceea a plecat. 

Poate că şi-o fi pierdut perechea şi cuibul îi aduce aminte de ea...adăugă bunica, mângâind un trandafir roz,iar apoi oftează: cine ştie câtă amă­răciune poate fi în inima unei berze, cine ştie câtă tristețe a văzut ochii ei, din înăl­ţimile la care zboară? Îi pare rău că n-a ştiut cum s-o ajute și oftează spunând cât de mult i-ar fi plă­cut să-i vegheze curtea şi grădina, de sus, de dea­supra pă­mântului!

    Privind grădina de legume,de flori îmi spun că e ușor să crești flori,legume,le dai un bulgăre de pământ și un fir de apă,iar ele îți oferă,zi de zi,imaginea unei MINUNI.....

   

                                                     Ploaia torențială

 

 Priveam cerul ce-și schimbase culoarea din albastrul senin al începutului de toamnă într-un cenușiu ce era străbătut de nori albi ca niște fulgi singuratici, mărginiți cu lumină roșiatică.Lunecau domol duși de adieri de vânt... Și-atunci mi se părea că totul din jur încremenește în parcul în care mă aflam,iar ultimele florile care colorau pajiștile -sfioase şi nemişcate își înclinau spre pământ petalele  încă strălucitoare, sub adierea vântului răzleţ, ce se strecura din  ascunzătorile frunzişurilor  întunecoase.Ascultam murmurul domol al liniștii și-l simțeam ridicându-se ca o muzică fermecată a  întunericului... și iată că pe cer se aprinde ca o candelă luna rotundă cu sclipiri argintii şi reci.

Și dintr-odată  numeroase mulțimi de nori au apărut fără veste şi au acoperit cerul.M-am simțit înconjurat de neguri ce deveneau fantasme care cu brațe de fum chemau tunetele,fulgerele cu  sclipirile lor orbitoare de lumină frântă.Liniile dansau fantastice pe întunecimile nopţii,tunetele văzduhurilor făceau ca cerul să răsune, pământul să se cutremure,iar eu auzeam pașii unor uriași din poveste cutreierând pământul. Ascuns într-un adăpost alături de câțiva oameni plimbăreți am privit prăvălirea apelor cerești ce se rostogoleau cu furie asupra pământului, cu zgomot.Picăturile mici se transformau rapid în globuri de apă ,iar trotuarul din fața mea devenise o scenă de dans.Uimitoare era perdeaua de apă ce mă izola de restul parcului,așa de deasă era ploaia -șuvoi.Îmi spuneam că văd un potop ca pe vremea începutului de lume... și totuși aerul devenise curat,pur.Ploua torențial,continuu ,crengile rupte își căutau adăpost la rădăcina copacilor unde  nu de mult erau sprijin pentru zburătoare,câteva frunze veștejite se strânseseră într-o grămăjoară care ,poate,va deveni adăpost pentru vreo vietate rătăcită. Tot zbuciumul naturii era ascultat ca un cântec de jale,de dor după zilele cu soare,cu zbor,cu verdele verii.Deodată pe cenușiul ploios o pasăre mică s-a încumetat să sară pe o ramură unde o frunză verde se legăna și-atunci neliniștea,frământarea din jur a încetat, iar pe cer am văzut o stea sclipind timid.Era un semn așteptat...Aș fi vrut să mă-nconjoare curcubeul multicolor,dar era noapte și urmărit de licărul stelei am plecat pășind cu grijă printre lacurile străzii,ce se târau spre pământul însetat. Am mângâiat clipa fericită cu speranța că voi fi urmat de luna ivită din nou printre copacii triști și părăsiți... Ploaia ce a trecut a însemnat graţie,dansul cerului coborât spre pământ,iar în gând îmi spun că fără ploaie, nu ar fi viaţă și-apoi ce?!?!!!norii s-au transformat în picături de ploaie, ca să îmbrăţişeze pământul și oamenii....

   Mâine va fi o nouă zi și poate cu soare