Compunere descriptivă--PORTRET
                                                   Colega mea
      
           Sunt în clasă...stau rezemat într-un cot și o privesc pe Irena,colega mea,iar gândul se întoarce cu ani în urmă,când am venit în prima clasă.Doamna,așa mi s-a spus să zic,ne-a pus  în aceeași bancă.Era atât de sfioasă!Cu ochii mari, albaștri,cu părul lung și blond părea o mică prințesă din poveștile citite de bunica.
           Acum,la terminarea clasei a opta,aproape nimic nu s-a schimbat în înfățișarea ei...ochii i-au rămas la fel de albaștri și de frumoși,o necăjesc spunându-i că i-a împrumutat de la vreo sirenă a apelor...în clipele de visare devin atât de adânci!Părul blond,lung îi încadrează fața-i ovală.
Chiar dacă privirile -i sunt uneori nostalgice,este plină de viață.În momentele critice,ea ne încurajează cu glas încet,dar hotărât,nu știu cum,dar găsește mereu soluții și când apare o notă mică,și când e o ceartă între noi,și când trebuie să spunem adevărul și ne este greu,și mai ales când eu nu știu cum să cer iertare.
           Este pretențioasă în privința ținutei vestimentare,oricum se îmbracă este elegantă,chiar și la orele de sport,treningul pare un costum festiv,pentru că frumusețea ei naturală îi conferă distincție.Și totuși practică sporturi ca tenisul și înotul,aleargă în parc cu câinele ei,iar în pauze se joacă la fel ca în primele clase,apoi intră în clasă și se așează în bancă cu o așa eleganță, asemenea unei domnițe.
           Mi-a rămas în minte vizita la muzeul de artă, când, uimit, am privit un tablou al unei prințese pictat de un pictor rus celebru,i l-am arătat și ea a zâmbit misterios,de parcă îl știa.A dat din mână și a plecat cu pas ușor mai departe.Și totuși....
           Sper că voi afla adevărul într-o zi....

 

Compunere DESCRIPTIVĂ

                                                     Chemarea pădurii
    Un mănunchi de raze străpungea bolta verde care se legăna deasupră-mi,iar aerul proaspăt al dimineții de vară mă chema în pădurea deasă cu arbori bătrâni.Am pășit sfios în templul neschimbat, era ca de la Facerea lumii,când Universul a auzit înalta poruncă:,,Să se facă lumină!”Era uimitor,minunat!Florile delicate,sălbatice se răsfățau printre firele verzi ale pământului călcat din când în când de câte o căprioară ce-și urmărea puiul fragil.
    Venisem cu-un scop știut numai de mine,voiam să ascult concertul cântătoarelor pădurii,dar mai întâi le urmăream pregătirile: se roteau,își înfoiau aripile,se așezau pe ramuri,privindu-se încrenzătoare de trilurile glasurilor.
     Și au început acompaniate de foșnetul frunzelor,de suspinul izvoarelor,de murmurul sufletelor de sub scoarța copacilor,iar fluturii multicolori dansau, valsau amețitor.
     Mi-am ridicat privirea spre cerul auriu al verii,m-am lăsat mângâiat,alintat și mi-am înălțat glasul șoptit:ÎȚI mulțumesc că mi-ai făcut sufletul doritor de frumos,mi-ai dus pașii neliniștiți pe cărările cunoșterii,mi-ai apropiat stelele nopții,m-ai scăldat în apa norocoasă,mi-ai dat iubirea adevărată,m-ai învățat s-ascult vocile păsărilor,să recunosc mersul timpului,să văd adevărul cu ochii curați ai unui copil.

 

 

                    Are importanta ce citesti

 

  Cand citesti carti bune este ca si cum ai avea o discutie cu oameni invatati care au trait in trecut.Am putea s-o denumim conversatie selective,fiindca in ea autorul isi exprima numai gandurile sale nobile.Totusi nu merita sa,,conversam’’cu toti scriitorii si nici gandurile lor nu sunt toate cu adevarat nobile.

  Ei bine! a citi o carte este ca si cum ai petrece ore intregi discutand cu acel care a scris cartea.

  Invata sa analizezi si  sa cântaresti ceea ce citesti si auzi!Deci fii prudent[a]!

  Inainte de a citi o carte examineaza coperta,vezi daca nu exista ceva condamnabil in legatura cu cartea!Iar, daca in ciuda precautiilor luate,cartea se dovedeste a fi nesanatoasa,ai taria si las-o deoparte!

  Daca insa ai avut norocul sa gasesti o carte buna,vei invata sa ierti,sa iubesti oamenii,sa zambesti lumii,sa te exprimi, sa ajuti pe oricine iti cere ajutorul,sa accepti o scuza,un compliment,o critica,sa reiei un proiect abandonat,sa fii intelegator,sa asculti tacerea,sa nu fii singur,sa-ti imaginezi viitorul,sa admiri o floare,sa respiri curat,sa fii intelegator si fericit si mai ales sa iubesti viata,sa râzi cu sufletul,cu toata fiinta,ca esti om liber.

 

Descrierea unui tablou

 

                                                       Anemone

Stefan Luchian, autorul acestei lucrări, este denumit pictorul florilor. Insa fiecare elemnt din tabloul său are o semnificație aparte. Culorile anemonelor se traduc in parte astfel: rosu – viata, violet-moartea, alb-seninătatea.

Florile de anemone in sine sunt un simbol al tinereții.. Potrivit vechilor eleni, inflorirea anemonelor arată momentul revenirii lui Adonis alături de Afrodita si inceputul unei noi   vieți.În tablou,florile roșii contrastează cu cele violet ale morții,iar printre acestea,florile albe dau liniște și seninătate.Au toate un colorit profund și dureros, de parcă sufletul pictorului a fost prins în petalele florilor.Sunt simbol al tinereții și al primăverii,totul este viu,florile par culese de curând și parcă se simte parfumul lor.Culorile suprapuse în straturi dau nuanțe și reflexe armonice,privim alăturarea violetului cu verde,iar roșul este folosit cu generozitate.Forma rotundă a florilor sunt ochii pământului.Brunul fondului ocupă spaţiul într-o proporţie mare. Folosind complementarele:  roşu – verde,  pictorul Ştefan Luchian dozează foarte bine culorile, creeând armonie. Dacă privim cu atenţie tabloul, observăm că artistul a ales un vas deosebit ca formă, tocmai pentru a oferi o alternanţă vizuală şi coloristică, evitând monotonia. Ulcica aceasta de lut contrastează cromatic cu florile, ce par a se grupa în jurul său. Petele de roşu, alb, negru ce redau corolele florilor creează un ritm  şi o muzicalitate prin dialogul susţinut cu verdele crud al vasului de lut.Au căzut două flori roșii,poate o mână le va culege și le va dărui cuiva drag sau....

(Anemona este cea care intruchipează cel mai bine, la nivel simbolic, tragicul destin al pictorului Stefan Luchian. Legenda spune ca anemona, floarea lui Adonis, vorbeste despre dragoste si despre moarte, despre dualitatea regasire – despartire, reinviere – extinctie. Potrivit uneia dintre versiunile legendei, anemonele au inflorit din lacrimile Afroditei pentru frumosul Adonis, ucis de Ares. Caracterul efemer al acestei flori suave se relevă chiar din nume, care in limba greaca inseamna vânt.)

 

                           SCRISUL  FACE  BINE!

 

Faptul de a scrie este o formă de iubire. Chiar şi atunci când direcţionezi către cititor „gânduri rele şi sentimente negative” îi dai LUI ocazia să transforme rana în lumină.

Scrisul ar trebui să fie ca un buchet de trandafiri. Multe petale şi cât mai puţini spini. Buchetul îl compunem fiecare dintre noi. Atât cel care scrie cât şi cel care lecturează cuvântul scris. Responsabilitatea este de o parte şi de alta a sufletului.
Cum ajungi să scrii, să compui acest buchet? Scrii din înclinaţie afectivă, din iubire pentru cuvânt. Este un rod pe care ţi-l doreşti însămânţat şi născut. Creşti cuvinte aşa cum o mamă creşte copii. Scrisul îţi face bine, te bucură, este o rază de soare care cade peste plaja sufletului tău. Cum îţi educi cuvintele? Scrii gândindu-te la posibilul cititor sau scrii gândindu-te la tine? Scrii ceea ce eşti. Integrarea cuvintelor poartă amprenta atitudinii pe care o ai faţă de viaţă. Dacă ai scrie gândindu-te la reacţiile pe care le trezeşti în oameni, ai renunţa. Nu poţi să îi mulţumeşti pe toţi și atunci speri că unii vor fi de acord,alții vor ignora cele citite,fără să înțeleagă cât te-ai străduit să compui.

Scriu tocmai pentru că simt o nevoie acută să „spun”. Să dau mai departe exact ceea ce gândesc.

Cei înțelepți,care au scris ani și sunt recunoscuți îi îndeamnă pe cei începători: Fii tu însuţi. Nu te gândi pentru cine scrii, gândeşte-te ce vrei să spui.

Așa cum alții pictează și surprind în formă și culoare lucruri pe care ochiului normal îl scapă, eu am impresia că reușesc să surprind în scris subtilități pe care un observator obișnuit le pierde. Pentru că în scris mă pot concentra, nu mă mai distrag detalii ori argumentări colaterale,prin scris se transmite și se provoacă emoție, înseamnă că e un bun instrument de dezvoltare personală atât pentru scriitor cât și pentru cititor..Scriu și mă simt liber eu cu gândurile mele în fața caietului cu stiloul,sunt înconjurat de o altă lume:cuvinte,întâmplări,personaje,convorbiri;scriu și uit de  griji, de teamă,de bucurii mărunte și zâmbesc la gândul că cineva îmi citește cuvintele și mă-nțelege...și-atunci știu că nu sunt singur,nici el nu este singur ,suntem doi în această lume sau mai mulți...da! scrisul îmi face bine,ne face bine,ne unește în gândurile omenești....

 

Compunerea narativă trebuie să ţină cont de caracteristicile naraţiunii, care constituie o succesiune de momente: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul,întâmplări,repere spațio-temporale,personaje,stări,ordine logică,figuri de stil,(monolog,dialog).....

 

                                   Prieten.....și atât.....

     Mă întorceam acasă de la școală cu pași înceți,lovind ușor ghemotoacele de frunze ude,strânse de ploaia rece a toamnei,de vântul nemilos ce gonea oamenii spre adăposturi.Mergeam fără grabă,pregătindu-mi  un discurs convingător pentru nota mică la testul de la civică.Să spun așa...să dau vina pe...să promit....Cei grăbiți se uitau întrebător spre mine,de ce nu mă grăbeam,era ploaie,frig,întunericul înlătura cenușiul cerului.Continuam să lovesc ușor crengile,frunzele .Dacă s-ar ivi ceva neașteptat care să mai amâne întebarea mamei:-ce notă ai luat la test?

    Ce notă?...oh! Ce-i asta?..o grămăjoară de frunze ude...da,dar după ea doi ochi luminoși,mă aplec,înlătur frunzele și...un pui,un cățeluș ud,tremurând scâncea speriat.L-am ridicat,era ușor ca o picătură ce-mi cădea pe nas.Ce să fac?...da!îl iau,îl ascund ,găsesc eu un colțișor și mă gândesc mai târziu.Ajung în fața ușii,caut cheile,dar ușa se deschide,mama mă aștepta.

   -Bine ai venit,eram îngrijorată!

Am intrat,am salutat îcurcat și dintr-odată am început să povestesc:cum am găsit cățelușul ud,nemâncat,nefericit,abandonat,l-am scos de sub haină,de când îmi doream un pui,am promis că voi avea grijă de el,că nu va deranja pe nimeni.Toți îl priveau ,iar puiul a lătrat ușor,cerând voie să rămână.Spre surprinderea mea mama l-a luat și mi-a spus zâmbind:

   -De acord,dar întâi la baie cu el,apoi îl hrănești!

Am răsuflat,eram salvat,testul fusese uitat,doar tata mi-a șoptit complice:

   -Ăsta-i testul de la civică?

 

compunere reflexivă

 

                                     Persoana speciala

  Mereu apar personae in viata noastra,iar uneori ajungem sa tinem la ele,cu sau fara voie.

  Candva,intr-un scapatat al stelelor,cineva a aparut in viata mea:un baiat cu parul usor ciufulit ce avea luciri de luna,adunate pe fruntea inalta,usor mirata,iar ochii mari se micsorau,cateodata,luand oforma usor alungita.

  L-am privit,fara sa-si dea seama si fata lui semana,parca,cu un portret dintr-un tablou vechi,misterios,cu un zambet discret.Ne-am intalnit amandoi intr-o prietenie copilareasca:eu-sportiv,guraliv,inalt,desirat,dezordonat,vorbind tare,intr-o continua miscare;el-discret,tacut,punctual,elegant, chiar si-n uniforma de scoala,cu glas grav si amabil.

  Invat in fiecare clipa de la el ce este iubirea pentru fiinta  ce m-asteapta in pragul casei,tremurand atunci cand ma vede nelinistit;ce este iertarea pentru greselile copilaresti,dar care peste timp ma pot marca,invat ce inseamna bucuria de a strange o mana intinsa prieteneste,ce inseamna o floare,lumina zilei si a noptii si multe,multe,multe…

  Il privesc mergand usor,dar hotarat,inalt,putin aplecat spre cel de-alaturi si am o revelatie:da!seamana cu un print din gravurile medievale……Si-l admir.

 

                  O întâmplare petrecută lângă un lac

În  fiecare vară,vin aici,în Deltă, împreună cu prietenii,pentru a trăi alături de pescari întâmplări de zi cu zi, pentru a asculta povești , pentru a căuta legende,  pentru a scormoni kilometri  de stuf în căutare de semne numai de vietăți știute, dar mai ales pentru  imagini.  Delta este un neîncetat spectacol, o bucurie permanentă ce-mi crează o stare de spirit aparte și o perpetuă mirare. Am înțeles că pot găsi din belșug locuri în care bătrâna și mereu tânăra Deltă și-a  păstrat nealterate farmecul și liniștea misterioasă.

        Iată-mă pe malul unui lac,dimineața devreme,când soarele încă își doarme auriul pe cealaltă parte a lumii,abia îmi pot ține ochii deschiși,iar glasurile pescarilor amestecă vorbe din două limbi,nu le înțeleg...Nu mă urc în barcă,așa cum promisesem,rămân pe mal și-mi deschid pachetul cu micul dejun,când... simt lângă mine o respirație ciudată.Nu mă mișc, întorc încet,încet de tot capul,rămân încremenit:un căluț,un pui de cal,ponei,ceva asemănător.Stau nemișcat,abia respir,statuie.Ochii ni se întâlnesc,ai mei măriți,ai lui umezi și blânzi.Auzisem de caii sălbatici,era sigur un mânz sălbatic.Să întind ușor mâna cu puțină pâine,îmi zic,și botul căluțului apucă delicat cadoul meu.Îndrăznesc să întind mâna și mă lasă să-l mângâi.Mă ridic,nu face nicio mișcare,se apropie de parcă m-ar invita la plimbare.Îl urmez sfios cu pași ușori potriviți după ai lui,mergem om și pui de cal alături,de parcă am fi singuri în Univers,de parcă ne-am cunoaște de când lumea.Se oprește și nechează ușor și deodată acolo, pe malul apei, sunt înconjurat de ai lui,mulți cai,care-și întind boturile spre mine.Mă simt primit cu plăcere ,iar eu mă înclin, de parcă le-aș spune că este o onoare,o binecuvântare primirea lor.Suntem aici la răsăritul soarelui și fericit îmi înalț mâinile spre cer,mulțumind vieții,clipei unice.Înțeleg că apa,soarele,pământul,eu și vietățile suntem armonia vieții.

 

                COMPUNERE S.F.

                                      Intr-un oras al viitorului

 

 

Era ora 21:00. Tocmai am terminat de desenat plansa intitulata “Masina Timpului”. Deodata totul prinde viata in fata mea. Eram in masina timpului. Vroiam s-o pornesc, dar cineva ma impiedica.

-Cine esti tu? Ma intreaba cel ce mă impiedicase să pornesc masina. Ce cauti in masina mea?

-Ma scuzati domnule, raspund eu. Ma numesc ........ Ma puteti striga....

-Cum ai ajuns in masina mea? ma intreaba acel om.

-Pai domnule, aaa....., m-am trezit dintr-o data in masina.

-Termina cu minciunile. Eu sunt dr. Doc. Am inventat aceasta masina a timpului pentru a descoperi  ce-mi ascunde viitorul.

Doc parea foarte inalt, de vreo 1,90 cm. Avea un halat alb pe care scria cu initiale mari DOC, era slabut, cu putin par in cap.

-Vrei sa dam o tura cu masina timpului in anul 3014? ma intreaba Doc.

-Bine! Hai sa mergem! raspund eu.

M-am urcat in masina impreuna cu Doc. El a scris pe un biletel “8 februarie 3014” si l-a pus intr-un dulapior.

-Mai bine pune centurile de siguranta pentru că vom prinde peste 300 km/h, imi spuse Doc.

Mi-am pus centurile si deodata am auzit un vajait. O  lumina puternica venea din fata mea. Am inchis ochii. Peste cateva minute i-am deschis din nou si am observat ca nu mai eram de unde am plecat. Cum a spus si Doc, eram in anul 3014. M-am dat jos din masina si m-am dus sa cumpa un ziar.

-Profetul zilei costa 10 bani, imi spuse vanzatorul.

Noroc ca imi placea sa colectionez monede  si aveam 10 bani la mine. Am luat ziarul si nu mi-a venit sa cred, poza se misca. Titlul era: “Ne va lovi cumva asteroidul?”. Dupa cate imi aminteam eu, si in vremea mea se anunta ca ne va lovi un asteroid.

Orasul era minunat, numai ca oamenii nu pareau prea veseli. Strazile erau mari si pe fiecare strada erau semafoare si case. Vehiculele oamenilor erau niste masini zburatoare. Locuintele pareau globuri plutitoare. Spatiile de joaca erau mai frumoase decat oricand. Topogane lungi , leagane la fel ca in trecut numai ca erau din metal ușor, iar in loc de nisip era un patinoar. Oamenii pareau preocupati mai mult de informatica,abia își vorbeau. Ei au inventat al doilea soare,pe care l-au trimis pe orbita, ca să lumineze Pamântul noaptea. Am mai observat ca erau mulți roboti care făceau treburile casnice in locul oamenilor.

Deodata am auzit un clinchet. Era ceasul meu. Se părea ca adormisem pe scaun.A!eram în camera mea plină de un soare adevărat pământesc....

 

descrierea unui tablou

                                 Ciobanasul

  Nicolae Grigorescu si-a inspirit tablourile sale inspirate  din realitatea romaneasca, ,din viata satului,din peisajul nostru,din chipurile oamenilor obisnuiti in mijlocul carora a trait.Tablourile acestea sunt impresionante prin armonia si frumusetea vietii,sunt incarcate de optimism si poezie,sunt colorate expresiv,dand o nota de caldura si de aceea sunt placute vederii.

  Un astfel de tablou este cel intitulat ,,Ciobanasul.’’Desigur ca atunci cand l-a pictat,Grigorescu a avut in minte balada,,Miorita’’-perla poeziei noastre populare:

                           Mandru ciobanel

                            Tras printr-un inel,

                            Fetisoara lui

                            Spuma laptelui,

                            Ochisorii lui

                            Mura campului’’…sau cuvintele lui Eminescu:,,un pastor ratacind prin Carpati,petrecand lungile nopti instelate in mijlocul turmei sale,neavand alta petrecere decat latratul cainilor sai sau strigatul plangator al oilor sale’’l-au inspirit pe pictor in zugravirea ciobanasului.

  Privind tabloul pictorului ne impresioneaza claritatea si prospetimea imaginii ciobanului,claritatea figurii lui,prospetimea varstei lui si a naturii ce-l inconjoara.Pentru a-l putea zugravi,asa cum poate l-a vazut pictorul,ciobanasul este plasat in prim-plnul tabloului si de aceea,avand tabloul in fata ne atrage pe noi,privitorii,figura acestuia.

  Ciobanasul a fost surprins de pictor in picioare,un adevarat paznic al mioarelor sale.Cu greu,poate, ni-l inchipuim in alta pozitie decat aceasta,in picioare,este la fel ca orice copac,ca orice stanca neclintita,el este la datoria sa zilnica.

  Nimic din pozitia sa nu este rigid,totul denota o liniste fireasca a omului simplu,stapan pe el si pe tot ce- inconjoara.Mana stanga si-o sprijina pe toiagul nelipsit ciobanilor,acesta se contopeste cu statura lui,iar bratul drept si-l sprijina ca un arc,este pozitia de asteptare,de veghe.

  Este imbracat ca orice om de la munte:pantaloni stransi pe picior,camasa pe deasupra lor,iar ,din cauza climei racoroase,poarta o haina groasa si caciula-parca este un dac coborat de pe Columna lui Traian.

  Infatisarea sa exterioara ganditoare,linistita este oglindita prin ochii sai deosebit de expresivi,ochi care gandesc,care vorbesc,care povestesc lucruri neinsemnate,dar atat de curate,de minunate pe care numai el,cerul,iarba,vantul,ploile si urmele vazute de soare si luna si stele le vad sau le ghicesc.

  Datorita varstei prea tinere,datorita ochilor sai cuminti,el este un baiat de-o gingasie fermecatoare,de-o puritate exterioara si interioara,ce ne face sa-i pastram multa vreme imaginea in minte.Alaturi de el,veghindu-l,dar si asteptandu-i porunca sau cuvintele sta:,,un caine barbatesc si fratesc’’—este prietenul si ajutorul lui de nadejde.

  In al doilea plan al tabloului se vad mioarele care pasc in liniste si care,din cand in cand,isi scutura clopoteii intr-o muzica linistita,odihnitoare.

  Peisajul zugravit in planul indepartat intregeste armonia si linistea acestui tablou,dealurile au pante line,ondulate.Culorile tabloului sunt cele calde,cu nuante indulcite,verdele proaspat al ierbii,cerul albastru,senin ne face sa vedem cu usurinta un tablou al unei zile de vara insorita si linistita,fara nuciun nor pe cer,fara nicio adiere de vant.

  Privit in ansamblu,ciobanasul se contopeste cu tot ce-l inconjoara,devine un element al naturii,asa cum este cerul,cum sunt muntii,cum este iarba,cum sunt mioarele.

  Totul este natura odihnitoare,ceea ce ne incarca sufletul de bucurie,de liniste,de pace,de respect fata de ceea ce ni se infatiseaza.Prin acest tablou a adus un omagiu celor ce traiesc in mijlocul naturii,care se contopesc cu ea,un omagiu celei mai vechi si divine indeletniciri.

 

                                         PE ARIPILE  CARTII

Intr-o zi, dis-de-dimineata m-am pregatit sa merg la biblioteca. Ajuns acolo am constatat ca, din pacate, era inchis. M-am intors oarecum dezamagit acasa  gandindu-ma unde as putea gasi o carte pe care nu am mai citit-o si, dintr-o data,mi-a venit o idee.
M-am urcat in podul casei mele si, intr-un colt intunecos,am gasit un cufar prafuit si uitat de vreme acolo. L-am deschis cu grija si ,spre surprinderea mea,acolo am gasit o carte cu copertile de aur, iar intr-un plic era si o cheita tot din aur.Am luat cu emotie cheia si am deschis acea carte misterioasa care nici nu avea un titlu.
Indata ce am deschis cartea s-a intâmplat ceva cu totul deosebit, fiindca o lumina puternica si aurie m-a absorbit pe data.
M-am trezit intr-o alta lum  necunoscuta si cu totul diferita fata de ceea ce stiam eu, fiindca era una stiintifico-fantastica.
Erau acolo niste fiinte foarte ciudate,niste extraterestri,care din cauza acelei planete aveau urechile ca ale unor spiridusi,capul alungit,pielea mov cu verde si cu mii de stelute sclipitoare de argint.Erau foarte frumosi si pareau prietenosi.
La  inceput nu m-a observat nimeni, deoarece eram  pe un bloc din metal si astfel am putut sa-i observ mai bine pe acesti locuitori ciudati, dar si fermecatori ai acestei planete.Cartea pe care o deschisesem se transformase acum  intr-o nava spatiala si,,urcându-ma in ea, imediat a si pornit si a aterizat exact in mijlocul acelor extraterestri. Coborând eu din nava cu mare teama dar si curios de ce se va intampla acum, am observat cu mare surprindere ca toti au ingenuncheat in fata mea.  Vazându-ma surprins, mi-au spus ca eu sunt alesul lor pentru a-i salva.Mi-au povestit ca toti locuitorii acelei planete erau blestemati de o zeita pe nume Raiana ca  sa aiba mereu acele urechi ciudate de spiridusi si capul asa de alungit cum il aveau acum.Acel blestem se putea destrama numai prin venirea unui pamântean pe acea planet, iar acela eram chiar eu.
Am cercetat apoi mai cu atenţie acea planeta si am vazut ca totul era acolo numai si numai din metal, nefiind niciun fir de iarba sau de alta vegetatie, iar oxigenul provenea doar de la niste radacini ciudate aflate din loc in loc.Aspectul acesta al planetei era din cauza blestemului acelei zeite si chiar unii extraterestri care indraznisera sa i se opuna se transformasera in metal.
Nici soarele care ar fi trebuit sa straluceasca si sa incalzeasca acea planeta nu mai avea putere si de aceea acolo era peste tot o umbra intunecata de parca tot timpul ar fi fost noapte.
Extraterestrii mi-au spus apoi ca zeita cea malefica locuia pe un munte foarte inalt numit si Muntele Galaxiei.Ca sa eliberez planeta de sub puterea zeitei tebuia doar sa ajung pe acel munte si sa fiu fata in fata cu Raiana si astfel totul si-ar reveni la normal.Mi s-a spus ca acea zeita avea un chip hidos si infricosator.Ea ii blestemase pe acei extraterestri, deoarece i se spusese ca exista viata si pe celelalte planete, iar ea nu a suportat gandul acesta, deoarece ar fi dorit sa fie singura stâpană a acelei galaxii.De atâta răutate si invidie de care era cuprinsă ea a imbatrânit si avea acea infatisare urâtă.
Mergând sa o caut pe acea zeita, am ajuns la poalele Muntelui Galaxiei si acolo am gasit o pestera in care am intrat cu o oarecare teama si emotie. Nu stiam ce ma poate astepta si pe mine la intalnirea cu acea  zeita.Spre surprinderea mea ea era chiar acolo ,in mijlocul multor lumanari aprinse si facând fel si fel de vraji.
Auzind un zgomot in spatele ei, s-a intors si atunci s-a intamplat miracolul mult asteptat de toti locuitorii acelei planete.Cum m-a vazut si privirile noastre s-au intalnit, intreaga planeta si-a schimbat infatisarea in cea dinainte de a fi blestemata, fiind acum neasemuit de frumoasa.
Din pamant au aparut ca prin farmec  mii si mii de flori care de care mai colorate si mai minunate, paduri imense,izvoare de apa cristalina si chiar aerul parea colorat in multe nuante deosebite. Soarele a inceput sa straluceasca din nou si intreaga planeta era una parca desprinsa din basme.
Zeita s-a transformat si ea devenind foarte frumoasa si tânără, buna si increzatoare.Mi-a luat mâna usor si mi-a spus pe un glas cristalin:
-Iti multumesc,  tinere curajos pentru ceea ce ai facut scapandu-ne de blestemul acesta din cauza neincrederii  mele. Imi pare rau pentru faptele mele si ma bucur ca exista viata si pe alte planete.Am putea deveni prieteni si sa invatam multe unii de la altii.
Indata si infatisarea extraterestrilor s-a schimbat in ceea dinainte.                                                     Bineinteles ca acum era numai bucurie pe acea planeta, fiindca se terminase totul cu bine .Dupa ce mi-au multumit, pentru ca le-am salvat planeta, ne-am luat       ramas bun si m-am intors in nava cu care venisem, pentru a ma intoarce pe Pamant.In timpul calatoriei mele am atipit, iar cand m-am trezit eram din nou in podul casei mele, de parca nici nu ma miscasem de acolo.Eram tot cu cartea in mana si, spre surprinderea mea, am observat acum titlul cartii care ma dusese in acel vis fantastic, ea numindu-se ,,Pe aripile cartii„”.

 

                         gandurile mele

                                                           Paradisul albastru

  Uram scarile infinite ale timpului.

  Priveam orizontul vietii cu ochii de copil.

  Timpul trecea, iar scarile se pierdeau in norii fumurii ai putinelor mele amintiri.Urcam sprintem ca un iepuras,gandindu-ma ca nu trebuie sa ma opresc,ci ca trebuie sa ma opresc,ci ca trebuie sa strapung,chiar daca imi este greu,viitorul.

  Alergam cu secundele dupa mine,cu orele,cu zilele,cu lunile,cu anii-eu si cei de-o seama cu mine trebuia sa ajungem intr-o zi in viitor.

  Am ajuns la a 13-a ,ba chiar la a 14-a treapta a vietii si mai departe.   De aici,din locul acesta minunat al vietii,unde miresmele primaverii ma copleseau,am ridicat ochii si am privit marea.Da,marea,pentru ca ea este sufletul eternitatii.

  De ce spun asa eu si toti,de ce caut necuprinsul?

  Unii cred ca traim scaldati de apele fara margini ale fanteziei;dar nu! marea este un cuvant,sau poate un epitet nedeslusit de marii ganditori atunci,acum,sau niciodata.De ce?Pentru ca marea este un anotimp al copilariei,un tarm ce desparte lumea vie de haosul nesinceritatii.

  Cum pamantului ii putem face o biografie geologica,de ce nu am face si marii,acestui epitet care-si opreste valurile de tarmul ce reprezinta prea multa sinceritate sufleteasca.

  Imi iau ochii de la acest paradis albastru,fiindca am de privit viitorul,rugandu-ma ca uraganele vietii sa ma ocoleasca[asa se roaga mama].

  EU,insa nu voi pleca niciodata capul de partea greutatilor,Eu,trebuie sa le inving,asa cum MAREA a invins si a ramas statornica aici pe taramul de vis al vesniciei…

 

                       tabloul:  Femeie cu evantai

 

 Constantin LECCA  a fost primul pictor român care a executat pictură bisericească în stil occidental. A pictat numeroase compoziții și portrete de inspirație istorică, precum și portrete ale protipendadei momentului.În politică  s-a  remarcat ca participant la Revoluția de la 1848 și a susținut formarea și independența Principatelor.Adept al curentului romantic,  dă libertate imaginației,gustului pentru medieval,mister și pitoresc..

Femeia din tablou,știe că-i pozează pictorului,de aceea este atentă ,cu privire îndreptată spre cel care o pictează,a acceptat să pozeze,de acceea are o atitudine degajată.Trecută de prima tinerețe,își poartă părul pieptănat după moda timpului, are părul împletit în cozi,prins la spate cu un coc,cu cărare pe mijlocul capului,lăsând să se vadă  fruntea înaltă.  În partea dreaptă,are prinse în păr, două flori: una roşie şi una albă, iar în partea stângă are doar o singură floare roşie,sunt amintirile adolescenței,ale tinereții. Pe cap,are un voal fin de dantelă brodat cu flori.  Este îmbrăcată cu o rochie neagră din catifea, cu mâneci bufante,completate cu acceeași dantelă fină,elegantă, strânse cu manşete colorate.Culorile sunt sobre,elegante,alese cu grijă.Ţine în mâna stângă un evantai,obiect prin care,parcă,ține la distanță pe cei din jur,impunând respect,iar cealaltă mână,ce poartă pe arătător un inel se odihnește pe rochia largă,elegant. Mâinile îi sunt albe, iar cea în care ţine evantaiul este înmănuşată- o mănuşă albă. La gât are un lănţişor cu o cruce,este felul de a-și arăta credința creștină,o altă bijuterie care artă simplitate și decență. Femeia din tablou are ochii negri, sprâncenele frumos arcuite sub fruntea înaltă, nasul drept, buzele roşii frumos conturate şi pielea rozalie.Are  o expresie plină de demnitate,privirea este senină,încrezătoare în viața pe care o are și pe care și-o duce,impune celor din jur respect,este apreciată pentru încrederea pe care o dă celorlalți,sigur este o femeie educată,cu multă stăpânire de sine.Prin atitudinea și respectul,pe care-l impune,este un model de viață și de urmat.Fundalul tabloului este închis,pentru a se vedea mai bine dantela și fața femeii.Chiar dacă este o anonimă,îi putem da un singur nume,,DOAMNA”.

A considerat,desigur,pictorul, că trebuie să-i așeze portretul în centrul tabloului, pentru a atrage atenția privitorilor,să-i urmărească cu atenție liniile fine ale penelului,să atragă atenția că de pictura sa nimeni nu se poate desprinde ușor și chiar plecând,va mai întoarce capul,iar apoi își va aminti de ochii fascinanți ai femeii din tabloul văzut cu plăcere într-o galerie de artă.

 

                  Despre teleportare...

 

   Mă gândesc de mult că teleportarea a fost definita, prima dată, drept o ciudată anomalie in care ”lucrurile dispar si apar in alt loc”,la fel s-a gândit și Aladin că duhul din lampa putea sa transporte pe oricine oriunde și atunci am pornit spre târgul de vechituri să găsesc ceva asemănător cu lampa fermecată.N-am găsit.M-am gândit că pot fi teleportată ca vrăjitorii lui Harry Poter,că pot trece dintr-un loc in altul, iar dacă nu voi avea destulă experiență, mă pot dezmembra lăsând părți din corp in urmă,am văzut doar în film.Aș putea lua incă o persoană sau vietate  in timpul teleportarii,m-am hotărât: iau unul dintre câinii mei,să mă apere pe unde voi ajunge.

Cum voi face?Îmi voi pune degetul in mijlocul frunții si mă voi concentra, îmi voi alege pe un calculator locul unde vreau sa mă teleportez, iar, după ce aleg coordonatele, mă voi urca pe un platou special de pe un aerodrom și voi  incepe  aventura.Să înceapă!!!!

Mă îndrept rapid spre steaua necunoscută decât de puțini astronomi- Crohlinrastra,îmi țin strâns câinele,care nu pricepe nimic și în jurul meu văd : lumini trecătoare,fulgere,forme ciudate de culori strălucitoare.E ca-ntr-un carusel nocturn,strălucitor.Mi-am dorit aventura aceasta și mă simt ușor speriată,dar fericită...plutesc...ajung și parcă cineva mă așează pe un sol nisipos,nu mă scufund,deși e instabil,simt un parfum de flori.Privesc uimită în jur,totul e albastru intens de diferite nuanțe :văd forme de arbori,de flori,întind mîna și le simt ca vata de zahăr,cîinele latră,dar sunetele se transformă în nori albăstrii.Plecăm cu pașii ușori spre interiorul planetei și sunt din ce în ce mai uimită,nevăzând nicio ființă.Înțeleg că suntem singuri și nu mă simt bine în acest albastru infinit,unde totul e un abur.Vreau să iau o amintire,dar totul e fum și-atunci văd ceva asemănător cu o floare,o iau ușor,privesc din nou în jur,apoi repet ritualul învățat la plecare și cu vieza mai mare decât a luminii ajung în parcul,unde câinele meu pleacă lătrând spre alți prieteni:oameni și vietăți E bine acasă,iar dintr-un vas o floare albastră îmi surâde.

 

                    O întâmplare petrecută în timpul unei ore de curs

 

Ssst!șase!vine! este anunțul pe care-l face ,,elevul de servici”înainte de intrarea profesorului de mate.Este cel mai sever,nu suntem la locurile noastre,când intră, imediat test.Și-atunci ne-am organizat: dacă va fi întrebat cel de servici de ce este la ușă,va spune ceva:închidea ușa,ridica un creion căzut...orice va spune va fi crezut,era de serviciu.

Se deschide catalogul,se face prezența,unii se roagă,alții își spun ,,ce-o fi,o fi”,alții sunt liniștiți,sunt pregătiți,au tema corectă,știu tot.Așa este la fiecare oră,apoi predarea,notițe,tema pentru acasă,întrebări :cine nu a înțeles și gata a trecut.Credeam că niciodată nu va fi alfel,până într-o zi,când Domnul  de mate a găsit o minge de tenis lângă catedră.Bineînțeles că fiecare a negat :habar  n-are nimeni. Dar n-a fost așa,l-am văzut dus pe gânduri,apoi zâmbind și dintr-odată provocarea:,,cine crede că poate juca trei din trei?”Liniște...și-apoi doi colegi sar din bancă,spunând că ei practică tenis de performanță.Ce a urmat,a fost o surpriză:am mers pe terenul de sport și cei doi colegi au jucat împotriva Domnului;l-am văzut asemenea unui tenismen adevărat:rapid,atent,era un adevărat dans în fața fileului,i-a lăsat pe băieți să câștige.Dar am văzut alt prof de mate.Cine este,ne întrebam.

Ne-a lămurit diriga,cum nu știm? a fost unul din marii tenismeni ai României și ne-a povestit ce știa.    La ora următoare, toți l-am întâmpinat cu aplauze,putea să ne dea și test,îl vedeam alfel.                 Iată cum poate schimba ora de mate o banală minge de tenis!!!