Un prieten ciudat--corbul                                   

 

Am citit despre aceste păsări întâmplător și am fost surprins să aflu că viața lor se întinde pe întregi generații omenești. Poate din acest motiv, corbii au fost mereu învăluiți de mister, iar semnul corbului a devenit semn al puterii și al nobleței. Stranii istorii au fost legate de aceste păsări al căror nume este egal cu umbra și cu șoapta. Legați prin fire ancestrale de oameni, pare că... ei sunt aici dintotdeauna.

Cu aripi negre, vorbe negre, corbul și-a căpătat o reputație nemeritată, a fost asociat cu întunericul și moartea, motiv pentru care,  cântecul lor, noaptea sau ziua, este considerat de rău.

De mult i-am văzut cum stăteau pe acoperișul unei case, pe sârmele de curent electric , croncănind  grozav, de nu se auzea nimic, altă dată stăteau tăcuți și nemișcați, de parcă erau încremeniți.

M-am obișnuit cu prezența lor,mi se păreau  altfel, mult mai mari și mult mai frumoși, cu aripile albăstrui ca oțelul și cu ochii ca gheața.Erau zile când însoțeau câte un om în vârstă și astfel mi s-a spus că sunt oameni care  formau un fel de ființă specială cu corbii.

Într-o zi,supărat,l-am trimis pe ciobănescul meu de lângă mine:,,fugi”-i-am strigat și,spre surprinderea mea,am auzit prin fereastra deschisă cuvântul repetat în fiecare zi,de câte ori câinele apărea în curte.Cine striga?nu-mi dădeam seama,decât atunci când am ridicat ochii spre crengile nucului de la poartă-l-am văzut-era un corb mare negru ce sărea jucăuș pe o creangă.Apoi am fost surprins că învățase să imite lătratul lui Cassy,altă dată i-a luat de sub bot o minge de tenis cu care se jucase.Dar că a început să zboare deasupra mea și a câinelui,când plecam la plimbare,a fost surpriza surprizelor.Și așa se face că în fiecare dimineață aud două lătrături și,obligatoriu,strig întâi spre corb și apoi spre câine cu primul cuvânt cu care ne-am cunoscut eu și corbul:,,fugi”și neastâmpărat şi pus pe...şotii,parcă aplaudă cu aripile.Mă întreb oare e adevărat că  după potop,Noe a trimis un corb să caute pământ?

             Convingerea mea intimă, chiar dacă pare ciudat, este că ei,corbii, comunică cu oamenii pe  care-i socotesc speciali!!!!!!!!!!!!!!!

 

                   EMINESCU

 

Întotdeauna după sărbătoarea Crăciunului,privind crengile goale ale codrului,rupte de de vânt îl întreb cu voce înceată de ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?

Cândva un băiet te cutreiera,îl culcai ades lângă izvor s-audă cum apa sună-ncetişor somnoroasă,îi aduceai un miros adormitor și prin vis asculta pitpalacul.Îl duceai apoi la mijlocul des al codrului într-un luminiș unde-l întâmpinau glasurile păsărilor ,iar el devenea prințul ce purta pe umeri însemnele cerului:Luna,Soare și Luceferi.Trecea prin codri de argint și în barca de pe lacul încărcat cu nuferi galbeni, așteptând ca dintre trestii să răsară o gingașă mireasă.Cu glasul dureros de dulce murmura:,,nu vine,nu mai vine”.... și trist în noaptea ce se lăsa urmărea somnoroasele păsărele,lebăda, asunzându-se între trestii,să asculte suspinul izvorului șoptindu-i:,,Noapte bună”!

Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea e

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a ridicat spre înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

 

                                  Cum mi-am petrecut vacanța de iarnă

Sâmbătă...duminică...și gata!s-a terminat vacanța!când a început și iată că îmi caut cărțile,caietele,stiloul....sunt pregătit,să înceapă din nou școala.Și-atunci de ce sunt puțin,puțin trist?Și-n gând recunosc că am fost fericit în vacanța de iarnă...Au fost sărbătorile cu zilele Ajunului,când bradul verde, venit de undeva din munții de departe a ajuns în camera ornată  cu ghirlande,clopoței,a fost împodobit de toată familia,iar luminile strălucitoare,globurile,beteala așteptau cadourile să completeze atmosfera de sărbătoare.Am ascultat colindele cu ,,vestea cea minunată”a nașterii pruncului sfânt,cu,,o brad frumos”,iar noaptea,până adormeam,îl priveam pe îngerul din vârful bradului și-l rugam în gând să-mi îndeplinească toate dorințele.Dimineața de Crăciun a fost timpul veseliei-pachete desfăcute,strigăte de uimire,îmbrățișări,râsete,iar apoi masa cu bunătăți,eu aștept doar tortul...Dar timpul aleargă și anul vechi și-a luat rămas bun și iată ora douăsprezece noaptea,cerul este plin de culori ,artificii,lumini,urările oamenilor tineri,vârstnici,copii,dorindu-și ani mulți fericiți,cu bucurii,împliniri,succese.A venit un an nou cu speranțe nenumărate.Seara Anului Nou am petrecut-o la malul mării și  am primit cu bucurie cântecul valurilor ,strigătul pescărușilor și lumina farurilor vapoarelor ce-au sunat la miezul nopții.

Au urmat zile frumoase ale vacanței cu plimbări,plecări la bunici,antrenamente le baschet,discuții cu părinții,bunicii,câteva lecții-altfel nu se putea-glume cu fratele meu.Dar zilele aleargă cu rapiditate...și din nou lecții,teme,note,catalog....a început un nou trimestru....

 

                            Omule,

îţi mulţumesc că mi-ai deschis
porţile sufletului tău....
Şi-ţi mulţumesc că mi-ai permis
Să fiu prezent în gândul tău.

       Doamne,

 îţi mulţumesc că mi-ai dat
ochi de privit şi mâini de mângâiat,
inimă de pâlpâit şi gură de vorbit,

paşi, să mă poarte spre drumul drept

                Tu mi-ai dat!

Îți mulțumesc că mi-ai dat
minte s-aleagă suflete curate!
        Viață

îţi mulţumesc zi de zi
că pot să slăvesc iubirea de oameni..

 

                                                     Peisaj de iarnă

 Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar ziua ce va în­cepe e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în dansul de care mă las prins.Afară....fri­gul şi fulgii cad cu ne­miluita, mă ciu­pesc de obraji, prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne. Copacii din jur parcă plâng, loviți nemilos de vântul necruțător.

 Eu cred că e important ca în cenuşiul înconjurător,înfri­coşător, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în puhoaiele apelor ce plâng cu lacrimi înghețate, în liniştea pământului, în frea­mătul crengilor , în zborul păsărilor rămase, să văd Iarna cu zăpada strălucindă.

 Doar verdele acelor brazilor, ză­pada aşternută pe ramurile dantelate şi albastrul profund al ce­rului dau un contrast de o fru­­museţe care tăie res­pi­raţia chiar și a căprioarei care s-a oprit lângă intrarea unui adăpost părăsit.Iar eu,ascuns după un trunchi gros, nu pot decât să văd perdeaua de fulgi care acoperă în liniște urmele ei delicate și sunt fericit că niciun ochi rău nu o pândește.

E liniște în jur și strigătul ascuțit al unui cocoș de munte îmi pare o melodie plăcută. În imen­sitatea albă care mă înconjura un lup alb, venit de la celălalt capăt al pădurii,mi-a părut ma­gie cu­rată.

 Mă ui­tam şi mă înfio­ram,privindu-l luat de ro­to­coa­lele uria­şe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer și cum doar ochii albaștri deveniseră două stele pe cerul iernii.

Ză­padă,dia­mante, bulgări ce lasă prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca nişte comete de foc creează o lumină specială, de basm, iar când în­cepe să înnopteze, am o senzaţie stranie, cobor în­tr-un mister adânc şi greu de înţeles.

Admir acest alb suveran şi co­tropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zi­lelor şi nopţilor.Îmi plac nopţile de iarnă lu­mi­noase, scârţâitul zăpezii ca un susur, ca o cântare a apei.

 Ză­pada albă şi pură apropie oamenii, ca într-un vis nostalgic, de eter­nitate. De aceea am senzaţia că atunci când merg prin zăpadă, păşesc spre un tărâm neţărmurit.

 Un bulgăre, un om de zăpadă stră­lucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... acesta este misterul pe ca­re îl re­tră­iesc, de câte ori lumea se în­groa­­pă în ză­pezi.

Este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, alburi și atunci sufletu-mi este cuprins de o bucurie adevărată.....

 

Te felicit pentru Bobotează
Si-ți doresc curat
toate gândurile și aspirațiile

să ți se-mplinească:
                    sănătate, fericire și dragoste!
Fie ca îngerii să te păzească!
Tu păzește-ți visul bun
Noi mergem la Taina Botezului,

pentru ca Domnul să aprindă Lumina....

                       Aceasta este o sărbătoare a dăruirii!!!!!!!

 

                                        început de an-ianuar

În vârful bradului meu un înger mic, strălucește alb în noapte...a trecut Crăciunul,dar pare că, de când lumea, se plimbă și zboară singur și nestingherit prin camera mea... este îngerul bradului și al casei,a venit, s-a așezat  cuminte pe crengile bradului, tocmai în vârf,apoi a coborât și a rămas cuminte și 

tă­cut pe umărul meu....așteaptă! Sub geamul meu,zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus. Copacii de pe marginea drumului şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt, o bură subţire, stră­lucitoare, se desprinde de un­deva, de sus şi cade în valuri argintii pe pământ.

Lu­mea înghețată a iernii parcă mă cheamă în adâncurile ei. Um­brele lungi ale copacilor îmi par treptele unei scări-une­le albe, lu­minate, al­tele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini ce tre­mură mărunt. Din când în când, câte una se măreşte dintr-oda­tă şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă luci­toare.Mă întreb cine stinge luminile cerului,iar îngerul îmi șoptește secrete neînțelese....E iarnă,e început de an...revăd fulgii lui Ianuarie, se declanşează în mine o bucurie frenetică,e o explozie de entuziasm pe care cred că o avem cu toţii şi care aparte la fiecare început de an. Strig cu bucurie: ,,Nin­ge!", cu exaltarea Începutului.

 Iarna e coconul acela alb şi strălucitor care doarme și apoi se preface într-un fluture sublim şi liber,îl aștept cu speranța că mugurii de pe crenguța ce-mi bate în geam,într-o zi,vor înflori...

                     Mărțișorul aduce primăvara

În fiecare an, în cea dintâi zi a celei de-a treia luni, două fire răsucite de alb și roșu invită primăvara în calendar și pe cer. După zile în șir ghețoase și plumburii, vremea are în sfârșit motiv întemeiat să surâdă. Și ca să o îndemne să surâdă și să se schimbe, lumea își pune dorințele de soare în figurine de agățat în piept.

Le spunem generic „mărțișoare”, le dăruim și le purtam întru noroc la fiecare început de Martie. Și facem asta de pe vremea când pământul abia renăscuse după o lungă eră glaciară. Nu întâmplător sărbătoarea este începutul primăverii.

Cele două culori ale mărțisorului au căpătat conotații simbolice precum vitalitatea -culoarea roșie și victoria, înnoirea sau purificarea -culoarea albă.

Mărțișorul se dăruiește înainte de răsăritul soarelui, rostindu-se o formula magică :

“Sfinte soare, sfinte soare,
Dăruiescu-ți mărțișoare,
În locul lor mă ferește
De pistrui ce mă-nnegrește.
Ia-mi toate regretele
Și dă-mi albetele.”

                             (Romulus Vulcănescu – „Mitologie română”)

Mărțișorul poate lua orice formă și orice semnificație. A rămas, din fericire, obișnuința ca pe 1 Martie  să ne oprim o clipă,pentru a privi cu admirație magică desfășurare de forțe a primăverii și pentru a ne aminti că, asemenea naturii, putem renaște în fiecare zi și cu fiecare anotimp.

Scuturându-mă  din hibernare, m-am mobilizat și am confecționat un rând de mărțisoare, de gătit domnișorii și domnișoare.

                                                   Să fiți senini și blânzi ca o primăvară

                                             Vine primăvara cu mărțișorul

Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara. O neliniște blândă, catifelată  mă face ca brusc să  devin atent și să mă pregătesc de drum.

Când simt că se apropie primăvara, abia aștept să ajung în locul meu secret, în imensitatea câmpiei și desișul unui codru,acolo se petrece poate cel mai tulburător miracol al renașterii vegetale. Cu grabă,  natura iese din hibernare – gheața unui lac își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrică a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile ca brațele zânei, abia trezită din somn.
Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire mută, tâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această colosală trezire. Totul se schimba și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde  slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.
Ar trebui să-mi aduc aminte de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranța care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat.Mărțișorul este aducătorul de noroc și belșug,apără și poartă nevăzut mângâierea iubirii. E mai mult decât un gest.... e chiar începutul speranței, nădejdea că va fi mai bine.
Dacă aș putea, aș pune un mărțisor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat și aș avea certitudinea că a început, cu adevărat, schimbarea la față.

 

                  dorințe...pentru TINE..

Îți doresc să ai timp

    Să gândești,

        este sursa puterii,

    Să ai timp să te joci,

         este secretul tinereții.

    Să ai timp să citești,

          este izvorul cunoașterii.

   Să ai timp să-ți faci prieteni,

          este calea fericirii.

   Să ai timp să râzi,

          este muzica sufletului.

   Să ai timp să dăruiești,

          este învățătura de a nu fi egoist.

   Să ai timp să ÎNVEȚI,

          ESTE PREȚUL SUCCESULUI.

   Să ai timp să fii darnic,

          este cheia Paradisului.....

                                                      În primăvară....

                                             

                    Vorbim despre anotimpuri!

      despre primăvara zveltă ce aduce bucurie în suflete,

      despre lumina verii ce-ncălzește,

      despre mozaicul toamnei,

      despre albul pur al iernii.....

Dar...am simțit cât sângerează ele ,atunci când se despart?

Din câte anotimpuri anul are,Primăvara e o dulce binecuvântare,este Renașterea naturii din somnul trecutului,este Cerul mângâietor cu nesațul albastrului.

Capricioasă,primăvara își croiește drum prin sufletul meu cu frunze și petale de pomi fructiferi,cu briza mării,cu stele,cu îngeri.Mai întâi nu știe cum să-și așeze cărarea,apoi câte frunze,câte petale să pună omului pe creștet,cum să-i aștearnă ploile pe obraji.Ar vrea să-și lase stelele în fiecare  privire,să-și întindă vântul ca o maramă peste jurul lumii.

Și uite-așa ne lasă an de an câte-un înger zburând pe pleoape,cu flori alunecând pe după urechi,cu stele și ploi ca un iureș.

Cu primăvara pe umeri,omul își întinde mâna spre cer,arcuiește din ape o lumină multicoloră și trece de pe o creangă pe alta,înțelegând dintr-odată toate cântările din mari depărtări,auzind cum se desface sămânța și cum semințele pocnesc în grădini.

Fiecare prinde gust de pământ și-și uită tâmpla lipită de seve,simțind șerpuiri de rădăcini.

Spre seară apar ochi de licurici cu gene de fluturi.....

 

                                                               De primăvară

Este așa un lucru  mic să te bucuri de soare?Este așa un lucru mic să trăiești în lumina primăverii?

 Vânturile lui martie,firmamente înghețate ale iernii care suflă mustățile pisicilor de zăpada luatăde pe câmp!

Căldura răsare din adâncul pământului,să întâlnească razele soarelui în cer și ochește ghioceii înfloriți și albăstrelele și verdele și iarba....

                                     A iubi e primăvară!

 După toate versurile poeților ademenitoare despre primăvară,nu mai am nimic de adăugat!

Parfumul,în schimb,are prea mult de șoptit...pentru că vreau să vă dezvălui primul secret al aromelor de primăvară-ele nu strigă,nu umplu atmosfera, făcând concurență absurdă viorelelor și lăcrămioarelor...nuuu...parfumurile de primăvară glorifică liliacul și violetele,nu le concurează,cântă imnuri ploilor scurte și călduțe, se joacă printre firele de iarbă,nu le seacă de seva binefacătoare.

                                    A iubi e primăvară!

Parfumurile primăverii sunt făurite din frânturi de cer și peisaj verde crud,din seva tulburător de înmiresmată și boboci fragili,din senin aurit de soare timid și petreceri de violete,albăstrind dealurile...Acolo simți primăvara adevărată...Parfumurile primăverii șoptesc despre florile de la pârâu,despre cireși înfloriți,despre liliacul alb sau violet deschis-parfumuri care șoptesc tandru și timid despre zânele împodobite cu mărgăritar de pădure,cu zambile albe,roz sau violet imperial,cu narcise care îmbălsămează aerul poienilor.

Primăvara,  parfumul trebuie să adie în jurul oamenilor,să fie clar,simțit treptat ca aroma florilor care stau la pândă să iasă din boboci în regale înfloriri. Parfumul de acum e ca o aură în care fiecare de integrează fericit... e primăvară!!!

                   Mărțișor cu viorele,ce cânți din gură frumusețea!

                   Mărțișor cu firea caldă ieșit proaspăt din zăpadă,aduni ghiocei în palmă...zambești calm...și...trăiești,

simt că cele două culori m-au vrăjit, albul mă-nconjoară și roșul mă-nfioară....

   Primăvară,primăvară,adu fericire si speranță,prin buchete de viorele—aripi de rândunele,gânduri de  mărgăritar,în zile senine.

 

                                                        Ghioceiiii

Cum se topeşte neaua, ielele pădurii,fetele albe ies şi încep să cânte şi să danseze şi nu pleacă, până nu dă căldura.Stau  acolo cuminţi şi îngrijesc de ghiocei. Când ghioceii se ascund în pământ, fug prin păduri, spre a se-ntâlni cu Sânzienele verii.

 De multe ori înșiruim cuvinte, dar uităm să privim un ghiocel.

 Merg încet pe stradă, este o zi colorată frumos de soarele rece.  Redescopăr în fiecare an cât de minunat este un ghiocel. Ochii primăverii sunt acoperiți de fulgii care aleargă. Curajoși, din bulbii mici ascunși sub zăpadă, din pustiul iernii, păstrează ascunsă bine petala albă.

Oare e adevărat că zeul Hermes i-a dat lui Ulise o iarbă numita moly, care l-a protejat de otrăvurile vrăjitoarei Circe.?

Un ghiocel nu este doar un semn că vine primăvara, el este o dovadă de curaj, de putere, de speranță, de gingășie. Despre ghiocel se spune că simbolizează speranța, prietenia, inocența, puritatea, alinarea și smerenia,de aceea îl caut de fiecare dată când ajung în pădure.

Când iarna îşi strânge ultimele petice de zăpadă, învinsă de primii ghiocei, mă între­b de ce ei, atât de fragili, sunt totuşi îndrăzneţi. Cred că nu le e frig, nu tremură.

Şi totuşi, în zăpada albă abia se ghi­cesc, iar eu stau și-i urmăresc zilnic şi aştep­t să răsară,ba câteodată îmi pun palmele deasupra zăpezii,dorind să dau puțină căldură. Lungă aştep­tare....Când apare câte un colț verde,îl pri­vesc şi nu-mi vine să plec; este  verde, aşa cum nu­mai frunza lui poate fi, ca şi cum soarele, pă­mân­tul şi vântul lu­a­seră forma frunzelor. Apoi îmi apropii obrazul de floarea plăpândă și-i șoptesc:Te-am văzut, ești alb-stră­lucitor, solitar şi stăpân în îm­părăţia ta,am simțit mireasma minunată, plăcută.  Ţi-am lăsat din căldura mea, ca să-ţi ajungă, până când auriul cerului te va mângâia. Am luat şi eu ceva din curajul tău, iar acum nu mai ştiu dacă sunt eu sau tu, nu ştiu dacă tu mă chemi sau eu te caut. Atmosfera din jurul meu s-a reîmprospatat deodată, aerul vibrează și, doar respirându-l cu sinceritate, simt deodată că pășesc, măcar imaginativ, pe Tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără Moarte, cum Făt Frumos a fost atras de-un dor nețărmurit spre meleagurile copilăriei sale.

Nerespectând Consemnul Zânelor, a primit o lecție aspră de viață, care i-a demonstrat că acest vis nu este posibil.

Mi-e teamă în fiecare primă­vară că nu o să te mai găsesc, că nu o să te mai faci ver­de. Mă rog să te gă­sesc și la pri­mă­va­ră, să-mi regăsesc și eu rădă­cinile, să în­frunzesc,să simt vântul şi soa­re­le odih­nin­du-se pe chipul me­u.

             Noi,oamenii,vedem lucruri minunate, dacă reuşim să avem o privire fermecată.

 

                                                         Primăvară plăcută tuturor     

Brâncuși m-a învățat ce e iubirea

cu o simplă privire

dăltuită în piatră,

m-a făcut temelie Coloanei infinite,

Poarta veșnic deschisă

curgerii eterne,

Masa a tăcerilor noastre

rotindu-se-n lumină,

Pasăre măiastră cântându-și iubirea

în dimineți,

dor de Domnișoara Pogany

odihnindu-și destinul

în lava încinsă a bronzului,

țipătul Cocoșului,

invocând repetat Începutul,

iar apoi,o femeie

topindu-se în eternitatea gândului

se regăsește pentru o clipă

în Cumințenia Pământului

smerită și nemuritoare

asemenea lui,

așteptând......

 

                                               compunere--despre,,Cumințenia pământului”

 

,, A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul... Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită... Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului - care îi oferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”

                                                                                   (Brâncuși)

 

   Cei care au scris despre această lucrare au comparat-o cu tot felul de opere dezgropate din sit-uri arheologice, reprezintă, într-un fel, legătura cu rădăcinile arhaice ale plaiurilor noastre, dar ale Pământului, în general. A fost comparată cu lucrări din Egipt, din Cyclade sau alte zone depărtate. Legătura ei este multiplă, nu doar cu ,,Gânditorul din Hamangia”, dar şi cu alte zone ale pământului.   Noica.spunea că dacă un extraterestru ar veni pe Pâmânt să întrebe dacă Pământul a fost cuminte, un copil i-ar putea spune: ,,Uite, Cuminţenia Pământului!“
                Sculptată într-un bloc de calcar crinoidal găsit de Brâncuși în catacombele Parisului are dimensiuni:56,5cm x26,1cm

   Sculptura reprezintă o femeie concentrată asupra ei însăși, figura ei degajând un mister care o transformă într-un portret universal.
 Ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu trădează nicio urmă a răului. E situată pe linia precisă dintre frumos şi urât, bun şi rău, normal şi monstruos, ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume. Ceva ar putea, atunci, să se nască din plodul acesta al pământului. Mica figură este reprezentată nud, într-o poziție așezată cu genunchii strânși și cu brațele împreunate. Postura de respect,duioșie,credință a figurii exprimă un moment de meditație și interiorizare. Chipul vag este abia schițat. Privirea, sugerată cu câteva lovituri delicate dar ferme de daltă, pare pierdută într-un spațiu atemporal al tăcerii, unde lumea neolitică si cea modernă sunt puse în legătură prin simplitatea formei. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută ,îmi pare că are ceva  care nu se poate reda în cuvinte. Chipul nu are nimic complicat,pretențios: o frunte înaltă și o gură schițată parcă în grabă, făcută pentru a tăcea. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică nicio dramă,nicio durere. Din atitudinea statuii se degajă parcă un sentiment de prietenie, simpatie, dragoste față de pământul- mamă. Privirea deschisă spre exterior este pusă în contrast cu poziția restrânsă, intimă a corpului. Vine dintr-o perioadă îndepărtată,când femeia ocupa o poziție de supunere în societatea tradițională, dar în același timp era și ființa care dădea viață.

    Cine este ea?

 ,,Cumințenia” poate a fost o zeitate stranie, venită din mitologia românească, care veghiază hotarele de taină dintre lumi.  

  ,,Cuminţenia pământului” aparţine lumii carpatice, fiind în strânsă comuniune cu ceea ce artistul înţelegea prin apelul la „naturalitate“- simplitate,spontaneitate.

Ca mod de viaţă şi de gândire morală, o pot defini:cumpătarea, echilibrul, dreapta măsură, calea de mijloc, bunul simţ, starea de calm, stăpânirea de sine… Toate acestea le-ar concretiza„Cuminţenia pământului“,întruchipată de o femeie, ca în vremurile matriarhalităţii –mă gândesc la antichitate,când femeia era adevărata icoană a înţelepciunii.

  Vreau să-mi imaginez de ce este atât de cuminte..... o sperie omenirea? mărimea Lumii? este copleșită de gijile lumii? sau necăjită, încât vrea să dispară sau să fie confundată cu o simplă piatră?

                     ..... mister, enigmă,secret,taină....așteptare...parte din sensibilitatea românească....

 

                                        Despre Coloana Infinitului de Brâncuși

 

 

  ,, Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.”

 

Într-o noapte cu lună plină visez așa ca-ntr-un film cum demult,demult în mijlocul Montparnassului(în Paris),într-o curte vastă, plină de verdeață, aud un sunet lung de o claritate argintie,ce își răspândea vibrațiile până a se pierde cu încetul în liniștea dimprejur,apoi ușa s-a  deschis încet și a apărut un bătrânel îmbrăcat în alb, cu barba albă, cu ochii vii și pătrunzători...o  adevărată apariție biblică. Văd un imens atelier, văruit, în care Coloana fără sfârșit se repeta în diferite mărimi de lemn și gips: era prima imagine care se prezenta în fața ochilor. Încet, încet se desprind din mulțimea lucrărilor: Pasărea, Pasărea măiastră, repetată de trei, patru ori, în diferite mărimi și materiale. În goana privirilor apare, ascuns după ușă, un pat modest, în contrast cu uriașele roti de moara robuste pe care sunt așezate Leda, Foca, Noul Născut, Pestele și alte lucrări împrăștiate pretutindeni în vastitatea spațiului. Era o viziune paradisiaca ce-mi umplea sufletul de o bucurie nouă, neîntâlnită până atunci.

Dimineața,când m-am trezit m-am întrebat de ce l-am visat pe Brâncuși,nu știam nimic despre el,nici nu văzusem sculpturile de la Târgu-Jiu,nici nu eram pasionat de artă!Foarte ciudat!

Și-atunci am mers la biblioteca muzeului din orașul meu și am descoperit albumul cu creațiile lui Brâncuși,explicații,citate și mi s-a părut un prilej bun,pentru a mă informa,gândindu-mă dacă voi avea de scris o compunere,poate, despre Coloana Infinitului.

 Privesc fotografia din album și mă întreb:ce l-a inspirat pe Brâncuși să realizeze o scară la cer? Oare câte dintre secretele acestor pământuri i se revelaseră?Am citit că  inspirația este, în primul rând, una de factură spirituală, expresie a aspiraţiei lui Brâncuşi către Dumnezeu,iar cuvintele lui parcă mă lămuresc. „Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”.... Citesc că toate căutările lui l-au dus către tradițiile românilor, către simbolurile milenare păstrate de un popor cu rădăcinile în Munții Carpați. Cred că a fost surprins de faptul că sunt locuri unde există morminte fără cruci, doar cu stâlpi funerari, și așa a aflat că unele familii au păstrat tradiția de înmormântare, înălțând spre cer, ca o scară pentru sufletul plecat din această lume, stâlpul funerar, transformat de Brâncuși în Coloană a Infinitului.

Și oare așa ne vorbește despre veșnicia sufletului, cea în care au crezut și geto-dacii?

Coloana Infinită este singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii!!!!

   Iată o altă revistă unde citesc ceva demn de filmele fantastice: s- a calculat că monumentul înglobează 512 Triunghiuri de Aur (Sacre, la egipteni), adică 8 x 8 x 8. Însuşi Brâncuşi spunea :„eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi“.S- a constatat că această Coloană emite radiaţii de energie pe patru direcţii. Fascinant! Se mai crede că sub Coloana Infinitului există o anomalie magnetică, care se poate măsura, că ar fi un fel de piramidă egipteană care emite energii misterioase, resimţite pînă la 300 de metri, un fel de efect de piramidă.Aflu că nici amplasarea Coloanei nu e întâmplătoare, ea stă chiar pe axul paralelei 450 latitudine nordică. Radiaţiile emise de sculptură au fost confirmate şi cu măsurători radiestezice(pretinsa facultate a corpului uman de a percepe radiațiile). Energia benefică ar fi cea emisă noaptea, pe Lună Nouă sau Plină, iar cea mai puţin benefică se manifestă în timpul zilelor însorite. Mai mult!!!!!! amatorii de teorii controversate au lansat ipoteza că energiile Coloanei sunt tămăduitoare. Ipoteza comunicării cu stelele se bazează pe ceea ce spunea însuşi Brâncuşi: „o coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească“... „Într-o zi şi Stâlpul meu va prinde în jurul lui hora lumilor din cosmos“ şi „Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă?“.

Că sculptura ar adăposti chiar o tehnologie avansată se deduce din spusele autorului: „Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă. Să arzi ca o flacără. Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul“.

Cert e că Brâncuşi ne-a lăsat o operă care oglindeşte miturile, spiritualitatea, tradiţia din România, combinate cu rafinamentul avangardei pariziene.

Astfel, Brâncuși a construit figura iconografică a realității absolute, care se confundă cu mitul arborelui cosmic, susținător al cerului și Ax al lumii. Coloana fără sfârșit este un adevărat- axis mundi- menit să facă legătura între cer și pământ, sacru-profan, celest-teluric.

 În sculptura sa, Brâncuşi ne-a lăsat materializată următoarea revelaţie: actul eroic – ce are la bază un sacrificiu şi mai ales sacrificiul de sine însuşi – face posibilă întâlnirea omului cu Divinitatea. Pentru un bun creştin, ce aparţinea mai ales mediului sătesc din România tradiţională, acest fapt avea loc prin actul „mântuirii” sau prin intrarea în Rai.

Mesajul spiritual pe care Monumentul lui Brâncuși îl transmite reiese chiar din cuvintele sculptorului: „Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut.”

Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălțime de 29, 35 metri și este compusă din 16 moduli octaedrici(opt triunghiuri) suprapuși, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți „mărgele” de  Brâncuși. Numărul de 16 module ales de Brâncuşi pentru capodopera sa poate sugera şi el ideea de absolut, deoarece se ştie că în diversele tradiţii el simbolizează perfecţiunea.....

 Denumirea originală era „Coloana recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului.  Coloana „fără Sfârşit” are aproape aceeaşi înălţime ca şi Columna lui Traian din Roma.

Pe caietul ce-l aveam cu mine am notat cuvintele acestea:,,Eu am vrut să înalț totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.”

 În cugetările sale, artistul scria: ,,Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” 

  Seara,târziu am privit cerul și l-am rugat să-i aștearnă lui,creatorului de lumină,poteci de stele....

                iar eu cu palmele pe cer,voi culege stele ce cad....

 

                                                            Adevărata iubire

 

Adulți,copii sunt în fața unei vitrine cu animăluțe Pet Shop.O mulțime de cățeluși agitați scâncesc,negăsindu-și locul.Mi-am dat seama că nu eu eram acela care se uita la ei,ci cățelușii se uitau la mine și fiecare cu aceeași privire în ochi și cu aceeași speranță:

-Pot să vin cu tine?

-Mă iei cu tine?

-N-ai vrea să fiu eu câinele-prieten al tău?

Cățelușii au un singur țel în viață:să se dăruiască din adâncul sufletului,pentru că pot fi un partener și un prieten credincios,supunându-se cu mult devotament.Noi,oamenii,ar trebui să înțelegem această calitate a lor,răsplătindu-i cu dragoste pe măsură și să înțelegem că uneori suntem asemănători-:ne dorim să fim iubiți.Avem multe de învățat de la aceste animăluțe:loialitate,lipsa egoismului.Cum pot avea recunoștință fără de margini și dăruire totală de sine?Ei trăiesc,ca să aducă fericire,nu întreabă niciodată nimic și nu critică niciodată pe nimeni.

Iată o zi posomorâtă,tristă...dar totul se luminează la apariția unui ghem de blană,care mi se aruncă în brațe și îmi spune:

-Ce bine-mi pare că ai sosit!Unde ai fost?Ai lipsit atât de mult!Mi-ai adus ceva bun?Las-mă să mă gudur!A! să nu uit,te iubesc și astăzi la fel de mult!

Și-apoi îmi trage mănușa,gelos că a fost pe mâna mea,îmi roade gheata,că poate nu mai am alta,pentru a mai pleca,face zdrențe un sul de hârtie,ca să-l cert.Iar eu mă prefac supărat și-l trimit în colțul lui.Pleacă supărat cu coada între picioare,târându-se pe burtă,cu urechile lăsate,se-nvârte de câteva ori ,apoi sare zâmbind cu gura până la urechi și dă năvală pentru o mângâiere.Ce zâmbet îndatoritor,câtă nevinovăție,,recunoștință și mai ales iubire.Îmi șoptește,dând din coadă că mă iubește necondiționat.Aceasta este singura IUBIRE care nu se declară cu vorbe...

 

                                       Eu și lumea din jurul meu

 

În fiecare zi,când mă trezesc îmi pare că aud o voce ce-mi spune cu blândețe:Bine-ai venit în minunata lume a oamenilor!Privește în jurul tău-Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi, şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie - e primăvară! 

  Iar eu mă simt fericit,că m-am trezit dintr-un vis,prin care-am trecut ca printr-un unui tunel de lu­mină.În fiecare zi îmi pare că gust pentru prima oară adevărata senzaţie a libertăţii! Mă simt uşor şi realizez că pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp... fapt care nu mi se pare deloc ne­obiş­nuit.

  Iată-mă  purtat de dansul fulgilor de nea într-o lume a ghețurilor veșnice, într-un loc magic unde veselia Crăciunului nu se stinge niciodată.

 Ajung apoi în deșert,unde  întâlnesc precum Micul Prinț diverse făpturi.Șarpele este o creatură misterioasă, cu o anumită cunoaștere despre lume și o doză bună de luciditate,care-mi spune că așa cum sunt aici singur pot fi  singur și printre oameni, acesta fiind un mare adevăr.

  Și învăț  încă  o lecție: aparențele pot fi înșelătoare;cei pe care îi considerăm slabi, pot fi de fapt puternici, iar cei care apar în ochii noștri drept puternici,s-ar putea dovedi slabi.Îl privesc pe colegul meu care întârzie mereu la prima oră, la școală.Delicat,sfios,își cere scuze,se așează în bancă cu un aer trist.Nimeni nu l-a întrebat nimic,nu i-a iscodit tristețea,doar domnul de sport a aflat totul despre el,când l- a invitat într-o sâmbătă și pe el alături de noi toți la un meci.Cu lacrimi a refuzat politicos.Trebuia să fie alături de bunicul său bolnav,singura lui ființă din familie.Din ziua aceea a avut o nouă familie-părinții noștri și noi toți colegii lui.

  Privesc în juru-mi și observ: așa e lumea!oare sunt și eu așa?

  Viața este un pustiu în care poți muri de sete.Fie te poți salva,dacă ai credință-am învățat la Religie-fie caut Fântâna-viața,nemurirea,tinerețea veșnică-îmi spune vocea blândă.

  În lumea mea,familia,prietenii ,toți din școală,mari sau mici,oamenii de pe stradă, necunoscuții,cărora le zâmbesc,iar ei mă salută ,,Bună,prietene! mă simt scăldat în iubire, bucurie, extaz şi minunare. Nu mi-aş putea imagina nicio­dată că iubirea poate fi atât de intensă.

  Îmi mai place să explorez şi să descopăr lumea din jurul meu, de aproape sau de mai departe.

Ăsta-i unul dintre motivele pentru care-mi place să merg printre oameni. E felul meu de a mă familiariza  cu mediul în care mă aflu şi, cumva, îl fac al meu, mi-l însușesc, devine parte din mine.

  Lumea din jurul meu e ca un potir cu de toate. Faptul că e pace mă bucură, creându-mi speranțe.

  Cei de-acasă îmi spun să ascult ciripitul păsărilor, să sorb picăturele de rouă ale dimineții, să privesc verdele copacilor,toate sunt unele din micile frumuseți ce mă  înconjoară zi de zi--aceasta este LUMEA din jurul meu,o lume în care mă las purtat de entuziasm.

                                  Eu și UNIVERSUL        

                          

Dau la o parte poarta de abur a primăverii şi intru. Îmi trag pe mine haina de ceaţă, mă învelesc în aburii limpezi, de­vin străveziu şi umblu. Păşeşc încet pe poteca de pă­mânt și-mi cațăr privirea spre vârful bradului ce mă ascunde de ochii curioși . Pământul de sub tăl­pile mele freamătă, sunt mii de ani de istorie înăun­tru, care se cer scoşi afară. Dar nu, n-o să fiu eu acela care să dezgroape tainele unui pământ care freamătă. Nu acum.... Eu sunt doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet, de-a lungul copacilor bătrâni ce se pleacă,salutându-mă.  În jur, până-n infinit, totul e verde şi întins, sub fundalul fără pată al cerului de primăvară.. Soare. Aerul stă.Apoi mă înalț spre adâncurile cerului.

Ştiam prea bine că doar acolo, printre constelaţii şi stele încremenite în timp, neliniștile dispar. Doar acolo, printre comete, roiuri de stele şi sori multi­co­lori, pot descoperi că neantul de fapt nu există. Exis­tă doar lumina şi întu­ne­ricul. Există vămile cerului şi energiile necreate ale lui Dumnezeu, deopotrivă cu bucuria de a înţele­ge că niciodată nu sunt singur şi rătăcit. Că sunt o fă­râmă dintr-un univers imens, fără hotare. Un univers deplin conştient că, fără prezenţa mea minusculă şi ne­sem­nificativă, ar fi infinit mai sărac, mai monoton şi mai lipsit de culoare. Un uni­vers rece şi perfect. Eu știu că m-am născut cu universul în mine, așa îmi explic de ce pot înțelege lumea din jur, de ce mi-o pot însuși. 

Când vine primăvara, nu mai există timp, tristețe, nimic! În fiecare an, la sfârșitul lui martie- începutul lui aprilie, când înmuguresc pomii, în mine se rupe un arc și-atunci mă simt exact ca mugurele care plesnește. Primăvara mă simt dintr-odată năpădit de o bucurie inexplicabilă, vreau parcă să iau în mine cât mai mult din acest peisaj,iar universul meu e acesta...oamenii,copacii,cerul... acolo unde sunt  se află lumea întreagă....

 

                                                        Îngerul primăverii

 

 Odată cu solstițiu de primăvară observ mai bine  tot ce mă-nconjoară:ruji înfloriţi, oamenii, păsările şi puzderiile de gâze, toate legate cu firele de lumină care coboa­ră din cer. Pământul devine un tărâm magic, în a cărui pace şi fru­museţe îi place şi Lui Dumnezeu să se plimbe, cu­prins de nostalgia Începutului...
Stau întins, pe pământ, şi deasupra mea stră­lucesc bulgării mari şi albi ai florilor de măr. Un alb intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor. Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de pri­măvară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul lor.

Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi. Din nou, aşa cum se întâmplă să simt în astfel de locuri, nu mă mai tem de nimeni și nimic...frica pare ceva fi­resc şi banal. Simt sub palme iarba moale şi frage­dă. Să-mi trec degetele prin firele ei poate fi ritualul întoarcerii la copilărie.Totul este încon­jurat de marea albă a pomilor înfloriţi. Până şi spinii au înflorit şi aşază străfulgerări albăstrii pe verdele ce mă-nconjoară.Pe ramuri rândunelele zburdă, par că se joacă tot timpul, sunt prea vesele, berzele abia sosite sunt foarte serioase, sobre, se mișcă încet asemenea cavalerilor într-o sală de bal.

Și-atunci în pacea zilei mă întreb:  oare să fie un înger care vine, şi pe unde trece, se deschid florile?

              Vă doresc ca

                              în lumina albă a zilei

                                             și în tăcerea nopților

                        să fiți ocrotiți de îngeri.....

 

                                              o SCRISOARE pentru oameni....

 

 

  Părintele Iosif, Arhiepiscop și Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale                                   Meridionale:

 

,,Dincolo de panică și frică, de nebunia cumpărăturilor făcute fără rost, de glumele uneori nesărate, ce vin tot dintr-o teamă ascunsă, dincolo de toate astea, s-a făcut liniște. Liniștea de care umanitatea nu a mai avut parte de foarte mulți ani, poate prea mulți să fie spre binele nostru.

Este afară o liniște teribilă, în toată lumea asta. Oamenii s-au oprit în loc în nebunia care s-a numit impropriu: Viață!

   Abia acum ar trebui să înțelegem că ceea ce am trăit, până a început pandemia, nu era viața noastră. Fiecare dintre noi alerga după ceva, după cineva și mai ales după putere și bani. Că banii conferă putere sau puterea conferă bani, nici nu mai are importanță.

Important e că omenirea asta continuă, omenirea călca peste orice și peste oricine. Omenirea și-a vândut sufletul, a uitat să iubească, să zâmbească, să dea dovadă de empatie, toleranță, înțelegere și mai ales iertare. Doar că a venit o secundă în viața noastră în care suntem nevoiți să ne izolăm. Izolarea nu e un lucru rău. Vom avea o vreme să ne împrietenim din nou cu noi, cu oamenii la care ținem, cu familiile noastre, cu sufletele noastre. Dumnezeu, divinitatea, Universul sau cum vreți voi să-i spunem nu face nimic la întâmplare. Din toată nebunia asta, vor apărea și lucruri bune, poate mărețe.

  Moare o lume pentru ca alta să se nască! Suntem obligați să o facem. Dacă nu vom avea tăria să renaștem, vom fi obligați într-un fel sau altul, importantă este întrebarea, nu răspunsul: De ce se întâmplă acest lucru pentru noi toți?

  Dacă ne uităm afară, ghioceii, iarba, copacii, păsările, animăluțele își văd de viața lor, neatinse. Pentru întregul pământ viața merge mai departe, după rânduiala Domnului, doar că pentru oameni, totul s-a năruit. La întrebarea: DE CE? vom avea răspunsul când totul se va termina. Putem doar să sperăm că totul se va termina cu bine. Când noi, oamenii, ne credem Dumnezei, Dumnezeu alege un virus, ceva care nu se vede să ne arate tuturor, nouă, măsura. Să înțelegem că vine o vreme pentru toate. Sănătate multă și izolare întru luminare!"

 

                                              Au florit meriiiiiiii

 

Anul acesta primăvara a venit mai devreme,s-a grăbit,poate pentru că s-a certat undeva acolo sus,sus cu Iarna. Acum în martie e cald, e prea cald pentru începutul de primăvară şi, totuşi, natura are un alt ritm. Merg într-o livadă de pomi condus de bunicul care a fost invitat de un prieten. Ajung lângă un măr și deodată vreau să-l îmbrăţişez,e plin de bobiţe mici şi roşii, ca atins de o roșeață timidă. Sunt mugurii ce vor naşte flori, ce vor naşte fructe.

  Peste noapte, în liniştea mân­tuitoare de aici, bobocii i se transformă în fiecare primăvară în flori.

O floare, una singură, s-a deschis stin­gheră, în semn de bun venit  şi cerul o luminează vesel,apoi altele și altele. Dimineaţa devreme, soarele se încâl­ceşte-n flo­rile aburoase şi parfumate.

Primăvara a întins pătură verde peste întreaga livadă.Pomii înfloriți ca o broderie albă  de o indescrip­ti­bilă fineţe accen­tuea­ză suav nuanţele proas­pete ale timpului.  Merii în­flo­riţi parcă  întru­chipează per­sonaje desprinse direct din filme.

Mărul de lângă mine are coroana rotată cu care atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei prințese.  Ceva mai încolo, un alt copac e plăpând şi are doar o creangă înflorită, asemenea u­nei domniţe ieşite la plimbare, adăpostită sub o umbreluţă de dantelă.  Trăiesc sentimente de taină şi de sfială,iar când vine de departe un vânt şi trece prin crengi e ca şi cum copacii ar primi veşti tainice;mă întreb de ce nu pot pătrunde înțelesul lor... pentru că vine de undeva de sus? Bunicul îmi spune că vântul aduce veşti din cer,iar atunci  când un copac foşneşte, prin frunzele lui vorbeşte Dumnezeu. Sunt atent la cum foşneşte o frunză, cum se deschide o floa­re, cum tremură un fir de iarbă.

Și așa trece ziua, la ceas de seară, soarele care apunea îmi îmbrăţişează mărul într-o lumină nepământeană.

 

 

                                                     O vizită în locuri de poveste

Pentru că-mi mai plac poveștile,într-o seară bunicul mi-a povestit cum demult, pe când puricele se potcovea cu nouăzeci de ocale la un picior și tot sărea până la cer, un neam de uriași blajini a hotărât să pună bazele unei țări minunate cum nu s-a mai văzut alta. Regele lor, pe nume Anu, a coborât ochii spre pământ și a ales locul cel mai pur și mai încărcat de viață și energie pe care l-a găsit. Aici a hotărât să ridice o cetate construită din piatră topită, cu ziduri înalte până la ceruri, cu izvoare de apă vie din care să se adape locuitorii mândrei așezări și cu un cer albastru,albastru.Un soare strălucitor lumina viața uriașilor zi și noapte, nemișcat și falnic, deasupra punctului celui mai înalt al zidurilor. Mândra cetate era locuită de uriașii cei buni care ajutau toate ființele pământului să se vindece cu ajutorul apelor miraculoase ale regelui Anu. Într-o bună zi, cerul cel incredibil de albastru s-a întunecat la apariția unor care de foc venite,spre a distruge țara mândrului Anu. Multe zile și nopți au asediat cetatea, până când, într-o tristă zi, au reușit să doboare soarele cel veșnic al cetății, iar, când acesta s-a prăbușit, pământul s-a cutremurat din adâncuri. Mare prăpăd s-a abătut asupra lumii, jerbe de foc au pustiit totul în cale, iarba nu a mai crescut, păsările nu au mai cântat, iar fiarele au fugit rănite și speriate în toate colțurile lumii. Praful, tăcerea și mileniile s-au așternut asupra Țării Luanei.

Bunicul care este un om înțelept răspunde ochilor mei mirați,spunându-mi că timpul vindecă totul, așa că într-o bună zi, iarba a început să crească, fiarele s-au întors în căutarea apei vii, păsările au început să cânte peste zidurile prăbușite ale cetății mărețului rege. Cetatea își continua viața tăcută și nemișcată peste civilizații, popoare, culturi, războaie, naștere, viață, moarte, venetici și dezastre. Zidurile ei încep să fie îngropate, uitate, pierdute, mâncate de negura vremurilor….până într-o zi când a apărut o mică biserică și, pentru a fi în siguranță,oamenii au făcut un tunel care duce departe până spre un vârf din Bucegi.

  Ascultam și,ca să nu-l supăr pe bunicul,aprobam,privind ironic spre geamul întunecat.Și dintr-odată aud glasul mamei care ne propune să mergem în acele locuri.Nu!ce să văd? niște pietre,poate acolo nu am wi-fi,poate Max,câinele meu,nu vrea să meargă,de ce să hoinăresc prin coclauri?

  Eh! plecăm a doua zi! Max a vrut să meargă,tata a fost de acord,dar va rămâne la mașină să-și termine un proiect,așa că vom colinda eu,bunicul,mama și Max.

 Iată Buzăul, poate fi descris ca o Românie în miniatură, deoarece are toate formele de relief, asemenea ţării noastre.!iată bisericuța din poveste. Urcăm un deal abrupt, chiar deasupra bisericuței și dăm peste o minune a locului TRONUL URIAȘILOR,dar bunicul ne spune că este,, Scaunul lui Dumnezeu”. Mă așez pe el și simt că sunt pătruns de o energie.... Apoi trecem pe lângă o formațiune stâncoasă pe care bunicul,râzând,o numește ,,Scara către stele”și mă îndeamnă să privesc cerul albastru printr-o crăpătura foarte interesantă în piatră.Da!e adevărat! Mama îmi spune că energii ciudate și puternice parcă curg spre ființa ei,iar eu rămân pentru o clipă  sub cerul săpat în piatra de deasupra.Oare aici se simte existența unui portal de trecere sau a unui vortex energetic puternic,așa cum am învățat la fizică?-mă minunez de neologismele exprimate!!!

La un moment dat bunicul îmi arată niște megaliți tăiați în muchii perfecte(blocuri de piatră) și am început să mă cațăr pe ei,urmat de Max,mi se pare mie sau Max e mai vioi,mai nebunatic decât de obicei????  Priveliștea de sus este splendidă. O vale incredibil de verde, un cer dureros de albastru, vântul prin păr, megaliții uriașilor care ne serveau drept dulce loc de popas, nu am cuvinte, pentru a descrie senzația trăită. Undeva în apropiere, bunicul ne arată o piatră prăbușită, cu o scriere misterioasă . În apropiere, o altă piatră cu inscripții- este dovada clară a faptului că acest loc nu este creat de natură și totuși ce litere sunt acestea,de unde vin??? Ne-am încărcat cu cea mai pură energie și toată oboseala drumului a trecut ca prin farmec. Nimeni nu ar fi vrut să mai plece de acolo. Simțeam chemarea,freamătul adâncului pământului. Se lăsa seara. Soarele se pregătea să apună peste munții din zare, iar noi mai aveam cale lungă de coborât prin pădurea întunecoasă până la mașini. A trebuit să renunțăm la întâlnirea cu ,,uriașii” și am mers voinicește la pas. Drumul era lin și ocolea absolut toate zonele periculoase pe care am urcat. Parcă ne-ar fi împins o mână nevăzută și ne-ar fi protejat cu mare dragoste.

 Soarele nu mai cădea de pe cer și se încăpățâna să ne lumineze calea prin pădure.

  Când am ajuns la mașină,tata tot scria și desena,iar eu i-am spus că TREBUIE sa ajungă și el acolo și să încerce trăiri deosebite,iar bunicul a adăugat că  vom reveni,pentru că străbunii cu misterele lor ne așteaptă, istoria adevărată  strigă din pământ și nu mai vrea să stea îngropată,trebuie să iasă la lumină!

 

 Draga mea mamă,

  Simt primăvara invadându-mi simțurile și,ca de obicei,gândurile mele se îndreaptă către tine.

  Mă gândesc că sunt câteva clipe de când nu ți-am spus : te iubesc!

  Dar, odată cu primăvara albastră de flori, am găsit un mod de a-ți spune:te iubesc!

  Nu este doar iubire,ci este recunoștință,tandrețe și dulceață.  

  Tu ești aceea care mi-ai fost alături din primele clipe,tu și mama ta –bunica mea,care te-a privit cu lacrimi în ochi, când

  i-ai spus:-Mamă,și eu acum sunt mamă!

  Aș dori să vă am mereu alături,nu mă pot despărți de una privind-o pe cealaltă în ochi cu seninătate și… mă gândesc cât    de mult îți datorez pentru sărutul prin care mi-ai spus cine sunt,când mi-ai dat cadoul suprem: iubirea de-o viață,care apare mereu și mereu în ochii tăi.

  Datorită ție lumea mea este purtată de vântul norocului și de parfumul îmbrățișărilor tale.

                                                  Te iubesc!!!

  Ziua ta,mamă,înseamnă mai mult decât această zi fericită și-n cuvintele mele stau multe înțelesuri,pe care cred că acum   nu voi apuca să-ți le spun toate.

  Dar fiecare privire și respirație a mea înseamnă că te iubesc pe tine mai întâi,apoi că-ți mulțumesc,pentru că m-ai adus pe lume.

  Fiecare gest și cuvânt  al meu este viață și lumină,mă gândesc  la fericirea ta în acestă zi,când vreau să-ți alung umbrele din ochi,să-ți șterg lacrimile,să-ți sărut mâinile și să te rog:

 

                                                   nu pleca niciodată,nu pot să respir fără tine......

 

 Mama

  este cel dintâi gângurit al meu,când am deschis ochii în Lume,

  este zâmbet și lacrimă și suflet asupra mea,celui care va deveni om,

  este ochiul neliniștit așteptându-mă să apar,

  este mângâiere și alinare, când sunt necăjit,

  este sprijin la nevoie,

  este chiot de izbândă,

  este speranța,

                           este Viața!

                Oare poți da o definiție cuvântului: mama?

                                                                               sufletului ei,

                                                                               chipului ei?

Asemenea poeților care au închinat ode și cuvinte nemuritoare mamelor,

    eu voi închina mamei mele câteva cuvinte,pentru ca descriind-o s-o cunoască și cei din jurul meu:

           mama mea este ca o floare albă care-și dăruiește zâmbetul și gândul bun la cea dintâi atingere;

                                este un cântec cu limpezimi de cer în care se reflectă parfumul unui buchet de liliac;

                               este privirea plină de iubire;

                               cu mâinile ca de porțelan,cu fruntea-naltă luminată de-al iubirii dulce nimb,cu glasul ca un tril viu de ciocârlie,cu ochii limpezi ca strălucirea picăturilor de rouă pe care soarele nu îndrăznește să le usuce,

(poate de aceea ochii ei au scânteieri de aștiri)

                              cu degetele ce alunecă asemenea izvoarelor,cu inima deschisă ca macii în mijlocul spicelor                                                                                                                                                         aurii,

                              cu vorbe de alint ca lumina ce răzbate de sub un nor;

  Este frumoasă ca o dimineață senină,liniștită de primăvară!

     ,,Mamă frumoasă și bună ca un fir de floare sub lună

                rămâi veselă și tânără,

                Fii iubitoare și duioasă,

                Fii,vieții mele,mângâiere!

                       Primește darul meu:cuvintele acestea și o creangă albă de cireș!

 

                                         Elogiul  mamei

  Nimic nu este mai gingaș și nimic mai tare decât dragostea de mamă.

  Inima mamei este un abis unde vom găsi tot timpul iertare.

  Nu există dragoste ca aceea a mamei și nicio legătura mai strânsă cu pământul.

                       Mamele sunt luna

                      care luminează pământul

                      deasupra disperării noastre negre,

                      ca atunci când suntem îndurerați

                      să știm că cineva ne veghează.

  Mamele sunt soarele care strălucește pentru viața cerului nostru interior,ca să știm că suntem iubiți și să nu ne întrebăm de ce…..

  Mulțumim mamei,pentru că ne iubește cu o dragoste ce nu poate fi măsurată în cuvinte…

  O dragoste de mamă este pentru veșnicie puternică și nu se schimbă niciodată…

  Dragostea unei mame determină felul în care îi vom iubi pe ceilalți și chiar pe noi înșine.

  Ziua mamei este în fiecare zi,înseamnă mai mult decât o zi fericită.

  În aceste cuvinte stau multe înțelesuri pe care nu știm cum să le spunem niciodată.

  Când zilele sale se apropie de sfârșit,dragostea mamei continuă totuși să trăiască de-a lungul multor generații.

                          Dumnezeu le binecuvântează pe toate mamele…

                                     Mulțumim mamei,pentru că ne iubește cu o dragoste ce nu poate fi măsurată în cuvinte!

 

                                                    Sărbătorile primăverii

 

Martie!!!vremea se face frumoasă...se întorc rândunicile,cocorii,vâslind sub soare...un flutur se-anină de-un fir de lumină...soarele-nflorește pământul și-i șoptește:
                                              ,,Bucură-te!Martie –Încolțitorul e aici!!!

   Într-o seară de iarnă,când doar Luceafărul lumina cerul înghețat,am aflat o poveste despre timpul când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii,iar Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miază-zi, spre căldură. Și, ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea vor goni caii, de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele mânau caii, de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol – prăpăd, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-i prindă pentru a-i obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu. Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață. ,, de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire”.

   Pe geamul brumat o mână nevăzută îmi desenează un ghiocel prins între două fire împletite.:unul alb și unul roșu. Firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, a fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului. Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră magică. Cea mai capricioasă dintre Babe este Baba Dochia, care stă la cumpăna dintre iarnă și vară. Vremea capricioasă din această perioadă este pusă pe seama caracterului Babei Dochia,dacă se încălzește treptat se spune că ,,Baba Dochia își leapădă cojoacele”. Fiecare cojoc este luat de celelalte babe numite după zilele săptămânii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joița, Virița, Sitița și Domnica. Primele trei zile ale lui martie se mai numesc ,,baba de primăvară”-1 martie, ,,baba de vară” -2 martie și ,,baba de toamnă”-3 martie și așa cum vor fi aceste zile, așa vor fi și cele trei anotimpuri.

  Deodată cerul este străbătut de o herghelie formată din opt cai cu chip de flăcăi, care aveau coada ascunsă în ițari și copitele ascunse în opinci,era Sfântul Toader,o divinitate agrară cu însușiri de cal năzdrăvan, paznicul ceresc al Soarelui.Nu-l văd pe Alexie care nu a putut rezista curiozității de a desface cufărul dat de Dumnezeu,unde erau închise insectele ce supărau oamenii și l-a deschis, astfel încât toate s-au răspândit din nou pe Pământ. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate. Ascum se întoarc berzele și cocostârcii.

   Și iată ceasul vechi,,cu un cuc”care anunță ora de culcare,iar bunica îmi spune că în curând vom urmări primele păsări călătoare, iar ziua de 25 martie se numește ,,Ziua cucului”, coincide cu sărbătoarea Buna- Vestire, zi în care Maica Domnului a fost vestită, prin Arhanghelul Gavril, că va naște pe Fiul Domnului, Iisus Hristos..

Ea,Maria,a fost mama îndurerată ce și-a privit neputincioasă Fiul răstignit și de atunci fiecare MAMĂ a înțeles că o dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…că dragostea mamei strălucește.Sărbătoarea de 8 Martie este a tuturor mamelor.

     Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele lor....

În grădinuța casei noastre au înflorit zambilele,narcisele,lalelele,iar salcia de lângă gard stă plecat,parcă plângând.Acum aflu  de ce se sfințesc ramuri de salcie în ziua de Florii. Maica Domnului, vrând să-și vadă Fiul ce tocmai fusese răstignit, nu a putut să-și continue drumul din cauză că o apă mare i s-a ivit în cale. S-a rugat de toate buruienile s-o treacă apa, însă doar salcia a fost cea care a ajutat-o. Astfel, Maica Domnului a binecuvântat salcia ca oamenii să o ducă la biserică, iar preoții să o slujească.

 

Duminica Floriilor sau Intrarea Domnului în Ierusalim este cea mai mare sărbătoare din Postul Mare și amintește de intrarea triumfală a Mântuitorului în cetatea Ierusalimului, a doua zi după ce L-a înviat pe Lazăr.  Oamenii, auzind de venirea lui Iisus, au luat ramuri de finic și au ieșit bucuroși în întâmpinarea Lui, strigând: ,,Osana întru Cel de Sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.

 

Abia aștept să se apropie sfintele sărbători de Paște,când în săptămâna mare se vopsesc ouălele,simbolul Învierii lui Hristos:,, De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducerea-aminte de răstignirea Mea, după cum am făcut și Eu astăzi”.

De Paște oamenii  rostesc binecunoscuta formulă: ,,Hristos a Înviat”, la care se răspunde  cu: ,,Adevărat a Înviat”. Oul roșu de Paște are puteri miraculoase, de vindecare și de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor.

La 40 de zile de la Înviere,se sărbătorește Înălțarea Domnului Isus Hristos la ceruri. Ziua Înălțării Domnului mai poartă și numele de „Ziua Eroilor”.

   Acestea sunt sărbătorile primăverii,așa cum le-am învățat de-acasă!

Simt parcă picătura de bucu­rie căzută din cer,cum totul se împodobește în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări.Urmăresc cum, îmbătat de viaţă, flu­turele zboară din floare în floare, și-mi spun că e primul fluture pe care îl văd primăvara asta.

 Ne salutăm şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară!!!!!!!!!!!

 

 

                                                          În grădină

 

E primăvară,primăvară...cu cerul senin ca ochii unui înger din poveștile vechi,cu nori pufoși,dansând amețitor pe lângă pescăruși și cocori și rândunici,cu hohotul colorat al baloanelor zburând spre nicăieri.E primăvară cu parfum de flori răsărite din pământul reavăn.Un vis nostalgic din flori de trandafiri bătuţi, roze parfumate, garoafe zvelte şi crini albi - cam aşa arătă grădina de flori a bunicii.Cu pași ușori intru în bogăţia de flori colorate şi parfumate,în atmosfera încântătoare și fiecare își șoptește numele: nalba, irisul, micşunelele ruginii, trandafirul,gardenia ,iar vîntul le leagănă,de parcă le-ar invita la dans.Îmi rotesc privirea și aud deodată o muzică ușoară,sus, pe crengi multe,multe păsări  își potriveau glasurile,apoi florile  s-au  așezat toate ordonat,iar valsul lor  era o minune,o rotire de culori și parfumuri.Am rămas pe banca veche ascultând triluri pe care niciun instrument n-ar putea să le reproducă,am urmărit zborul petalelor ce cădeau din salcâmul de la marginea grădinii,am ascultat vocea bunicii ce-mi spunea legenda trandafirului,floare născută din surâsul lui Cupidon,iar spinii sunt săgețile zeului copil.De undeva,de sus ,un fluture micuț,s-a așezat pe mâna  mea,fără a se teme,era darul florilor,al păsărilor,al poveștilor din grădina bunicii și cu un zâmbet i-am mulțumit.

Aici este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Bunica îmi arată o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit și-mi spune că acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare, dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Iat-o a venit şi acum!
I-am zis Pasărea Primăverii, pen­tru că după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile părului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea. Nimeni n-a auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc de ger, murmur firav de zăpezi ce se topesc, ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.Plec împreună cu bunica,șoptindu-mi că nu e bine să cunoaștem chiar toate tainele grădinii....

 

                                      O persoană model pentru mine

 

Deși sunt la o vârstă nu prea mare,mă consider jucător de tenis,,profesionist.Am intrat pe terenul de tenis,  când am împlinit 5ani...era început de primăvară și cu o rachetă potrivită pentru mâna mea am trimis prima minge spre fileu,iar un om de lângă tatăl meu m-a aplaudat.Din clipa aceea am știut că tenisul va fi viața mea.M-au învățat mulți antrenori,toți deosebit de talentați cărora le sunt profund recunoscător.Dar antrenorul meu care-mi este acum  profesor,prieten,sfătuitor este omul pe care-l admir și-i urmez cu atenție sfaturile.A fost întâlnirea cu el,probabil,un semn dorit de amândoi.

Privit de departe are o statură atletică,doar a fost campion,om de performanță,cunoscut de lumea de peste tot,iar vorbele lui,îndemnurile sunt spuse hotărât,autoritar,îmi sunt atât de necesare și le urmez cu sfințenie.Îl urmăresc cum se-nalță în servicul,adică dirijarea mingii către careul de serviciu advers sau voleul,lobul sau când îmi arată trecerea mingii pe lângă, printre adversarii aflați într-o poziție avansată -în drum spre fileu sau lângă fileu-și-mi pare că terenul s-a transformat,că suntem doar noi doi într-un turneu admirați de o lume întreagă.În toate turneele naționale și internaționale el,antrenorul meu, și părinții mei sunt alături de mine,iar când intru pe teren ni se întâlnesc privirile și știu că voi învinge.Este modelul meu ,nu-l imit,dar de la el învăț că și o înfrângere este o lecție,că o victorie mă ambiționează,că în el voi avea mereu un prieten adevărat și-i sunt și-i voi fi recunoscător,iar încrederea lui în mine îmi dă speranță că într-o zi voi fi un campion.

                                                     Mama-MODEL de viață

 

Fiecare dintre noi am avut la un moment dat un model în viață. Fie că este vorba despre tata,  un profesor sau doctorul de familie pe care l-am admirat. Încă din copilărie nu știam ce vreau să devin când voi fi mare. Răspunsurile cele mai comune erau: “vreau să fiu ca mama” sau “vreau să fiu doctor,profesor,aviator”. Odată cu trecerea anilor am crescut și în fiecare moment al vieții voiam să fiu asemenea cuiva. În fiecare persoana pe care o vedeam și o admiram, vedeam un model de urmat.

 Îmi spuneam: atunci când ești mic, ceea ce iți dorești este să fii ca oamenii mai mari de lângă tine.  Îi copiezi pe cei din jur și vrei să poți face ce fac ei. Măcar o dată sau de mai multe ori m-am îmbrăcat în costumul tatălui meu,pentru că îmi doream să ajung ca el. 

Pentru mine,mama este cel mai bun model în viață. Așa se întâmplă de cele mai multe ori, pentru că este ușor sa îi observ preocupările. Mama este medic,este atât de importantă,pentru că de observațiile ei depinde viața celui operat. Partea profesională a mamei a  devenit interesantă pentru mine și îmi doresc să fiu ca ea. Îi observ ușor toate preocupările din fiecare zi, începând de la treburile casnice până la profesie. O admir, pentru că face față tuturor provocărilor și pentru că este mama mea și cu siguranță nu mai este nimeni ca ea. Cine nu ar vrea să fie ca mama lui?Eu,da! Nu știu,dacă voi deveni medic,dar mă străduiesc să am atitudinea ei,îngăduința ei,purtarea ei distinsă,elegantă,vocabularul corect,cursiv și mai ales bunătatea față de oameni.Ceea ce voi dori să am de la mama e zâmbetul cu care privește oamenii,mâna plină de mângâiere,căldura glasului.Nu știu cum ar fi depărtarea față de mama și nici nu mi-o doresc,vom fi împreună acum,în viitor,în veșnicie,o voi iubi până la lună și-napoi...

 

                               O întâmplare petrecută în timpul unui spectacol de teatru

 

Pășesc în sala teatrului,unde-am mai fost și care-mi este familiară,mă așez în fotoliul confortabil și răsfoiesc programul în care este un rezumat al operei dramatice,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian,citesc distribuția,actorii care vor interpreta rolurile,numele regizorului,al scenografului și a celorlalți care au contribuit la punerea în scenă.Se sting luminile,se face liniște,se ridică cortina și apare decorul: peronul unei gări.Iată un rezumat al operei dramatice: Într-un oraș de provincie de pe Valea Prahovei, o necunoscută este coborâtă din tren în gară pentru că nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou și are asupra ei doar fisele câștigate. Profesorul Miroiu, care se afla în gară în așteptarea unei cărți foarte scumpe de la București, se oferă să o găzduiască peste noapte, perioadă în care între cei doi apare o relație afectivă. Miroiu a găsit o stea necunoscută pe bolta cerească și nu știe ce nume să îi dea, când află că pe necunoscută o cheamă Mona o numește astfel. Dimineața apare Grig, cel cu care Mona are o relație de 3 ani. Cum acesta este bogat, Mona se reîntoarce în cele din urmă în lumea lui, părăsindu-l pe astronomul visător.Urmăresc cu atenție jocul actorilor și-n același timp încerc să înțeleg cât de bine este respectat textul autorului, indicațiile scenice-didascaliile- personajele în scenă, mimica, intonaţia, decorul, costumaţia, lumina. 

Sunt atât de atent,că nu simt când în brațe mi s-a așezat cuminte o pisicuță,toarce mulțumită,iar eu nu mă mișc,pentru a nu-i deranja somnul.În continuare, îl văd de-o parte pe  Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia i se dedică. De cealaltă, Grig (George Costin, precis, cinic, rece, poate prea rece), bărbat de bani-gata în high-life-ul epocii, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea pentru imaginea propriului ego căruia i se dedică fără rest. La mijloc, pendulând strivită între tentaţia visului şi cea e luxului, Mona (Nicoleta Hâncu, strălucitoare, limpede, caldă) a cărei viaţă e confiscată de pasiunea pentru. Pentru?-mă întreb. Ce pasiune are Mona? Are vreo pasiune Mona?

Dimineaţa i l-a adus pe Grig şi soluţia imposibilei întoarceri. Ghidat de şeful de gară (Adrian Nicolae, unul dintre cele mai bine jucate şi gândite roluri de comedie ale ultimilor ani, cu precădere într-un prim act hohotitor), bărbatul încearcă şi reuşeşte să îşi reia în stăpânire proprietatea cu sex feminin. Împinsă de propriile frici şi de gura lumii (în prim-plan, domnişoara Cucu, o ex-Mona fără măcar de Grig), femeia cedează, abandonează şi pleacă (?). Corabia livrescă a lui Miroiu (formidabilă scenografia claustrofobă a Adrianei Grand, ce permite ca unică soluţie pentru evadare verticală!) e din nou pradă singurătăţii.

Final,actorii vin la rampă,se înclină,primesc flori de la spectatori,aplauze,aplauze,iar pisicuța se întinde,și-a terminat somnul și pleacă,urcă treptele scenei și se pierde în foaier.Acum înțeleg...am cunoscut un actor-animăluț al teatrului și,zâmbind plec,întrebându-mă:--- Şi totuşi, pleacă cu adevărat Mona? Sau rochia albă, mănuşile negre şi zâmbetul ei se aşează uşor pe fotoliul din cărţi pe care clipele nopţii care a fost l-au născut în cameră cu vedere la stele?....

 

                                                Orizonturile lumii și ale cunoașterii

Nu există cunoaştere înnăscută, pentru motivul că nu există copac care să iasă din pământ cu  frunze şi fructe” (Ramakhrishna) 

   De mic visam că zbor printre arbori, spre ceruri; de mic iubesc tot ceea ce se înalţă. Am învăţat cât de important este să privesc, să tind, prin tot ceea ce fac, spre înălţimi. În timp, acumulând cunoaştere şi trăiri, orizonturile lumii s-au deschis în calea mea. Am urcat treptele cunoaşterii cu demnitate şi mândrie, lăsând în urma mea trepte şi pentru colegii care vin. De ce trepte? Deoarece cred că atâta timp cât nu încetez să urc, treptele nu se vor termina; sub paşii mei care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit. Oamenii mai mari m-au  învățat să construiesc în interiorul, dar şi în exteriorul meu o lume, aşa cum mi-o doresc : cu mult verde, copaci şi flori, păsări şi animale, cer albastru şi ploi liniştite după care să răsară curcubeul.Bunicul îmi spune să încerc să contribui la crearea unei astfel de lumi prin comportamentul meu corect,dacă voi ajunge pe piscurile înalte ale înțelegerii și cunoașterii, nu voi suferi de singurătate, ci mă voi bucura că am cu cine împărtăși acumulările mele.

Știu că niciun urcuș nu este ușor, dar după ce am urcat câteva trepte, nu mi se pare că a fost chiar atât de greu. Bucuria de a fi reușit se amplifică, dacă îi pot ajuta și pe cei din urma mea să urce mai ușor, împărtășindu-le din experiența mea.

  Lectura înseamnă cunoaștere,o călătorie aparte, o evadare din realitate și pătrunderea într-un Univers în care proiectarea dorințelor este posibilă, este încurajată și susținută.Mi s-a spus că prin lectură dobândesc  puterea de a aduce un personaj în realitatea zilelor.Adevărat? Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest,sigur lectura este o artă vizuală.Mă face să mă simt diferit, extraordinar!!!!

  Am citit despre flori și-am alergat în grădină, cuprins de o mirare copilărească, neliniștit și curios, decis să aștept cu emoție și înfrigurare înflorirea unui boboc și mi-am spus că e atât de frumos să înflorească, este o încântare!!! Îi e teamă? de cine?de păsările ce brăzdează zilnic cerul neînțeles de mare,care-ar ar fi în stare, cu ciocul lor negru și neastâmpărat, să ciugulească petalele abia apărute sau de albinele cu zumzetul lor neobosit care vor vrea să-i fure polenul și să-l împrăștie în toate colțurile grădinii…  parfumul i se va irosi în vânturile primăverii,ale verii... culoarea, parfumul sunt daruri prețioase menite a aduce bucurie.Aș dori ca bobocul de floare să înflorească, îl așteaptă o lume fascinantă!... artiștii însetați de frumusețe, poeți și pictori, fotografi vor prinde culorile florii și le va oferi drept cadou de preț tuturor celor care nu au prilejul de a o cunoaște.

   Privind bobocul de floare,am înțeles cum cunoașterea lumii crează orizonturi noi, pentru a păși cu tandrețe prin viață, pentru a merge agale pe calea visului care poate deveni oricând realitate. 

    Noaptea privesc imensitatea cerului acoperit de stele,iar în mintea mea se nasc mereu întrebări despre locul nostru,al oamenilor în Univers și-mi spun că aș vrea să descopăr cât mai multe din tainele Universului....să cunosc totul....

   

                                                   Puterea LUMINII de ÎNVIERE

Se spune că în noaptea de Paşti, odată cu Învierea Mântuitorului, când cerurile se deschid, se lasă peste lume o lumină biruitoare. E un mit creştin, o metaforă sau chiar se schimbă ceva şi în sufletul nostru? Coboară cu adevărat Lumina Învierii în lume ca o promisiune de iertare şi de iubire?

 ,,Veniţi să luaţi lumină", a zis preotul, iar mâinile s-au întins către el, au atins lumina, au devenit ele însele lumină. O bisericuţă întreagă plină de mâini, mâini care se apropie una de alta, se ating şi devin lumină. La capătul lor, acolo unde se sfârşesc mâinile, încep oamenii. Oamenii, ca prelungire a unor mâini cu lumină. Oamenii îşi şoptesc bucuria învierii - Hristos a înviat! Adevărat a înviat! - oamenii poartă, poate fără să ştie, o mare minune în palme. Sunt cu ei, sunt una dintre acele mâini care a luat lumină într-o bisericuţă. Lumina e mică, e fierbinte, e vie. E acolo, în palmele mele, din ea se hrănesc şi alte mâini. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Lumina tot creşte, iese din bisericuţă, e purtată din mână în mână. Lumina îi face pe oameni să cânte, toţi împreună, tineri-bătrâni-smeriţi -săraci-bogaţi, ocrotind în palme o flăcăruie tremurată şi plăpândă.

 Cântăm! Cân­tăm bucuria, toţi laolaltă, suntem prelungirea lu­minii pe care o ţinem în palme. Minunea e cu noi, gata să se stingă, pâl­pâie atunci, când mă mişc, mă arde cu la­cri­mile ei de ceară. Simt ceara cum mi se topeşte în pal­me, am mâinile pline de ceară şi de lumină, cânt mai departe.

 Alţi oameni au candele, dintr-acelea roşii, cu capac, lumina lor e ascunsă acolo, e protejată de vânt, dar n-o văd, n-o simt la fel ca pe aceea de lumânare. O lumânare mică, zgribulită, îmi fumegă în palme, poate se va stinge.... ocrotesc lumina.... Nu, n-o să se stingă!

   Lumina Învierii e cea dintâi lumină a sufletului meu. Nimic nu o poate egala. Lu­mi­na Învierii e candela ne­ador­mită din altarul ini­mii omeneşti. Călăuză în întunericul din jur.
Când o pri­mesc, în noaptea sfân­tă a Învierii Dom­nului nostru Iisus Hris­tos, o simt ca pe o minune, ca o ocro­ti­toare îmbrăţişare a lui Dumnezeu. O feerie.... O bucu­­rie şi o uimire deo­po­trivă.... Un început de Rai în care toți oamenii sunt iar tineri şi fru­moşi. Nemuritori. Şi mă gândesc acum la câte feluri de aşteptări trăim noi, oamenii. Cea mai frumoasă, mai tandră aşteptare şi mai nădăjduitoare rămâne  aş­tep­tarea Sfintei Învieri şi a Luminii ce o pri­mesc în cea mai tainică noapte a anului.
  Cu câtă grijă ocrotesc flacăra sfântă a lumânării de la Înviere, de când o primesc la biserică şi până ce o aduc acasă. Ea va rămâne ca o lumânare luminând zi şi noapte dru­mul către El.

        Mie și tuturor ne va fi îndreptar şi ne va schimba în bine vieţile.

                           Ne va da putere la vreme de res­trişte şi alinare în suferinţe!!!!!!!!!!!

 

                                               HRISTOS A ÎNVIAT!!!!!!!!!!!

                                                      ADEVĂRAT A ÎNVIAT !!!!!!!!!!!!!

 

                                   Lumina Învierii e din nou pe pământ.

 

  ,,În copaci, prin vechi coroane,
                       Seve urcă în artere
                       S-ar părea ca-n țevi de orgă
                       Suie slava de ÎNVIERE".
                                                        Lucian Blaga

  De Paști, porțile grele ale cerului se deschid. Lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările celor mai credincioși se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adâncă. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. Ca de fiecare dată, mă apropii de Paști cu sfială și speranță, cu inima la pândă.

  Paștele a fost întotdeauna, poate mai mult decât alte sărbători, o sărbătoare a curățeniei, a purității, a unui nou început, o lăsare în urmă a tot ce este cenușiu, murdar și greoi, o depășire și înlăturare a zgurei de peste an. Înnoirea de Paște începe ca întotdeauna cu aceea a casei, a grădinii, a hainelor, urmează apoi curățenia cealaltă, mai anevoioasă uneori, curățenia de gânduri nelalocul lor, de bănuieli, de presupuneri, de acuzații fără rost, de vorbe spuse la repezeală.

  Pentru mine Paștele a rămas până astăzi o sărbătoare a descoperirii primăverii și a trezirii odată cu întreaga natură.

  Paștele este o sărbătoare a învățării lumii și a cunoașterii ei până în cele mai mici amănunte.În zilele dinaintea Paștelui,am ajuns la o margine de pădure și am văzut lumea de-aici, dintre copacii bătrâni, pe care, când stau departe de ei, îi visez. Descopăr pentru prima oară tufele de călugărași viorii dintr-o poiană cu mușuroaie,apoi văd pe-un fir de iarbă, o buburuză galbenă și nu roșie, cum o știam.Tot înainte de Paște a fost o zi,când  m-am luat la întrecere cu ploaia, fugind înaintea perdelei de apă ce se apropia.

De-atunci îmi stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl cuget, însă niciodată n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul.

  Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfă, este sărbătoarea care celebrează eliberarea din temnița morții, este un nou început.

 ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar David, psalmistul prooroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

 Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii.Este timpul când trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați,când Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat în lături, lăsându-L să treacă,iar între ele izbucnește lumina făgăduită.

  Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei.

        Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr!!!
         .....însă, ca de obicei, nu găsesc în mine decât frânturi din sentimentul acela misterios,minunat...

 

Sărbătoarea Floriilor, numită și Duminica Vlăstarilor,este ziua când ramurile de salcie, simbol al primăverii și al fertilității,amintesc de o întâmplare când Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum ca să-și vadă fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă mare. Degeaba s-a rugat la viețuitoarele din jur, că nici una nu s-a îndurat de chinul prin care trecea. Doar o salcie bătrână și încovoiată și-a lăsat crengile deasupra apei, făcând o punte către malul celălalt.

    Salcia este asociată cu elementul apei, cu luna și zeitățile, este un arbore al visării, intuiției și sentimentelor profunde. În mod tradițional, salcia un simbol al începerii primăverii, atunci când viața pornește să se trezească în adâncurile Ființei și își face apariția în muguri și plantele fragede. Denumirea populară a sărbătorii – Floriile –provine de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii (care era sărbătorită la 28 aprilie )prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, s-a suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

   În scrierile vechi, martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, dar salcia o reprezintă și pe Fecioara Maria.

                   Floriile reprezintă sărbătoarea bucuriei, dar în același timp, marchează începutul Săptămânii Patimilor, prin înaintarea lui Christos spre jertfa sa de pe cruce , semnificând că zilele ce vor urma până la Înviere sunt unele ale durerii. 

                    Nu-i bucurie mai dulce ca aceasta din ziua de Florii,când pe Domnul primăverii îl aşteptă pământul și omul se roagă să-i fie mângâiați ochii cu cu stropi de apă vie,iar florile au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor...este cadoul naturii pentru EL,care privind  mulțimea florilor în răcoarea dimineții, a zis ucenicilor: ,,Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp, cum răsar din pământul rece și negru sau din noroiul din albia râului și își revarsă frumusețea și parfumul lor plăcut”.

                    Fiecare floare, care-și deschide petalele la lumina soarelui, ascultă de aceeași mare lege, care călăuzește stelele. Și cât de simplă și frumoasă, cât de plăcută este viața ei! 

                    Fiecare floare este un suflet care se deschide către ceruri!!!!!!!!!!

 

Ramura de cireș înflorit să-ți păstreze soarele lui april în odaie... să-ți aducă o frumuseţe divină, stropită cu o cromatică uluitoare să-ţi picure în suflet emoţie, bucurie!!!!

 

            Ai văzut că nu e greu cu adevărat, până când nu atingi ultima limită ce o credeai în tine... şi apoi, vine alta, urci şi cobori în zilele ce vin și trec, aduni clipe din zilele ce-ţi trec parcă prin faţa ochilor, te vaiţi în tine, o spui şi altora pe care-i crezi vinovați ,iar tu crezi că nu ai nicio vină, vrei să plângi şi n-ai cui ori ai cui, dar iţi spui că nu-ţi merită lacrimile, cauţi să-ți agăți suspinele de chipuri imaginare, atingi suspinând hotarele universului tău şi nu vezi durerea care se ferește de tine.

 Şi ştii ce? E atât de multă teamă în lumea asta, izvorâtă din tragedii precum boala şi moartea, încât zbaterea ta seamană a scâncet de bebeluş! Nu e greu sa trăieşti fiecare amănunt al vieţii tale....  

                            e greu însă să-ţi depăşești teama, neîncrederea! 

                                            Peisaje care m-au impresionat

Am plecat în drumeție în revărsatul zorilor împreună cu ai mei-toată famila:doi copii,mama și tata care rămâne întotdeauna ultimul. Era o liniște,o tăcere  neobișnuită,nicio boare de vânt nu mișca aerul, niciun fir de iarbă din fânețele înflorite nu tremura. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau naturii frăgezime. Încet,încet totul începea să se trezească sub primele raze ale zilei,apoi la răsărit am văzut geana de aur-roșiatic a soarelui.În jurul nostru arborii bătrâni, cu trunchiuri groase își împreunau sus de tot crengile înfrunzite și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. În acestă tăcere singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care suspină ușor în frunzele-inimă,iar glasul acesta are un farmec nespus...

Ochii mei se opresc când pe o frunză ce tremură, când pe petalele unei flori sălbatice albastre ce se leagănă delicat sub mângâierea dulce a vântului, când pe șuvoiul unui pârâiaș limpede ce sare peste bolovani greoi și sprinten trece înainte, sclipind în razele  de soare.

Pășesc pe o pajiște așternută de foi uscate, care foșnesc ca un suspin. De jur împrejur văd,în sfârșit, munții cu piscuri înalte prinși ca-ntr-o horă uriașă. Nicio pasăre nu-și îndreaptă zborul rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea locurilor acestea, rareori numai albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e poate un vultur care ochește din înălțimile văzduhului vreo mică vietate sprintenă.

Ne-am oprit într-o poiană mică unde un covor de iarbă deasă formează un semicerc mărginit de un desiș de brăduți nu prea înalți și de aici am privit întreaga splendoare a locurilor cărora li se spune

                                            ,,gura de Rai.”

 

                              O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii

 

 

Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot zâmbind: cine mai merge astăzi cu trenul?Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.Hai să mergem!Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea aglomerat.Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se apropia și se depărta.Fascinant!

  N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn cu părul alb,ce purta straie ciudate.E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o nălucă în verdele unor arbori.

   Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică, vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult. Şi iată cum într-un tren totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

 

                                                      O întâmplare petrecută în parc

 

Primăvara chiar şi vântul se  simte altfel,îmi spune bunicul,într-o amiază,când ne plimbam prin parcul de la marginea orașului. Ori­cât de tare ar bate, orideunde ar veni, tot vine câte o pală mai caldă,mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul copacilor e altfel.
  Astăzi vântul zboa­ră pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?

  Deși suntem singuri simt ochi nevăzuţi în cotloane ascunse: păsări, animale, duhuri.... O umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte deasupra noastră.Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş, tot mai aproape,mai deparet,ca-ntr-un joc. O văd,mă desprind de lângă bunicul și o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o alee și parcă mă îndeamnă s-o în­soţesc.

  În partea aceea a parcului n-am fost niciodată,iar acum descopăr un adevărat paradis:arbori de toate felurile,o explozie de culori,flori nenumărate.O căsă din sticlă,înăuntru flori,copăcei,ghivece.Intru cu sfială și descopăr un om în halat alb ce privea un trandafir negru.S-a întors spre mine și,zâmbind,mi-a arătat numele florii:,,Prințul negru”.Am înțeles că acolo e o mică grădină botanică,că omul acela era biologul ce o îngrijea.

  Deodată lângă noi a apărut ea,bufnița albă,ce m-a privit cu ochii ei imobili,misterioși,adânci și mari,scoțând un sunet ca un vaiet.Poate mă saluta,mi-am zis,iar ea nici nu se mișca.Am întins mâna încet și s-a lăsat mângâiată și-a întins o aripă și parcă mi-a întors mângâierea.Mă încarc cu emoţie, cu iubire,îmi umplu sufletul cu bucurie.E ca o vrajă.

  Îmi place locul ăsta și-i spun bunicului care m-a ajuns din urmă că întâmplarea de astăzi mi-a umplut sufletul de culoare şi lumină.Ne vom întoarce în locul acesta,mi-am promis bunicul și l-am salutat pe omul ce avea o bufniță.

   Cerul senin s-a înnorat din­tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Găsim drumul înapoi și dintr-un mesteacăn două lumini mă priveau.Era bufniţa albă ce-și lua rămas bun.

                                      Am găsit o lume întreagă într-un singur parc!

 

                                                 O întâmplare petrecută la școală

 

În fiecare zi merg spre școală,uneori cu entuziasm-mi-am scris toate temele,am citit paginile indicate de profesori...știu tot,în alte zile,cu inima strânsă-dacă mă ascultă la...nu am notă și am citit doar o dată,dacă ies la tablă și mă încurc în vreo demonstrație...ei!fie ce-o fi!.Dar întâlnirea cu colegii e așa ....o plăcere:ne povestim întâmplări adevărate sau născocite,la care am fi vrut să luăm  parte.

Pauzele dintre ore sunt adevărate spectacole: întâlniri cu cei din alte clase,meciuri de câteva minute,schimb de jocuri,laude :cine are un gadget nou și apare un spider tarantulă cu telecomandă.De telefoane,tablete căști,ceasuri,console nu mai vorbește nimeni cu entuziasm,sunt cunoscute.

   Și totuși...soneria!Ora de muzică,apoi desen.Ei,da!relaxant!

  La muzică test recapitulativ:Genurile muzicii culte:sonata,liedul,cine a compus simfonia,,Destinul”,apoi doamna ne prezintă un ppt.despre Ludwig von Beethoven-bineînțeles că fetele sunt cele care răspund,ele sunt melomane,delicate.

  Ora de desen este deosebită,pentru că ,,domnul”este un artist,pictează,sculptează...orele lui sunt foarte interesante,cu albume,planșe...câteodată,după orele de școală mergem la Muzeul de Artă și stăm până la închidere.Astăzi a intrat în clasă,fără catalog și ne-a spus că vom merge în subsolul școlii,pentru că a aflat că este o încăpere unde ar putea amenaja un atelier de pictură.Entuziasm general!Am lăsat sala de clasă și am coborât scările în spirală spre subsol.Nimeni n-a mai fost pe acolo și eram curioși ce vom găsi.Întuneric ,dar nea Mihai,omul de pază al școlii,aprinde un bec,iar noi rămânem pe loc uimiți.Pereții,plafonul,podeaua sunt din piatră cenușie rece,parcă neprimitoare.Domnul profesor ne-a explicat că pietrele acestea au fost zidurile unei cetăți ale cărei urme se mai văd la marginea orașului.Apoi ne arată niște forme pe un perete,le luminează cu o lanternă și, urmărind cu un bețișor, vedem un cap de lup cu gura deschisă, care se continuă cu un corp de balaur,de șarpe.Fiecare se apropie de liniile arătate,unii chiar fac poze cu telefonul.Mi se pare fascinant!Ce poveste ! Acesta era stindardul național al dacilor, format dintr-un dragon ridicat în vârful unei sulițe. Există și pe numeroase plăci ale Columnei Traiane de la Roma,iar romanii i-au dat denumirea de ,,draco”. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup și trupul de șarpe.

   Hotărâm să facem în acest loc misterios atelierul de pictură...noi și celelalte clase,poate și părinții.

   În drumul spre casă îmi propun să citesc despre lupul dacic,pentru că mi-a plăcut povestirea domnului profesor,iar întâmplarea de astăzi a fost cu totul deosebită.

   Iată povestea:

                ”Decebal a găsit într-o prăpăstie un ,l-a dus în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat. O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i ocazia lui Decebal să fugă şi să se poată urca într-un copac. De acolo, a început să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul.  Când s-a întors în cetate, Decebal

 i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”.                           
,,Și-ți va mai ieși

Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânți,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Și-a potecilor.
Și el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Să te duci în rai.”

 

                                                           Furtuna de pe munte

 

   În casă e o agitație neobișnuită,toți ai mei fac bagaje,sunt îngrijorați să nu uite ceva,să mai ia și...și...Eu,însă,îmi iau rămas bun de la prietenul meu,câinele bun și drag și-i promit un os-cadou la întoarcere.Plecăm,vom merge la prietenii de la munte,vom sta departe de alte așezări,singuri-noi,muntele,păsările cerului și,poate,vreo viețuitoare.Ajungem seara și,lipit de ușă, un bilet care ne anunță că vom fi singuri,prietenii noștri sunt la o aniversare.Îi las pe ai mei să se instaleze și pornesc,fără a anunța,pe o cărare străjuită de brazi înalți.Și deodată sunt luminat de o rază strălucitoare,apoi un tunet și,grăbit,mă adăpostesc sub o stâncă parcă răsărită din pământ. Uimit observ cum  de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nori, cu frunți încruntate și amenințătoare, se ivesc fără de veste și unesc cerul cu pământul..

        Puhoaiele supărate,vijelioase pornesc la vale pe cărările pe care am urcat la venire,vântul ca un vifor furios geme și urlă, fulgerele spintecă văzduhul. Ploaia își picură stropii argintii peste văzduhul întunecat..Ascult îngrozit un alt tunet venit din înalturi,apoi mă luminează din nou sclipirile focului ceresc , iar norii negri clocotesc, și munții parcă tremură până în adânc.

        Sunetul haotic, dar și armonios se aude de pretutindeni. Ploaia cade necontenit, iar brazii trufași păreau niște uriași cu brațele ce se rugau cerului.Era înspăimântător,dar și uimitor.În simfonia cerească,totuși  mă încumet să mă întorc ,,acasă”-unde-i cald și bine- și adorm  cu gândul să povestesc  despre furtuna la care am fost martor.Dimineața a fost o surpriză,fiindcă priveliștea văzută din pragul casei era verde,colorată de florile de munte,iar de pe o creangă mă privea un vultur curios.Aș fi vrut să-i fac un semn, să-l iau martor la povestirea mea,dar a zburat spre locuri știute numai de el,iar eu singur voi înfrunta dojenile.....

 

                                                  Furtună pe mare

Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regattă pe mare. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe apa străbătută de căutătorii lânii de aur. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii.

Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat, dar şi hrană-nu știu de ce,dar mi-e foame mereu.

    Nu am apucat să mă bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale.Prognoza aflată seara trecută o credeam favorabilă navigației,dar știam că pe mare orice vânt poate aduce furtuna. Green-urile -aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă- ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor,părea că din adâncuri brațe uriașe se ridicau spre cerul tulburat de vântul ce plimba norii ca pe niște pagini răsfoite.Ce zeu fusese trezit din adâncul somn de veacuri?Probabil că așa se întâmplase cu Ulise la întoarcerea lui spre casă...noi însă nu voiam să trecem prin încercările acelea.

   Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. Fără să mai am noţiunea timpului,am ajutat pe cei care se străduiau să mențină cursul normal,tăind valurile.

   Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc,dar am trăit momente de neuitat ale unei urgii adevărate,iar atunci când  s-a îndepărtat,am  văzut marea ca trezită din nou la viața calmă, regenerată, mai proaspătă și mai albastră. Perdeaua cenușie a norilor a fost îndepărtată de mâna lui Poseidon, în locul acesteia deschizând o poartă de senin limpede,iar eu mi-am ridicat ochii spre cer și am rostit o mulțumire. 

                                                    Câmpia--descriere

Era într-o dimineață de primăvară târzie și, fă­când câțiva pași până în marginea drumului pră­fuit,am  rămas cu privirea pierdută pe câmpia ce își rostogolea verdele spi­celor. Câmpul întins închidea linia orizontului ca un cerc. Soarele se mai ridicase puțin și începea să ardă, topind contururi și amestecând culorile într-o pastă galben-verzuie. Am avut pentru un moment senzația că sunt un Robinson Crusoe naufragiat în mijlocul câmpiei. O furnică  se urca pe vârful piciorului și continua să înainteze curajoasă printre firele de praf. Câteodată, se oprea ezitând și cer­ceta cu antenele ciudățenia roză a unghiei, ca să pornească, din nou, cucerirea acestei noi planete. Mirosul dulce al ierburilor tinere, de câmpie,îmi era adus de vânticelul cald ce cutreiera hai-hui și care se încolăcea de ființa mea și apoi pornea șuierând mai departe. Ici-colo păsările micuțe cântau încetișor,de parcă-și păstrau melodiile pentru amurg și mai ales pentru seara răcoroasă.Și-n tăcerea netulburată un miros adormitor venea de la un  pui de sal­câm înflorit, subţirel şi firav, care-și adunase toată energia lui într-un ciorchine auriu, de flori. Înaintam încet printre spicele înalte,verzi cu boabele învelite în frunzulițe transparente,lucioase ce păreau ochi minusculi ai unor ființe pitice adunate sub un glob verzui.Dacă aș privi mai bine întreaga câmpie,aș vedea spicele asemenea unor fete subțiri,grațioase ce se legănau după o muzică auzită numai de ele.Ici-colo câte o floare albastră își ridica petalele,pentru a zări macii ce-și roteau frunțile roșii ca niște cavaleri rătăcitori. Cerul este asa cum mi l-am închipuit, un cer al câmpiilor nesfârșite, cu nori alunecând jos, agățându-se de singurul reper,salcâmul singuratic, al acestei imense întinderi.Pământul câmpiei răsufla prin aburii dimineții ce se înălțau, amestecând insectele în vâtejuri cu fuioarele vântului, cu țipetele păsărilor. O forfotă veselă ce iese din străfundurile pământului negru se amestecă cu razele șerpuitoare ale soarelui. Priveliștea îmi taie răsuflarea. În zare, către apus, se zărește conturul întunecat al unei păduri, iar și mai încolo, se ghicesc pâlcuri nesfârșite de crânguri, ce se întind din câmpie până departe,departe.

 Din locul unde mă aflu, nu încetez să mă minunez de nemaipomenitul tablou ce mi se desfășoară înaintea ochilor, în culoarea verde, întretăiate de zborul razant al păsărilor.Aici la câmpie oamenii au trăit totdeauna cu ochii spre stele și cu sufletul la Dumnezeu. 

                                                 O întâmplare cu un porumbel

 

Am plecat să-mi întâlnesc prietenii în parc.Era o seară de sfârșit de vară, peste câteva zile începeam școala.I-am așteptat pe a treia bancă de lângă castanul bătrân,așa ne înțelesesem.Lângă piciorul meu a apărut din senin un pui de porumbel,m-a privit și apoi a căzut pe o parte, amețit, dezorientat. Era   mic și slab, cu pene albăstii și un guler alb , un cioculețul negru, subțire și lung.Fără să-mi mai aștept prietenii,am luat puiul și l-am dus acasă.Cum pot eu ajuta un pui,mă tot întrebam și soluția a venit de la  mama care l-a luat în mâinile ei delicate,l-a mângâiat ca pe un bebeluș și apoi l-a pus într-un coșuleț de flori,niște iarbă uscată și un loc lângă fereastră.Am  descoperit că avea o aripă ruptă...va mai zbura vreodată?Sigur,dacă-l îngrijim!Și din ziua aceea am devenit ,,medic de porumbel”,îl hrăneam cu boabe,firimituri,bea apă dintr-o pipetă și din când în când încerca să se ridice.Și uite-așa au trecut zile,zile,zile...până-ntr-o zi,când pe caietul meu de mate au apărut niște gheruțe...era puiul care zburase din coșuleț și ajunsese pe masa mea.Din ziua aceea mă asista la lecții ba de pe umărul meu,ba de pe o carte.A luat parte la împodobirea pomului de Crăciun și, când îl căutam, era pe o creangă a bradului,apoi a venit mărțișorul și i-am legat un șnur de un picioruș,au înflorit cireșii din curte și caișii,și merii...și-atunci am văzut cum lovește cu ciocul în geam.Mi-am zis că a văzut vrăbiile ,albinele și-am deschis geamul.S-a apropiat de marginea ferestrei,s-a întors spre mine,și-a scuturat aripile și.....a zburat pe o creangă,pe alta... spre înaltul cerului.Nu-mi venea să cred.M-am simțit părăsit,iar mama mi-a spus,zâmbind,că e firesc:fiecare vietate are un rost pe lume.Au venit zilele primăverii,sărbătoarea Paștelui,ouă roșii,masa cu bunătăți sub mărul rotat,iar în mijlocul coșului cu ouă roșii a venit ușor ca un fulg din înalt puiul,acum porumbel mare...s-a rotit și

s-a așezat pe umărul meu.Eram mulțumit,fericit,ne regăsisem,iar mama mi-a arătat cerul albastru...de-acolo venise ......

 

                                  O întâmplare petrecută în parc

 

  Primăvara chiar şi vântul se  simte altfel,îmi spune bunicul,într-o amiază,când ne plimbam prin parcul de la marginea orașului. Ori­cât de tare ar bate, orideunde ar veni, tot vine câte o pală mai caldă,mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul copacilor e altfel.
  Astăzi vântul zboa­ră pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?

  Deși suntem singuri simt ochi nevăzuţi în cotloane ascunse: păsări, animale, duhuri.... O umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte deasupra noastră.Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş, tot mai aproape,mai departe,ca-ntr-un joc. O văd,mă desprind de lângă bunicul și o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o alee și parcă mă îndeamnă s-o în­soţesc.

  În partea aceea a parcului n-am fost niciodată,iar acum descopăr un adevărat paradis:arbori de toate felurile,o explozie de culori,flori nenumărate.O casă din sticlă,înăuntru flori,copăcei,ghivece.Intru cu sfială și descopăr un om în halat alb ce privea un trandafir negru.S-a întors spre mine și,zâmbind,mi-a arătat numele florii:,,Prințul negru”.Am înțeles că acolo e o mică grădină botanică,că omul acela era biologul ce o îngrijea.

  Deodată lângă noi a apărut ea,bufnița albă,ce m-a privit cu ochii ei imobili,misterioși,adânci și mari,scoțând un sunet ca un vaiet.Poate mă saluta,mi-am zis,iar ea nici nu se mișca.Am întins mâna încet și s-a lăsat mângâiată și-a întins o aripă și parcă mi-a întors mângâierea.Mă încarc cu emoţie, cu iubire,îmi umplu sufletul cu bucurie.E ca o vrajă.

  Îmi place locul ăsta și-i spun bunicului care m-a ajuns din urmă că întâmplarea de astăzi mi-a umplut sufletul de culoare şi lumină.Ne vom întoarce în locul acesta,mi-am promis bunicul și l-am salutat pe omul ce avea o bufniță.

   Cerul senin s-a înnorat din­tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Găsim drumul înapoi și dintr-un mesteacăn două lumini mă priveau.Era bufniţa albă ce-și lua rămas bun.

                                      Am găsit o lume întreagă într-un singur parc!

                                                    O zi cu ploaie

 

Priveam cerul ce-și schimbase culoarea din albastrul senin al începutului de toamnă într-un cenușiu ce era străbătut de nori albi ca niște fulgi singuratici, mărginiți cu lumină roșiatică.Lunecau domol duși de adieri de vânt... Și-atunci mi se părea că totul din jur încremenește în parcul în care mă aflam,iar  florile care colorau pajiștile -sfioase şi nemişcate, își înclinau spre pământ petalele  încă strălucitoare, sub adierea vântului răzleţ, ce se strecura din  ascunzătorile frunzişurilor  întunecoase.Ascultam murmurul domol al liniștii și-l simțeam ridicându-se ca o muzică fermecată a  întunericului... și iată că pe cer se aprinde ca o candelă luna rotundă cu sclipiri argintii şi reci.

Și dintr-odată  numeroase mulțimi de nori au apărut fără veste şi au acoperit cerul.M-am simțit înconjurat de neguri ce deveneau fantasme care cu brațe de fum chemau tunetele,fulgerele cu  sclipirile lor orbitoare de lumină frântă.Liniile dansau fantastice pe întunecimile nopţii,tunetele văzduhurilor făceau ca cerul să răsune, pământul să se cutremure,iar eu auzeam pașii unor uriași din poveste cutreierând pământul. Ascuns într-un adăpost alături de câțiva oameni plimbăreți am privit prăvălirea apelor cerești ce se rostogoleau cu furie asupra pământului, cu zgomot.Picăturile mici se transformau rapid în globuri de apă ,iar trotuarul din fața mea devenise o scenă de dans.Uimitoare era perdeaua de apă ce mă izola de restul parcului,așa de deasă era ploaia -șuvoi.Îmi spuneam că văd un potop ca pe vremea începutului de lume... și totuși aerul devenise curat,pur.Ploua torențial,continuu ,crengile rupte își căutau adăpost la rădăcina copacilor unde  nu de mult erau sprijin pentru zburătoare,căteva frunze veștejite se srânseseră într-o grămăjoară care ,poate,va deveni adăpost pentru vreo vietate rătăcită. Tot zbuciumul naturii era ascultat ca un cântec de jale,de dor după zilele cu soare,cu zbor,cu verdele verii.Deodată pe cenușiul ploios o pasăre mică s-a încumetat să sară pe o ramură unde o frunză verde se legăna și-atunci neliniștea,frământarea din jur a încetat, iar pe cer am văzut o stea sclipind timid.Aș fi vrut să mă-nconjoare curcubeul multicolor,dar era noapte și urmărit de licărul stelei am plecat pășind cu grijă printre lacurile străzii,ce se târau spre pământul însetat. Am mângâiat clipa fericită cu speranța că voi fi urmat de luna ivită din nou printre copacii triști și părăsiți... Ploaia ce a trecut a înseamnat graţie,dansul cerului coborât spre pământ,iar în gând îmi spun că fără ploaie, nu ar fi viaţă și-apoi ce?!?!!!norii s-au transformt în picături de ploaie, ca să îmbrăţişeze pământul și oamenii....

   Mâine va fi o nouă zi și poate cu soare....

                                                                 În grădina bunicilor

 

E început de vară și bunica merge în grădina din spatele casei și-mi spune că după cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina şi după cum se mişcă norii, ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic! Dar, spre bucu­­­ria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă mo­lip­­­sesc de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor as­cun­­­se printre ier­buri, care sunt neobosite şi de neoprit, în orice mo­ment al zilei. Cât de mică sau de mare ar fi sau doar cât un ghi­veci, gră­dina de lângă casă te învaţă cel mai simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de lună, de ceaţă şi de ploi,îmi spune și bunicul ce-și ridică pălăria de paie,parcă salutând lumea.

Straturile cu legume aliniate au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor. Încearc să văd legumele verzi încă:roșiile,castraveții,ardeii grași și dolofani,ici-colo câte o floare a soarelui ce caută o rază s-o mângâie,iar la picioarele mele se lungește leneș un dovlecel ce nu se dorește deranjat.Privesc în jurul meu și nu-mi dau seama ce mă atrage.Bunica tocmai îmi spune că e de ajuns sa le acord atenție și ele,legumele îmi răspund, sigur va fi una care îmi trezește atenția, care mă atrage.Dar florile care cresc pe lîngă casa văruită într-un alb strălucitor? S-ar putea să fie o floare care mă reprezintă? Caut cu ochii culorile  și cred că după ce am descoperit-o, trebuie s-o cunosc, să devenim intimi. Și chiar atunci o pasăre zboară peste noi dintr-un pom în altul, se rotește larg,plutește, se uită la noi, la plante, planează ușor, peste parfumul grădinii.Au năpădit curtea şi, oriîncotro mă în­torc, dau cu ochii de niște flo­ri albastre ce sea­mă­nă cu clo­po­ţeii sălba­tici și au pus stă­pânire pe toate col­ţu­rile gră­dinii. Le văd delicate,purtând o pros­pe­ţime în peta­lele care se ascund ruşinate sub nişte frun­zişoare prelungi.Bunica îmi spune că se numesc căldărușe,iar mie –mi vine să râd. Într-un colţ al grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Către cer au rămas nişte crengi golaşe, triste, în neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care şi-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureşe. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu ştiu de ce a rămas cui­bul fără berze.Bunicul îmi spune că în primăvara trecută a văzut cum a venit o barză, a stat o vreme în cuib, a încercat să repare cu cio­cul găurile făcute de ploi şi de vânt, a adus cren­guţe, ca să cârpească stricăciunile,după aceea a plecat. 

Poate că şi-o fi pierdut perechea şi cuibul îi aduce aminte de ea?adugă bunica ,mângâind un trandafir roz,iar apoi oftează: cine ştie câtă amă­răciune poate fi în inima unei berze, cine ştie câtă tristeţe şi moarte au văzut ochii ei, din înăl­ţimile la care zboară? Nu ştiu cum s-o ajut, deşi în­tre mine şi ea stă umbra unor suferinţe care ne-ar pu­­tea lega pe viaţă. Doamne, şi cât de mult mi-ar fi plă­cut să-mi vegheze curtea şi grădina, de sus, de dea­supra pă­mântului!

   Privind grădina de legume,de flori îmi spun că e ușor să crești flori,legume,le dai un bulgăre de pământ și un fir de apă, iar ele îți oferă, zi de zi, imaginea unei minuni.

 

                                     O întâmplare petrecută în timpul unui concert

  Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.

   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:

 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.

    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,

dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbătea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.

  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încât a ajuns un fel de imn național neoficial.

   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...

   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios...

                                             Întâmplare din luna mai

Merg pe marginea pădurii şi păsă­rile mă urmea­ză, zburând pe deasupra mea, alergându-se printre mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte. Adie un vânticel subţire şi încă rece,vânt de mai, care mă învăluie cu mirosul umed al pădurii, mirosul frunzelor și al florilor sălbatice de pădure. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit. Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte sub razele  soarelui câte un norişor alb,e vreun fluture ce s-a ridicat prea sus,îmi spun zâmbind. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte, fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică.

Să merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund al bujorilor de mai.Știam că undeva e un pom pe care-l sădisem împreună cu bunicul,asistați și îndrumați de un pădurar. Poate îl gă­seam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo, un pic înclinat, cu o coroană rotundă, albă, de flori: cireșul meu înflorit. Era ca un soare alb şi strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu albinelor, gâzelor şi musculiţelor ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul glo­bu­lui alb de flori. Câteva vrăbii venite, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind cât le ţinea glasul. Fără îndoială era momentul de glorie al cireșului. Când florile i se vor scutura, va deveni un pom cu ciorchini roșii, pe lângă care toată lumea se va opri,să-i guste boabele dulci. Dar acum? Acum este vedeta de la marginea pădurii, a primăverii. Şi, cu bunăvoinţă ,cireșul lăsa gâzele ameţite de parfumul şi strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare albă din crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Lasă trecătorii să îşi odihnească privirea pe el, să se încarce din frumuse­ţea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoinţă din partea lui. Era iubire necon­diţionată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală, albă ca o lumină ce se lasă atinsă. În mod ciudat, toţi cei  ne aflam în jurul lui, eu,un om, păsări sau gâze, îi răspundeam cu acelaşi fel de iubire.

  Ce altă întâmplare ar fi putut să fie acolo decât  întâlnirea cu floarea de cireș, cu frumusețea, cu afecțiunea, cu gingășia ,cu însuflețirea sufletească, căldura, energia și naturalețea

                                                 O întâmplare petrecută în ploaie

 

Din întâmplare am ajuns pe un drum care parcă mergea spre cer, trecând prin păduri de fag și stejar, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrau în aerul curat al verii. Era ca un tablou viu.

 Știam că, de cum treceam de tufele de alun, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până într-o zi când m-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară.M-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere și am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul. Și atunci...atunci într-adevăr, am auzit...mai întâi un freamăt greu...

    Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit de crengi groase care mă apărau de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau de parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și... în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de fag.

  Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua... creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând. Nici nu-ndrăzneam să privesc cerul,îl socoteam supărat,iar ploaia mi se părea a fi lacrimi,dar eu eram împăcat că mi se așterneau pe față mângâierile ude ale cerului.

  Când ploaia s-a potolit,am simțit că pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de cântece din primăvară.Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Poate e cald mai târziu,poate  prea multă treabă au păsările, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece ca în primăvară.Îmi place că privighetorile continuă să cânte și în timpul nopții chiar după ploaie. Știu, probabil, că un asemenea glas  le-a dat cerul,ca să-i încânte și pe locuitorii pădurilor.

  Iar mie nu-mi rămâne altceva decât să tac, fiindcă în pădure legile sunt altele... și să mai aștept o ploaie de vară.

                                    O întâmplare petrecută în timpul unui joc(de fotbal)

 

Merg deseori cu tata sau bunicul la meciurile de fotbal desfășurate pe stadionul din orașul nostru,deși nu sunt dedicat acestui sport,dar îmi place atmosfera de pe stadion,alinierea echipelor,salutul către tribune,salutul căpitanilor celor două echipe adverse.Tata îmi explică regulile de joc,completat, bineînțeles, de bunicul,care a fost fotbalist profesionist.Îmi povestește că a început să joace pe stradă cu prietenii-vecini.

   Astăzi suntem anunțați că vom desfășura ora de educație fizică pe ternul de fotbal mare,acolo unde se desfășoară meciuri adevărate.Ajungem și pe teren, vedem băieți de vârsta noastră în tricouri galbene jucând fotbal.Sunt juniorii clubului,ni se explică.Profesorul nostru vorbește cu antrenorul și se formează două echipe:șase băieți din clasa noastră,printre care și eu și șase din echipa juniorilor.Ei cu tricouri galbene,noi cu tricouri roșii.Vom juca o miuță-30 minute -în reprize de câte un sfert de oră fiecare repriză.Avantajul este că ei au deja încălzirea făcută,noi facem câteva exerciții ca la orice oră de sport și un arbitru adevărat ne invită în mijlocul terenului,ne aliniem,ne salutăm și auzim fluierul de începerea meciului.Mingea este una adevărată.

    Mingea curge ca pe aţă, cautăm încă aşezarea optimă, şi eu culeg o minge la centrul terenului şi paralizez întreaga apărare a gazdelor cu o pasă în adâncime pentru unul dintre colegi.Și deodată o pasă puternică a unui junior lovește poarta noastră și...gol.Suntem dezamăgiți,unul dintre noi cade,lovit de un adversar și-atunci un băiat de pe margine cere voie să intre în echipa noastră.Arbitrul este de acord și ,,intrusul”aleargă,mingea parcă este legată de picioarele lui,driblează pe toți care-i ies în cale...golul lui este de neevitat.Juniorii sunt derutași,aleargă,dar mingea rămâne numai la noi.Rezultatul ne este favorabil..Juniorii sunt uimiți,nu înțeleg cum niște,,nimeni”i-au învins.Iar noi ne îmbrățișăm cu băiatul străin și-l aplaudăm,recunoscându-l:un fost elev al școlii noastre care joacă undeva într-o ,,țară caldă”.Bineînțeles că ne-a invitat la o prăjitură și ne-a povestit despre meciurile lui din Premier League.L-am privit cu admirație,fiecare gândind că am vrea să fim în locul lui....

 

                                                                  În livadă

 

În pri­măvara a­ceasta a fost iar în­căr­cat de flori, a trecut cu bine peste zi­lele geroa­se de la mijlocul lu­nii trecute, Când am intrat prima oară în curtea umbrită de vie, l-am văzut imediat. Se ridicase cu mult dea­supra tuturor copacilor. Era mai înalt decât mărul de-alături şi, deşi bătrân, părea mai viguros decât cireşii încărcați de flori. Îl întreceau numai brazii care străjuiau poarta de la intrare,cavalerii,așa îi numea bunicul. Tocmai se ter­mi­nase o ploiţă grăbită, şi de peste tot cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul îşi întindea spre mine ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă mă uitam mai bine la el, vedeam cât e de bătrân: mai multe ra­muri erau deja uscate, altele, răsucite cumva ciu­dat, aveau doar câte un smoc de frunze şi flori în vârf. Şi dacă mă uitam şi mai atent, pu­team înţelege tristeţea. Era tare, tare bătrân şi florile pe care le mai avea nu erau, poate, decât spe­ranţa disperată că va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de final. Ştiut este că viaţa pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite, ci în toamne şi în rod.

Când eram mic, în dimineţile cu vânt pu­ternic, mi se părea că cireșii,prunii,caișii din livada bunicului devin păsări. Cre­deam atunci că, dacă îmi voi ridica şi eu braţele, aşa cum îşi leagănă copacii crengile în vânt, aş putea să mă ridic şi să zbor. Şi eram uimit că braţele mele nu fâlfâiau aidoma frunzelor.  Dintre toţi co­pacii, părul acesta este cel mai aproape de su­fletul meu,mi-a inspirat mereu o nobleţe spirituală pe care de mult visam să o ating.Stau sub pomii înfloriți și mă las nins de petale cu gândul că poate voi deveni un om din flori.Livada aceasta, multicoloră primăvara,mă umple de taină și sfială.În livada înflorită simt cum vine de departe un vânticel şi trece prin crengi, ca şi cum copacii ar primi veşti tainice,frunzele se-ntorc spre florile pline de albine,iar eu nu pot pătrunde vreun înțeles, pentru că vine de dincolo. Vântul aduce veşti din cer,pomii își înclină crengile,mulțumind. Când un copac foşneşte, prin frunzele lui vorbeşte Dumnezeu.

                                                     O întâmplare cu o insectă--fluturele

Am învățat că fluturii sunt insecte care aparțin Ordinului Lepidoptera, se transformă din omizi în creaturi zburătoare colorate,cu aripi membranoase acoperite cu solzi microscopici viu coloraţi, care dau sezonului cald un plus de viață și-i trimit pe cei ce-i privesc într-o lume feerică.(dacă citește ,,domnu”de biologie îmi dă sigur 10).

   E vară și de lângă gardul grădinii privesc luminișul crângului ce se întinde până departe.

   E liniște și cald.

   Printre tufele verzi fluturi albi,colorați valsau în văzduh ca niște petale multicolore ce se legănau pe aripi de zefir, o ploaie mă­runtă de polen se scutura pe aripile diafane ale gâzelor,ascunse.Ascultam triluri de pri­vighetori, secondate de ci­ri­pitul păsărelelor  din crâng. De lângă o mlă­diţă de alun, doi ochi mari, mig­da­laţi, blânzi, umbriţi de gene lungi, mă priveau. Era un pui de căprior mic, nea­ju­torat, speriat,dar pe lângă el se roteau fluturii..Și puiul i-a privit ,s-a rotit împreună cu ei și deodată poiana a devenit o sală de dans.

  Crângul era înveş­mân­tat în frunze galbene şi purpurii care, spulberate de vânt, hoinăreau printre ra­mu­rile copa­ci­lor. Ci­ri­pi­tul păsă­re­lelor amu­ţise. Doar o ciocă­ni­toare se auzea bătând în trunchiul unui go­run bătrân. Gâze minuscule şi guşteri subţiri forfotesc printre firele verzi de iarbă şi florile aurii ale păpădiilor, fluturii dansau într-un rim amețitor,în lumina cal­dă,iar eu priveam uimit lumea din jur:fluturii mari cât palma, libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă,muştele ca nişte avioane mai mici...și toate îi înveseleau singurătatea căpriorului.

   A!deasupra mâinii  mele se rotește un fluture gingaş, cu aripioare poleite în culori vii, bate rapid din aripioarele delicate, indecis. Cu o artă desăvârşită zboară schimbându-şi direcţia de mai multe ori într-o clipită. Se zbenguie plin de energie în aer,pare neobosit, urcă şi coboară în înălţimi cu o repeziciune uimitoare.Apoi coboară și se odihneşte sub razele calde ale soarelui blând pe mâna mea,iar eu stau nemișcat. Dacă nu aș şti că e real, aș putea spune că întrega imagine este un tablou. Razele soarelui se joacă în coloritul aripilor fluturelui.Suntem ca o singură ființă,abia pot respira de emoție.Pleacă,se întoarce de parcă și-ar lua rămas bun și se alătură dansului.L-am așteptat și a doua  zi...a venit,s-a rotit,s-a așezat pe mâna mea,apoi a plecat.Îmi spun că tot așa se așează pe mâna nerăbdătoare a unui copil ,pe fruntea unui om nefericit,pe ochiul obosit al unei mame,pe o frunză de stejar,pe o inimă....și-l aștept,pentru că pot șopti fluturelui o dorință și acesta o va purta către Dumnezeu pentru îndeplinire.

 

                                             Despre o activitate preferată---Arta fotografică

 

12 ani...tortul a venit,artificii,cântece,urări,îmbrățișări,gălăgie,cadouri....au venit și bunicii,m-au îmbrățișat și mi-au pus în brațe o cutie...orice numai pantofi nu...a plecat și ultimul musafir...ei!ce cadouri am primit?de toate,unele m-au surprins...și  totuși ce e în cutia de la bunici?...un aparat de fotografiat profesional cu obiectiv,nu din acela mic,apeși și gata fotografia.Bine,dar ce să fac eu cu un astfel de aparat.Invidie în privirile fratelui meu!!!Și-atunci bunicul mi-a explicat că voi învăța arta fotografică,că-și dorește să devin un artist.A doua zi am mers la un club unde se desfășurau cursuri de fotografie...a!dar acolo erau numai băieți mari,oameni serioși.Bunicul m-a prezentat și astfel am fost înscris,n-a uimit pe nimeni vârsta mea și de a doua zi am început să primesc explicații...pe unele nu le-nțelegeam,pentru că nu știam fizică,dar bunicul mă ajuta să înțeleg că fotografia nu e ca pictura,există o fracțiune de secundă,un moment când ochiul,,fură”o imagine.Și uite-așa am pornit,timid,cu aparatul de gât să,,vânez”imagini.

   Într-o zi am ajuns la marginea unei păduri și bunicul mi-a spus să privesc în jurul meu,să ascult,să ating copacii,iarba și-atunci am înțeles că trebuie să mă intereseze poveștile din  lumea în care mă mișc.Am stat ore lângă arborii pe care i-am fotografiat şi am urmărit şi crăpăturile scoarţei, şi cântecele feluritelor păsări,am ascultat cum îşi trimiteau trilurile în văzduh,am privit cum îşi făceau cuiburile şi îşi în­grijeau puii, şi cum era o coroană desenată pe cer... m-am urcat cât am putut de sus într-un copac uriaș şi am privit,am fotografiat de acolo lumea de jos, am simţit mirosul scoarţei şi al frunzelor, am ascultat scârţâitul crengilor sau foşnetul frunzelor în bătaia vântului. Ce univers formidabil şi mai ales ce bagaj de timp poartă cu el: se zice că un asemenea arbore uriaş înmagazinează toată informaţia din jurul său.Îmi amorțiseră degetele apăsând declanșatorul,potriveam mereu inelul de focalizare,selectam diafragma...așa învățasem.

  Seara am ajuns acasă și le-am arătat tuturor ce fotografiasem,dar eu voiam să văd pe hâtie imagine cu imagine și am mers la un atelier,unde un domn specialist ne-a condus într-o cameră obscură,a extras filmul,l-a montat pe o rolă,apoi a folosit soluții...parcă urmărea un magician.Ne vom întâlni în altă zi,pentru a primi fotografiile.Bineînțeles că timpul trecea greu,am fotografiat pisica vecinului,multe,multe poziții ale prietenului meu patruped,i-am urmărit pe ai mei în diferite situații și,în sfârșit,am primit pachetul cu fotografiile făcute de mine,de mine.Multe erau clare,erau adevărate,le-am dus la club și mi s-a spus că două fotografii vor fi prezentate într-o viitoare expoziție.Nu-mi venea să cred!eu un începător să particip la o expoziție de fotografii.I-am mulțumit bunicului și am înțeles că iubesc fotografia, pentru că am regăsit în ea modul meu de a mă exprima, pentru că îmi dă putere să realizez ceva frumos, pentru că mă învață să privesc viața dintr-o altă perspectivă, pentru că prin fotografie pot reda cele mai frumoase clipe și le pot păstra, așa cum penița de stilou scrie povești ce rămân memorate,pentru a fi recitite mai târziu

                                        O întâmplare dintr-o curte......

 

Curtea bunicilor este un uni­vers fabulos, o feerie, un colţ de Rai, cotropit de o splendoare săl­batică, încropit cu migală de buni­cul meu.... o picătură de Paradis pierdut, despre care n-ar ghici nimeni că există dincolo de porţile ace­lei case,cu grădina aceea mirabilă, de o diversitate şi luxuriantă ului­toare... o arcă a lui Noe, plină de plante.  Dar din toată grădina aceea plină de piersici, caişi şi smo­chini, strecuraţi ca nişte santinele cu frunze, prin vie, un singur pom era cinstit cu adevărat şi era aproape ve­nerat de bunicii mei: un prun.

Copacul acela fusese primul care mă atrăgea,mă invita să mă că­ţă­r,să fim împreună.Acolo am avut  prima aventură, curmată, brusc, de bunica. Într-o zi m-am căţărat până hăt, sus, pe trun­chiul prunului. Poate că mă ademeniseră fruc­tele lui mari şi zemoase,poate dorința de a vedea lumea de sus.Dar, din cine ştie din ce motive ne­cu­nos­cute, înainte de aventură, închipuindu-mă Tarzan,mi-am făcut o ținută din fâșiile unei draperii vechi. Şi bunica, văzân­du-mă captiv în copac,deși eu eram ,,bine”, a ţipat. Iar eu, spe­riat, mi-am dat drumul frumuşel, până jos, ţi­nându-mă strâns de trunchiul copacului cu coaja lui aspră, ca spinarea unui arici. M-am zgâriat tot, dar fără urmări nefaste,căzusem pe lutul moale și galben de la rădăcina lui. De atunci, prunul devenise un totem. Ai mei îl ară­tau cu o veneraţie delicată tuturor celor care pă­şeau în Paradisul vegetal al bunicului... Era primul copac în care mă urcasem, primul meu contact cu verticala...ei nu știau că deseori mă jucam în lutul galben înmuiat de ploaie,iar copacul mă ascundea ocrotitor,mai ales când îi încredințam figurinele cu mâini,picioare,povestindu-i lui,copacului, dorința mea de a fi sculptor.Era tărâmul viselor mele...
În primăvara aceasta, l-am găsit uscat. Dar chiar şi aşa, cum stătea acolo, în grădina bu­nicilor, înnegrit pe cer ca o cruce veche, tot mai avea ceva din forţa lui sălbatică şi ocrotitoare.

 

                                                 În poiana cu SÂNZIENE

 

Sfârșit de iunie...dimineața de Sânziene..Din păienjenișul de drumuri care brăzdează codrul de la marginea orașului se desprinde la un moment dat o poiană mai largă, unde pădurea se retrage spre cer și piatra se acoperă cu iarbă. 

Uneori mă întreb dacă nu cumva visele mele sunt aripi cu care pot zbura spre cer... sau noi,oamenii, suntem păsări cu aripile crescute înăuntru???

Îmi întorc fața către soare și cred că umbrele vor rămâne în urma mea Este atât de cald, încât fluturii lasă în urma lor zigzaguri de lumină în aerul încins. Soarele se scurge din cer ca un trunchi de foc. Străbat desișul de salcâmi fragili și înalți, până acolo unde vântul devine subțire, până acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, până acolo unde încep cărările abia închipuite ale pădurii și până unde aerul se face de culoarea petalelor albe.

Sunt într-o pădure adevărată.Iarba e măruntă și deasă, străbătută de cărărui abia văzute, dar pe măsură ce înaintez, văd că salcâmii se fac mai mari și mai mari, pentru că, în cele din urmă, să facă loc stejarilor și fagilor uriași, printre crengile cărora abia pot vedea cerul. Abia atunci îmi dau seama că în pădure nu bate vântul, e ca și cum el ar aluneca pe deasupra și îmi dai seama că în jurul meu e o liniște stranie, că am intrat într-un spațiu diferit.Doar cucul cântă o dată de rămas bun...e ultima lui cântare.
Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, chiar lângă stejarul ce părea o cetate,așa de mare era trunchiul.Era o piatră apărută din adâncurile pădurii și ale cețurilor, albă, uriașă, puțin înclinată, ca și cum s-ar fi clătinat sub apăsarea timpului. De departe, arăta ca o mare siluetă omenească alburind printre copaci. De aproape, fuioarele cețurilor de căldură se agăța de ea. O ating și eu, cu inima tremurând, nu știu de ce. E o piatră veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea.Mă întreb: Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatră străjuind ascunzișul pădurii? Trebuie să se fi petrecut ceva important aici.... și așa am stat un timp acolo, trăgând în piept subțirimea diafană a cețurilor țesute între stejari, trăgând cu urechea la curgerea vântului și la zgomotele mărunte ale pădurii. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierdută, închisă în tăcerea de piatră a locului. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele...Am  fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.

Peste câteva zile m-am întors cu bunicul și în locul acela răsăriseră flori galben-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen mirosind puternic a câmp şi a miere. Era poiana numai cu flori de sânziene, o poiană încărcată de magie… din flori se scutura o ploaie fină de aur,  și...nici urmă de piatră.Am înțeles că pe-acolo trecuseră Sânzienele-zâne,sânzienele fete-flori....probabil că piatra va răsări din nou la anul,dar până atunci bunicul îmi spune râzând: sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie....ei bine ce să cred???

                                   compunere despre Sărbătoarea SÂNZIENELOR

 

Citisem într-o revistă că  noaptea de Sânziene  este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Bunica îmi povestise demult,pe când vizitase Maramureșul că , mai ales ,în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele. M-am rugat de părinți să mergem acolo sus,în Maramureșul cu tradiții încă vii, să trăiesc acestă sărbătoare.Nu,mi-a replicat mama e departe,nu are timp,poate la vară.Da, dar eu vreau acum în iunie.Și-atunci salvarea a venit de la ei,de la bunici,vom merge cu mașina bunicului,eu cu ei.Minunat!Am ajuns în locuri de poveste,am  văzut oameni îmbrăcaţi în haine tradiţionale la muncile câmpului: la cosit , la strâns fânul , la săpat și-apoi de sărbătoare.Popasul l-am făcut la Borşa ,un oraş de pe Valea Vişeu,apoi mai departe spre Vișeu.De dimineaţă, flăcăii îmbrăcați asemenea lui Făt-Frumos umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat.Apoi fetele ca niște zâne în alb culeg flori de sânziene galbene și delicate și-și fac cununi sau le poartă pe cele prinse de la  băieți.Dealurile înverzite par de departe presărate cu flori de toate culorile,sunt oamenii care petrec în hore,cântece ,mese îmbelșugate.Bineînțeles că am purtat un costum popular compus dintr-o basma înflorată, cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali), zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului).Am asculat povești despre ele,Sânzienele-  Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele,fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare.Aș fi vrut să văd cum  fuioarele uşoare de vânt  ale zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.Să dansez cu ele, entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile.Dar am trăit acest moment de răscruce din mijlocul anului ,înscris sub semnul focului, al Soarelui.Am trăit momentul în care , încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se roteau în jurul focului, apoi au aruncat în foc aceste brâuri, ca să ardă odată cu posibilele necazuri viitoare. La finalul zilei, băieții au  rostogolit la vale roţi aprinse, simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Am sărit peste focul purificator,mi s-a spus că , dacă voi trece prin foc, voi sări peste el în această noapte, mă voi purifica şi întregul an care urmează voi fi apărată de duhurile rele, de boli şi voi fi fericită. Da,dar în acele zile de sărbătoare am fost foaaarte fericită și în fiecare clipă ochii mei le mulțumeau bunicilor că-mi dăruiseră clipe deosebite.

                                            Prietenia cu un copac

 

Cine n-a cunoscut vraja pădurii, misterul ei atât de tulburător... imperiul acesta verde și uriaș, plin de șoapte și de miresme, plin de semne și ademeniri, sufletul viu al naturii, pe care îl simt fâlfâindu-mi pe la urechi? Natura reprezintă o zonă de bucurie și lumină. Natura vie este o oază de

regenerare a sufletului, nu natura ,,ca peisaj"-decorul pe care îl văd cu mintea plecată în altă parte. Nu caut peisaje, ci sufletul arborilor, pregătiți, să-și transforme ramurile în candelabre pe care ard miliarde de muguri strălucitori,evantaie de frunze,fructe. Ce fac ca să mă pot întâlni cu un copac?Iată-l... Se află în fața mea, nemișcat, în toată simplitatea și forța lui. Pare să mă aștepte demult, dar semnele noastre omenești de comunicare - cuvintele - nu se potrivesc cu el. Mă apropii în tăcere, cu mintea - purtătoare a unui mesaj de bine, cu sufletul - dornic de comuniune totală, cu simțurile - cele mai în măsură să-mi reamintească drumul pierdut.Dacă-mi pun palmele pe coaja lui zgrunțuroasă sau netedă, pomul se va bucura de atingere,poate-mi va răspunde, iar un dialog începe să se înfiripe, o comunicare timidă la început, apoi din ce în ce mai puternică, până când voi realiza că ce simt este, de fapt, afecțiune. Îl ascult,îmi lipesc urechea de trunchiul lui, pentru a percepe ce se întâmplă în universul ascuns de coajă. Acolo e inima, și încet-încet o aud bătând. Un sunet stins, dar real, care îi măsoară viața. Îi inspir aroma amăruie sau dulce, într-un ultim gest de tandrețe, îmi lipesc obrazul de coaja arborelui cu care sunt pe cale să mă împrietenesc.L-am ascultat povestindu-mi despre florile care creşteau la tulpina lui, despre călţunaşii care-l iubeau atâta, încât se în­tindeau peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îm­brăcau în flori portocalii. Mi-a povestit despre tristeţile şi bucuriile prin care trec ei,copacii, despre prietenia cu fluturii care roiesc în jurul lui, despre veri înecate de căldură, când păsări nenumărate se ascund la răcoare sub frunzele lui şi despre geruri care înghe­ţau aerul și care nu l-au doborât.

   Mă simt bine lângă copacul meu și,când suntem alături,mi se pare că şi inima mea bate câteo­dată mai repede, de dragul lui. Eu mă sprijin de el, el de mine, şi aşa, zilele ne trec mai uşor......

 

                         O întâmplare petrecută în timpul unei activități de lectură

 

 Este o zi caldă,caldă,iar parfumul teiului înflorit pătrunde prin fereastra deschisă.Suntem toată clasa în biblioteca școlii,loc unde ne desfășurăm câteodată orele de română.Astăzi,Doamna ne anunță că vom avea lectură la alegerea noastră.Fiecare voia să-și impună o carte,iar colegul meu a reușit să-i convingă pe toți:: Charles Dickens;titlul:,,David Copperfield.”Sigur fratele meu,liceanul,o citise,pentru că se lăuda cu titlurile romanelor citite.Și-atunci Doamna alege cartea,o deschide și iată ce-am aflat:

                          În ziua nașterii lui David Copperfield, bogata și excentrica matușă, Betsey Trowood, se agitase, pentru că noul copil nu era fată. David este crescut de tânăra sa mamă, văduvă dinaintea nașterii sale și de loiala slujnică,Clara Pegotty. Dar copilăria sa idilică este întreruptă când Mr. Murstone începe să o curteze pe doamna Copperfield. David merge bucuros cu Pegotty să viziteze familia acesteia în Yarmouth - fratele ei pescar, Daniel și nepoții:Hane si Little Emily......

  Încercam să-mi imaginez personajele,cum arată.Am închis ochii și l-am văzut pe micul David,am alergat cu el pe malul unde se afla barca asemenea unei case,am simțit aerul tare al mării,zgomotul valurilor,am râs împreună cu Emily cea delicată....și n-am simțit când în clasă au intrat câțiva oameni,care s-au așezat cuminți și-au ascultat....doar unul îndrepta din când în când aparatul de fotografiat spre noi.La sfârșitul orei s-au prezentat:erau foști elevi ai școlii și voiau să-și reamintească de orele de lectură.A doua zi am primit câteva poze,într-una m-am recunoscut-eram eu cu ochii închiși și mi-am amintit de visul meu.Da! dar acasă am luat cartea din bibliotecă și mi-am propus s-o citesc în vacanță...că doar așa mi s-a spus:Cartea este o grădină în viața omului....

                                         O plimbare în grădina cu flori

 

O vară mai fierbinte ca toate care-au mai fost...privesc apele ce se amestecă şi curg vijelios printre pietre, de jur-împrejur, dealurile par înlemnite în aerul încins de dogoarea soarelui. Poteca pe care merg e plină de fluturi nebuni şi de sute de flori, una mai delicată ca alta.Îmi plac fluturii,întotdeauna i-am perceput ca pe un fel de îngeri. Curcubeul de culori şi mirosuri îmi poartă paşii cu dorinţa de frumos...cu pasiunea mea pentru flori. Ea s-a aprins şi mai tare când am început să observ seminţele cum încolţesc, bulbii cum sparg pământul, şi mi s-a părut că e fascinant câtă putere pot să aibă nişte firişoare de plante atât de mă­run­te. Asta mă inspiră fantastic,iubesc florile! Sunt nişte fiinţe nevorbitoare care îmi dau multă energie,mă inspiră. Bunica îmi arată:uite, o plantă azi poate fi bolnavă şi mâine îşi revine miraculos, alta poate să moară, dar se naşte un lăstar nou,apoi îmi spune că totul e trecător în viaţă, că tot ce e rău trece şi vin lucruri noi, bune, proaspete, sănătoase. Numai să am răbdare să observ  și să am încredere în forţa vieţii. Îmi mai spune,mângâind o floare că ele mă inspiră să merg mai de­parte, să trăiesc, să am o aşteptare de la viitor. Florile simt cine se află  lângă ele și de aceea cresc frumos,ele parcă răs­pund.

 Grădina cu flori pare mai tă­cută vara, în com­pa­raţie cu explozia de cântece din pri­măvară. Culorile vii, formele delicate, fragilitatea trandafirului sunt în fata mea și cred că, dacă sunt  atent la flori, ajung la o revelație a creației, ajung, de fapt, la Dumnezeu. Poate asta este unul dintre rolurile plantelor, să ne ducă la Dumnezeu, nu? Florile de tot felul au o unduire ușoară, ce aduce până la mine un val foșnitor,în centrul corolei lor, percep o scânteie, un bulgăre de lumină, un nucleu strălucitor. Florile seamănă și cu un potir deschis, îndreptat către cer,iar petalele sunt ca niște văluri de taine.Când mă plimb prin grădina cu flori,simt că dialogul cu natura este o ru­găciune, una fără cuvinte, o rugă­ciune tăcută a sufletului... doar emo­ție pură.....

                                              o rețetă!!!!!!!!!!!!!!!!!

 

ingredinte: un copiI:Nică,o familie,numeroasă,o casă plină de bucurii,dar și de griji,un bunic,două capre,un pumn de cireșe,zăpadă multă,câteva unelte de colindat,apa Ozanei limpede,o șezătoare,băieți și fete,cai,căruță,râsete și lacrimi

MOD DE PREPARARE:      Se ia un copil dintr-un sat de munte,Nică,I se cunoaște familia întreagă,se amestecă printre copii la școală,i se dă o carte bisericească și toate cuvintele i se amestecă în cap,se adaugă niște daruri de la moș Fotea,se face inaugurarea calului năzdrăvan de Smărăndița popii,apoi se pun la copt idei năstrușnice:cum se poate scăpa de o pupăză țipătoare,cum se poate fugi dintr-o casă cu două capre,cum se fură cireșe,cum se poate scălda în apa Ozanei,cum se colindă de Crăciun.În final se trimite băiatul departe de casă la școala de popi,după dorința mamei,se plânge și se pleacă într-o zi de sărbătoare.

 

   ATENȚIE:A SE CONSUMA CU ZÂMBETUL PE FAȚĂ,A NU SE URMA ÎNTÂMPLĂRILE RELE,a se citi la orice vârstă!

         POFTĂ BUNĂ LA CITIT!!!!!

 

                                                       Eu și universul meu familiar

 

               Universul meu este acesta în care tră­iesc!

Pentru mine, copilăria rămâne cea mai solară vârstă. O simt şi acum ca pe o minune, ca pe o îm­brăţişare a lui Dumnezeu. O feerie. Perpetuă ui­mire. Un început de Rai, în care mama şi tata sunt me­reu tineri şi frumoşi,bunicii și mai tineri și mai frumoși... O simt ca prima lecţie despre iubire, despre cea mai sinceră şi nemu­ritoare iubire, cea părintească. Ca pe o placă tur­nan­tă, de unde pornesc apoi toate drumurile vieţii mele.

  E adevărat,,Copilăria e inima tuturor vârstelor”,e universul în care mă simt iubit și ocrotit.
  Eu cred că este acel sentiment de maximă siguranţă, că pot şi să zbor dacă vreau! Şi... mai ales, felul în care aş­tept să se facă dimi­neaţă!Atunci simt că sunt în contact cu pământul,poate de aceea îmi place să-l simt, când merg desculț prin iarba înrourată sau pe nisipul cald sau când culeg o piatră și o netezesc cu palma, simt o vibrație ciudată.Închid ochii și cu mâna lipită de ea încep să colind

într-o  o navă spațială cu totul specială, pentru a vedea ceea ce ochii mei nu pot să vadă.Împreună cu toți ai mei plec către una dintre cele mai frumoase stele, care își trăiește ultimele momente de existență:Eta Carina,apoi  către constelația Săgetătorul,apoi spre constelației Orion,unde vom vizita o adevărată…creșă de stele.

Iată-ne ieșind din galaxia noastră și... plecăm într-o lungă călătorie pentru a admira…un Quasar, un obiect extrem de îndepărtat care emite o cantitate inimaginabilă de energie.Credeți-mă, nimic nu este mai fascinant decât să mă pierd alături de cei dragi printre minunatele alcătuiri care populează Universul în care trăim.Revin în realitatea în care sunt acasă,legănat de povești,privit cu drag,înconjurat de ochi luminoși. Din stele sunt alcătuite visurile noastre...,iar eu sunt fericit...nu pentru că alerg printre stele,ci pentru că nu sunt singur.Sunt în universul ceresc și cel pământesc,dar împreună cu universul meu,cu familia mea și-atunci simt că peste tot e casa noastră,că toți iubim soarele și luna,sărbătorim Nașterea și Învierea... și astfel trăim o bucurie inexplicabilă.

  Sunt în armonie cu lumea văzută și nevăzută,cu cei de-aproape și cu cei din stele, trăiesc aceste stări, dar mai ales scriu despre aflări, despre transfigurarea în dar şi permanenţa însoţirii cu Dumnezeu.

 

                                                 Eu și lumea din jurul meu

 

În fiecare zi,când mă trezesc îmi pare că aud o voce ce-mi spune cu blândețe:Bine-ai venit în minunata lume a oamenilor!Privește în jurul tău-Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi, şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie - e primăvară! 

  Iar eu mă simt fericit,că m-am trezit dintr-un vis,prin care-am trecut ca printr-un unui tunel de lu­mină.În fiecare zi îmi pare că gust pentru prima oară adevărata senzaţie a libertăţii! Mă simt uşor şi realizez că pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp... fapt care nu mi se pare deloc ne­obiş­nuit.

  Iată-mă  purtat de dansul fulgilor de nea într-o lume a ghețurilor veșnice, într-un loc magic unde veselia Crăciunului nu se stinge niciodată.

 Ajung apoi în deșert,unde  întâlnesc precum Micul Prinț diverse făpturi.Șarpele este o creatură misterioasă, cu o anumită cunoaștere despre lume și o doză bună de luciditate,care-mi spune că așa cum sunt aici singur pot fi  singur și printre oameni, acesta fiind un mare adevăr.

  Și învăț  încă  o lecție: aparențele pot fi înșelătoare;cei pe care îi considerăm slabi, pot fi de fapt puternici, iar cei care apar în ochii noștri drept puternici,s-ar putea dovedi slabi.Îl privesc pe colegul meu care întârzie mereu la prima oră, la școală.Delicat,sfios,își cere scuze,se așează în bancă cu un aer trist.Nimeni nu l-a întrebat nimic,nu i-a iscodit tristețea,doar domnul de sport a aflat totul despre el,când l- a invitat într-o sâmbătă și pe el alături de noi toți la un meci.Cu lacrimi a refuzat politicos.Trebuia să fie alături de bunicul său bolnav,singura lui ființă din familie.Din ziua aceea a avut o nouă familie-părinții noștri și noi toți colegii lui.

  Privesc în juru-mi și observ: așa e lumea!oare sunt și eu așa?

  Viața este un pustiu în care poți muri de sete.Fie te poți salva,dacă ai credință-am învățat la Religie-fie caut Fântâna-viața,nemurirea,tinerețea veșnică-îmi spune vocea blândă.

  În lumea mea,familia,prietenii ,toți din școală,mari sau mici,oamenii de pe stradă, necunoscuții,cărora le zâmbesc,iar ei mă salută ,,Bună,prietene! mă simt scăldat în iubire, bucurie, extaz şi minunare. Nu mi-aş putea imagina nicio­dată că iubirea poate fi atât de intensă.

  Îmi mai place să explorez şi să descopăr lumea din jurul meu, de aproape sau de mai departe.

Ăsta-i unul dintre motivele pentru care-mi place să merg printre oameni. E felul meu de a mă familiariza  cu mediul în care mă aflu şi, cumva, îl fac al meu, mi-l însușesc, devine parte din mine.

  Lumea din jurul meu e ca un potir cu de toate. Faptul că e pace mă bucură, creându-mi speranțe.

  Cei de-acasă îmi spun să ascult ciripitul păsărilor, să sorb picăturele de rouă ale dimineții, să privesc verdele copacilor,toate sunt unele din micile frumuseți ce mă  înconjoară zi de zi--aceasta este LUMEA din jurul meu,o lume în care mă las purtat de entuziasm.

                                                 Iubirea pentru natură

 

Ce este dragostea de natură? Nu ştim prea clar. Natura tace. Inimile noastre bat. Inimile noastre bat pentru ea. Natura ne oferă resurse, dar mai presus de ele ne oferă bucurie celor care o iubim. Bucuria vine din dragostea noastră pentru ea. Un peisaj minunat, o mare la răsărit, o floare în grădină – fiecare ne vorbeşte, ne spune ceva inexprimabil în cuvinte.

Dragostea de natură pare să fie un dar de la Dumnezeu, pe care, o vreme, nu ştim de unde îl avem. Când aflăm, natura ne devine carte. Putem citi în ea grija Lui pentru noi şi bucuria cea mare.

Natura e bucurie, omul e bucurie, lumea e bucurie.

Privesc un peisaj ce poate fi văzut rar:galopul cailor sălbatici prin pădure,apăruți  într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, sunt un miracol! Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

Mă înfioară de fie­care dată mă­reția bolților de frunziș, vâr­fu­rile atât de semețe ale arborilor profilate pe al­bastrul cerului, ne­clintirea crengilor sau neli­niștea lor prevestind furtuna.

Mă pierd în împărăția pădurii, aici îmi găsesc liniștea și pacea sufletului, mă des­făt cu frumusețea luminișurilor, as­cult fe­luritele cântece ale păsărilor, cu­le­g clopoței albaștri.  Arborii sunt vii și vorbesc,îmi spune bătrânul apărut ca din pământ, se mișcă unduindu-și ra­mu­rile pe vânt, privesc  spre cer, apoi în jos, spre pământ, cu care pă­reau să se afle în legătură directă: cu solul nisi­pos, cu ier­bu­rile mai degrabă uscate, cu fur­nicile și cu ce­lelalte in­sec­te care for­fotesc la rădă­cinile lor.Omul acesta se pare c-a ajuns să cunoască fiecare copac din pădure,merge pe poteci nevăzute,se adăpostește sub plante cu frunze uriașe de ploaie si de furtuni,recunoaște fiecare fel de arbore doar atingându-i scoarța cu mâinile.Cu o creangă atinge pământul și izvorul cu apă vie adună animale felurite,coborâte parcă dintr-o arcă.Toate îl privesc pe bătrân și-și pleacă privirea,iar el le strigă cuvinte înțelese doar de el,omul,și ele,ființele necuvântătoare.

Între ei e iubire,pădurea este altarul în fața căruia toți se închină.

Pleacă urmat de caii sălbatici,de ciute și cerbi de urșii mormăitori,de lupii cu ochii sticloși,de păsări și fluturi, rămân apele izvorului fermecat ce nu vor seca niciodată, iar eu știu că cei care ascultă șoaptele apei,foșnetul pădurii rămân copii în adâncul sufletului și vor putea intra mai ușor în împărația cerurilor, cum se spune în cărțile vechi.

 Era atâta li­niște împre­jur, încât ui­t  de mine, aten­t doar la prive­liștile care mă înconjoară. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. O furnică ceva mai mare sau poate o iederă fericită că poate să se înfă­șoare pe-un fir de soare. Eram în al nouălea cer! Prin­tre îngeri....

Natura mă iubea,eu o iubeam și-o înțelegeam...totul era armonie ca în prima zi a lumii. 

 

“Când mă aflu printre voi, arbori din aceşti codri, scria Victor Hugo, în tot ce mă înconjoară şi mă ascunde totodată, în singurătatea voastră, unde mă retrag în mine însumi, simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte”.

 

                                                  Povestea unui copac

 

Era cald, cald, luna iulie era pe sfârşite, pădurea din jur strânsese atâta căldură, încât, dacă intram prin­tre copaci,mă simţeam într-un cuptor.  Privind cum se mişcă o frunză de ferigă aco­perită încă de rouă de la rădăcina mea, am simţit că un­de­va, în lume, există un loc în care chiar în acel moment se întâmpla ceva. Eram, aici, deja un copac bătrân când i-am întâlnit. I-am văzut de departe, când nu erau decât nişte mo­gâl­­deţe pierdute prin fân, singurii care găsiseră po­teca ce ducea la mine. Urcau. Creşteau. Îi vedeam tot mai bine. Un om mare şi un om mic, prinşi unul de altul cu cren­gile lor albe şi ciudate, nişte fiinţe subţiri, sin­gure, păşind, strălucind, făcându-se tot mai mari, mai vii, mai clare. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Eu așa cred că oamenii nu văd, oamenii nu aud, oamenii nu ştiu, oamenii nu simt, oamenii nu înţeleg, oamenii uită, oamenii vor­besc, oamenii taie, oamenii ard, oamenii cioplesc, oa­menii mint. N-aveam nevoie de oameni. Am încercat să-i alung. Măcar atât puteam face. Am trosnit înfri­coşător din toate încheieturile mele bătrâne, m-am scuturat de crengile uscate şi le-am aruncat asupra lor. Să ştie că n-au ce căuta aici. Că nu sunt locul lor cu umbră şi verdeaţă. S-au ferit. Am tăcut îmbufnat, nu mi-am mişcat o frunză, dar, sincer, pentru că nu pot minţi, pentru prima oară în viaţa mea de fag uriaş, am simţit cum mă inundă o sevă caldă, clocotitoare, şuie, am simţit cum rădăcinile mele freamătă şi răscolesc pământul, am simţit cum mă topesc şi mă înalţ, cum mi se trezesc piticii din scor­buri, ziua în amiaza mare. Cine a mai pomenit aşa ceva? Şi am tăcut, iar mierlele, gaiţele şi coţo­fenele au zburat toate până la mine să vadă ce se în­tâmplă, de ce m-am tulburat, ca ultima salcie de câm­pie. Mo­gâldeţele alea albe n-au părut să simtă ceva. Aşa sunt oamenii, sunt atenţi numai la ei, nu trăiesc fiinţe mai anapoda pe lume. Mi-a fost şi ciudă că m-am arătat atât de slab în faţa lor, eu, tocmai eu, scor­burosul, rămurosul, nodurosul, umbrosul, singu­rosul, cel care îndrăzneşte să se certe cu vântul, să nesocotească ploaia şi să îmblânzească arşiţa. Şi le-am trimis mu­şu­roaiele de furnici de la rădăcină să-i cotropească, iar ei au rămas... le-am trimis albinele şi bondarii să-i gonească, iar ei au rămas... le-am trimis piticii din scorburi să-i smintească, iar ei au rămas. Erau oa­meni şi nu se lăsau înduplecaţi. ,,Pitici, văd pitici", i-a spus cel mic celui cu păr alb, iar cel alb a spus ,,unde?", iar cel mic i-a arătat unde, şi el a râs şi i-a spus ,,îi văd", şi amândoi au rămas încremeniţi ca nişte copaci mici, care se umplu de pitici. Oamenii vorbesc. Oamenii tac. Oa­me­nii zâmbesc. Oamenii mi-au arătat ce e încrederea,simpatia,înțelegerea,apropierea...atunci, în ultima vară a vieţii mele. I-am văzut apoi cum plea­­că, pe poteca mea pierdută, cum se pierd mici, tot mai mici, prin iarba înaltă. Am ştiut că n-am să-i mai văd niciodată. Apoi mi-am veştejit frunzele şi am aşteptat să vină ultima iarnă.

 

                                                           Ploaia de vară

 

 Soarele arzător al verii mă îndeamnă să merg la umbră. M-am gândit așa, deodată, să mă duc în pădurea de salcâmi, tare dragă, care mi-a adăpostit adesea sub bolțile ei jocurile copilăriei. Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

Cât stăteam ascuns în ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai întâi un fâșâit și apoi am văzut-o așa cum n-am mai văzut de-atunci niciodată venind ploaia. Adică, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea verticală ce se apropia văzând cu ochii de locul unde mă aflam. Am fugit din fața ei și m-am așezat sub crengile unui fag scorburos,ce crescuse rătăcit printre salcâmi, ca să mă apere.Acolo am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit.... mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului,auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-odată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.
Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând..... 

 

                                                    Plopul de la fereastra mea

 

Într-o zi am observat că în dreptul ferestrei se întâmplă ceva. De dincolo de geamurile camerei se uita fix la mine o albină,așezată pe ramura plopului,pe care-l știam de când s-a hotărât că aceasta este camera mea. Subțire și lung, își apropiase crengile de fereastră și mă privea. Când a realizat că îl văd, a început brusc să freamăte vesel, mișcându-și frunzele cu o viteză fantastică, de parcă era acționat de-un motor. Am înțeles că vrea să-mi arate ceva și m-am dus la fereastră. Am tras un scaun, m-am suit pe el în genunchi și-am văzut că plopul nu era singur.În jurul lui mai erau patru arbori, la fel de subțiri și de tremurători. Aveau miliarde de frunze ca niște miliarde de degete, pe care și le mișcau neîncetat. Din cauza asta, lumina sau ploaia sau ce mai curgea din cer peste plopi era spulberată în toate direcțiile, ca o iradiere scânteietoare. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Dimineața, plopul mă trezea cu un susur vioi, mișcându-și frunzele în rafale, la prânz făcea baie de soare vibrând ca un bondar fericit, iar seara își spunea rugăciunea, cu ramurile întinse spre stelele de pe cer,iar eu îl contemplam fermecat.

 Plopul din dreptul ferestrei se mișca și fremăta fără odihnă, și chiar dacă nu înțelegeam tot ce spune, știam că voia să mă înveselească, să mă facă să uit de supărările,de grijile mele. Așa s-a și întâmplat. Încet-încet, m-am lăsat atras de jocul lui și m-am mutat la fereastră, ca să-l observ mai de-aproape. Atunci am văzut că vorbește cu ceilalți plopi, dar și cu păsările, cu norii de pe cer și cu vântul, cu tot ce se mișca prin văzduh. Nu pricepeam ce își spun, dar din direcția lor venea către mine ceva special, un soi de undă care avea consistența și intensitate copilăriei ce face ca lumea să se­mene cu un Para­dis. Atunci am înțeles că tot ce mă-nconjoară es­te miraculos, începând cu gândăcelul care se ca­ţără pe un fir de iarbă, ori flu­­turele care se lea­gă­nă pe o floare. Tot ce se petrece în jurul meu mă în­car­că de lumină şi bucurie....totul este viață!!!!!!!!!!!

 

                                                             Nufărul

 

O pasăre se opreşte la fereastra mea. Stă învelită în­tr-un penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă şi mă scru­tea­ză atentă, cu ochii ei mici şi negri, înfoindu-şi penele, liniştită.O urmez afară în aerul verii,unde  mă întâmpină mai întâi cu o tăcere asur­zitoare. O tăcere care şerpuieşte biruitoare, întreruptă, ici-colo, de zborul fluturilor albaştri, de parfumul buruienilor date în floare şi de iarba care a crescut uriaşă, ca o aripă a destinului, peste tot. În vârful unei coline potopite de flori şi de iarbă, înghiţită, de-a dreptul, de vegetaţia dezlănţuită nă­valnic, miresmele şi fluturii verii înconjurau un bujor rătăcit din alte lumi ce înflorise ca o jerbă de purpură. În plimbarea mea ,am trecut  pe lângă un lac împodo­bit cu frunze şi flori de nufăr. Apa liniştită purta povara scumpă a frunzelor mari, rotun­jite şi a flo­rilor albe şi dia­fane, care pluteau cu o graţie ne­sfârşită. Nuferii sunt florile care dă­ruiesc frumuseţe, calm, puritate şi o senzaţie de plutire şi vis. Când mă uit la ei,simt cum mă îndeamnă la tăcere,mă duc cu gândul la rugăciune, la linişte şi pace lăun­trică.Pe mal,lângă picioarele mele,un nufăr ieșit din apă,își etala fru­mu­seţea.L-am cules și l-am dus acasă, voiam să-i păstrez fru­museţea, mirosul plă­cut şi să-i amân, pe cât se putea, sfâr­şitul. Nimerind zile însorite şi calde, s-a des­chis pe verandă, şi-a deschis floarea să vadă locuri şi oameni noi. A fost uimirea celor care nu mai văzuseră o floare ca asta  S-a mai deschis într-o dimineaţă şi a primit sărutul soarelui şi al unui fluture roşu ca purpura. Ultimul omagiu pentru frumuseţea lui ireală. Apoi s-a stins. Am stat lângă el şi l-am privit cu întris­tare cum nu mai reuşea să-şi des­chidă petalele. Dez­rădăcinat, stârnit de la locul lui, îşi pierduse forţa şi bucuria de a trăi. Departe de locul lui, se simţea fără rost şi străin... nufărul meu a murit. Nufărul este o floare smerită care se supune voii lui Dum­nezeu....

 

                                                      Pe potecile pădurii

 

Vara miroase a mere pârguite și a iarbă proaspăt cosită. Dealul pe care-l urcăm eu și toată familia este traversat de un râușor cu maluri înverzite care se termină în pădure, ca și cum tocmai ar fi coborât de-acolo, lăsând urme de melci uriași. Pădurea de pini! Apoi pe costișe, fără nicio ordine,copaci,tufe, ierburi crescute în libertate creează o atmosferă plină de verdeață.
De departe se aud cosașii ascuțindu-și cu piatra lama de fier... cântă un cocoș... fluturi, greieri, flori mici, necunoscute... toate și-au păstrat frumusețea sălbatică neatinsă. Totul este armonios și curat. Cu cât soarele coboară mai jos, în spatele dealurilor, cu atât verdele devine mai profund.Apoi,  drumul nostru trece printr-o pădurice de brazi, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi, tot urcând, să se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori multicolore și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Ajunși în poiană, trebuie să ne croim singuri cărare prin ierburile năvalnice.

E o liniște neobișnuită, densă, o liniște pe care poți pune mâna, poți să o guști, să-i simți aromele împrumutate din chiar pârga darnică a verii. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să ne arate drumul, să ne călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu. Razele soarelui rămân suspendate,plu­tesc ca un abur auriu, prin locul ăsta, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează.... Mergem mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-avem încotro, urcăm, mergem mai departe. Dar nu e doar atât. Apare o altă potecă ascunsă sub covorul de cetină uscată care ne poartă într-un loc unde brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină. Abia sus,spre cer mai pot vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare. Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul meu. Gândul îmi spune că e bine să nu fiu singur, atunci când păşesc pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată, nu-mi va fi dat să în­tâl­nesc nişte brazi care să vor­bească mai mult. De jur îm­pre­jurul meu, crengile se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii își povestesc, într-o limbă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele,iar eu mă opresc și le ascult.....

 

                                                               În pădure

 

Am plecat departe de oraș,să respirăm aer curat,ne-a spus bunica,în timp ce împacheta al zecilea pachet...nu ne mutam definitiv,plecam pentru o primăvară și o vară doar.

Am ajuns și am privit de jur-împrejur.Casa veche a bunicilor se afla exact lângă locul din care pornea poteca ce ducea în pădure. La marginea ei se aflau câțiva castani uriași, dar spre adânc, existau arbori fascinanți și misterioși, pe care nu-i cunoșteam. În preajma lor, lumina părea să ia forme omenești, iar sunetele se deformau. Intram într-o altă dimensiune.  Mergeam cu grijă în recunoaștere, urmând strict cărarea și ramificările ei, temându-mă de întâlnirea cu animalele. Mai târziu,peste câteva zile, am îndrăznit să pătrund în adânc, pășind ușor, cel mai adesea cu picioarele goale, ca să nu fiu simțit de păsări și șerpi.... Așa am făcut cunoștință cu toate soiurile de arbori. Așa am învățat că fiecare avea firea și vocea lui, că erau la fel de diferiți ca și oamenii, că se bucurau și mureau ca și oamenii, că luptau și năzuiau împreună, că vorbeau între ei. În pădure era când o rumoare abia perceptibilă, când un soi de adiere sonoră care venea și pleca, dar indiferent de conținutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea că eu eram bine venit acolo, în pădurea adâncă, printre copaci. Nu știu de unde-mi venea aceasta senzație, dar într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt atras în mod special de un copac. Un frasin uriaș, cu ramuri gigantice, îmi transmitea o ospitalitate vibrantă.

Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am rezemat cu un umăr de el. L-am mirosit și i-am simțit aroma amăruie. I-am atins scoarța aspră cu palmele și am simțit curentul viguros care îl traversa. Simțeam cum prezența lui îmi dă putere, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că arborii simt prezența omenească și că reacționează la ea. Iar într-o zi, am înțeles că mă îndeamnă să-l explorez. Doamne, ce bucurie să descoperi că mă pot cățăra în copaci! Așezat pe o ramură cât mai înaltă, rămâneam acolo ore întregi, legănat de ritmul lent al arborelui puternic. Ascuns și protejat, puteam să văd zborul păsărilor în căutare de insecte, trecerea ploii și a luminii prin frunzișul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul altă înfățișare. În jurul fagului gravitau popoare uriașe de păsări, roiuri de fluturi și de insecte care nu puteau fi văzute de pe pământ. Dar mai existau și alte avantaje, nenumărate detalii pe care învățam să le observ: nuanțele diferite pe care le lua lumina în pădure, bucuria cu care copacii se întindeau către soare, orele diferite la care începeau să foșnească și să respire, umplând pădurea de aburi strălucitori, felul în care plantele agățătoare se chirceau, dintr-o dată, anunțând că vor veni ploile. În brațele copacului uriaș, puteam să mă pierd în visare sau să învăț pentru școală, fără a rupe contactul cu viața care mă înconjura. Până la urmă, m-am contopit atât de profund cu pădurea, încât în drumețiile mele, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Devenisem al lor.

                      Pădurea mă acceptase definitiv..................

 

                                 despre ȚARA de FOC

 

Am citit cartea ,,Toate pânzele sus”, dar mi-a plăcut și filmul și m-a uimit locul unde își propusese căpitanul Anton Lupan să conducă goeleta Speranța, în căutarea prietenului său, Pierre Vaillant- ei bine, da: în Țara de Foc, adică la capătul lumii, adică în sudul Americii de Sud, acolo unde se întinde legendara regiune Patagonia.Mă uit pe un album cu hărți și poze și găsesc Ushuaia e cel mai sudic oraș al Terrei,îmi place o poză  cu fascinantele colonii de lei de mare, cu simpaticele lor ritualuri,în alta văd zburătoare care mai de care mai fascinante, ce trăiesc în perfectă armonie cu pinguinii, focile de mare și orcile. Iată o poză interesantă :El Tren del Fin del Mondo (Trenul de la Capătul Lumii),  care trece pe lângă Cascada la Macarena, pe lângă colibele unor triburi indigene Yamanas care au populat mii de ani acest loc. Cascade, râuri, lacuri, păduri magice – o lume de poveste.De ce mă interesează Țara de foc?acolo în mijlocul verii este ceva ciudat :într-o singură oră un om poate experimenta mai multe anotimpuri: vara, primăvara (sau toamna) și iarna –soare,cald,după vreo 15 minute,a venit norul,s-a pornit vântul și, la un moment dat începe să ningă abundent!

                                     Dar chiar așa: de unde vine denumirea de Țara de foc?
----oare de la focurile aprinse pe țărm de locuitorii originari, yahganiii insulei când vedeau vasele europenilor mergând spre bogățiile din vestul îndepărtat?de ce le aprindeau?poate să-i  avertizeze pe cei care erau la pescuit, să se întoarcă acasă sau să sperie navele europene, fiindcă, aprinzând mai multe focuri, se dădea impresia că erau mai mulți... sau la focurile acelea se încălzeau,pentru că țara este situată în zona de climă rece în emisfera de sud a globului?

Cred că zonele australe (ca și cele arctice) au ceva special, o magie pe care nu se găsește altundeva prin lume. Culoarea cerului este deosebită, lumina soarelui este alta decât chiar și în zonele temperate, unde se află și România.Florile au niște culori extrem de vibrante, unele de-a dreptul țipătoare, fauna este destul de săracă: guanacul,vulpea lui Magellan, vulpea albastră, pe stâncile abrupte sălășluiesc pescărușii și albatroșii, iar la baza acestor stânci sunt pinguinii.

Am aflat că un român,Iuliu Popper (1857-1893)ce participa la prospecțiunile geologice din zonă a numit râuri și munți din Țara de Foc cu nume românești: Capul Sinaia,lacul Bușteni, râul Ureche sau Rosetti, munții Manu sau Carmen Sylva. 

    Cum să-mi închipui acestă ȚARĂ a focului? asemenea soarelui prin razele sale, focul cu flăcările lui simbolizează purificare, iluminare,a fost smuls din cer și dăruit oamenilor,aducându-le căldură,iubire,fericire....o astfel de ȚARĂ este ca o cetate a fericirii....

 

     Să nu uit că am învățat despre ȚĂRI și la noi în Romănia : țara Hațegului;țara Făgărașului;țara Moților;țara Loviștei;țara Călatei; „Țara dincolo de negură” din bălțile Dunării-cartea lui Sadoveanu----voi scrie și despre ele,când voi afla mai multe.......

 

                                                      În grădina cu flori

 

De câteva ori am văzut-o pe mama răsfoind o revistă în care erau imagini cu flori sau grădini, plante,iar fața ei nu exprima plăcere,bucurie,ci rămânea îngândurată,apoi mi-a povestit despre locul unde crescuse,un loc al florilor.Și iată-mă într-o zi poposind împreună cu părinții într-un loc al amintirilor din copilăria mamei.Acum am înțeles că dragostea pentru aceste minuni ale naturii - florile - n-ar fi fost, poate, niciodată de­pli­nă, fără exis­tenţa acestui mic univers de cu­lori şi miresme,pe care-l știa și-l iubise din copilă­rie.
Era mica grădină din sufletul ei, în care mâinile harnice ale unei femeii sădiseră şi îngri­jiseră toate florile. Ne-a întâmpinat la in­trare și în razele soarelui mi s-a părut că o mai văzusem poate într-un film,poate într-o imagine dintr-o carte.Lângă ea străjuia un maiestuos ar­bust de lă­mâiţă nins de flori albe, al căror parfum dulce-acrişor înmiresma toată curtea.Am alergat spre centrul grădiniţei ocupat de un mare rond, în mijlocul căruia trona o tufă uria­şă de cerceii doam­nei-am râs când mi-am amintit de cerceii doamnei de română-erau la fel. Pe tijele-i înalte, fragile, se înşi­ruiau, la dis­tanţe per­fect egale, flo­ri­celele roz, în formă de inimioare, mai mari la bază, din ce în ce mai mici spre vârf. Iată cre­ţişori roşii, cu flo­rile ase­menea unor bă­nuţi-de unde vin numele acestea,mă gândeam,zâmbind, garofiţe  multicolore,niște flori roşii bătute, cu miros uşor pi­perat, dar şi pestriţe -galben cu roşu-le-am uitat numele. Pe fun­dalul grădinii, lângă gardul ce ne despărţea de strada din spatele casei, se înălţa, până dea­su­pra gardului vechi, cui­şorul - un arbust cu flori minuscule, în for­mă de cui­şoa­re, de un galben-auriu, atât de plăcut mi­ro­si­toa­re, încât în timpul înfloririi, toţi veci­nii care tre­ceau înălţau capul, pentru a afla sursa îmbă­tă­toarei mi­res­me. Preferatul mamei era trandafirul alb, lipit de pe­retele casei. Bucuria mea cea mare a fost ca din când în când îmi dezlipeam frunzele de pe talpă şi mă mi­nunam de im­primeurile firave ale nervurilor acestora. Apoi,m-am ins­talat cuminte pe un scău­nel şi am aş­­teptat ca mama,care o ajuta pe gospodina cu flori să-mi aducă pâinea caldă aurie şi parfumată,nu mai mâncasem niciodată așa ceva...
Un trandafir crescut chiar în dreptul ferestrei casei intrase printr-o spărtură a unui geam şi înflorise în casă, dea­supra mesei de sub fereastră. Poate căuta pe cineva...

Aici, în micul paradis, am învăţat denu­mirile tuturor florilor, aici am privit fascinat agitaţia gâzelor, bondarilor, al­binelor, care culegeau polenul şi nectarul dulce al florilor.

 În ziua aceea mama nu mi-a dat în dar numai gră­diniţa amintirilor ei, ci mi-a împodobit sufletul cu în­ţe­lep­­ciu­ne, generozitate şi dragoste. 

 

                                                                  Bucuria urcușului

 

 Max latră și aleargă,deși nici eu,nici el n-am fost pe aici și astfel ajungem într-o po­ia­nă întinsă, înconjurată de păduri bătrâ­ne. Într-o parte a poienii e un izvor umbrit de cren­gile unor brazi uriaşi, Izvor limpede şi rece, ieşit cu greu din muntele renumit pentru sărăcia în apă, căci piatra albă, calcaroasă, înghite izvoarele înainte de a le lăsa să izbucnească printre ierburi. Izvorul e o binecuvântare în acest loc cu  pă­duri bătrâne, care opresc vânturile furioase coborâte din­spre creste, şi tot ele um­bresc locul, atât cât este ne­vo­ie, pentru ca roua dimine­ţilor să întârzie cât mai mult şi iarba să rămână fragedă, până aproape de toamnă.Toate acestea mi le spune un om, ce este urmat de un pui de căprioară,așa cum eu sunt urmat de un câine.Toți mergem în tăcere. Drumul prin pădure ne-a apropiat tot mai mult de muntele care se ridica semeţ în faţa noastră. Văzut de aproape, părea, în acelaşi timp, măreţ şi impunător, dar şi ocro­titor al poienii largi. Căldura amiezii joacă peste ierburi, amorţind flu­turii uriaşi şi păsările care au amuţit în umbra pădurii,apoi se ridică ,lăsând umbra amurgului să domine.

Peste poiană s-a lăsat încet liniştea nopții.Noi urcăm spre vârful muntelui-mă întreb totuși de ce urcăm-unde întâlnim spectacolul licu­ricilor,sute şi mii de lumi­niţe care pâl­pâiau sincopat, în noaptea sfârșitului de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine ştie ce semne stranii. Ghicin­du-se şi alegându-se, ca-ntr-un dans după legi misterioase. Nu mai văzusem nicio­dată aşa ceva. Locurile parcă luaseră foc,iar noi ne-am oprit tăcuţi.Străinul cu căprioara îmi spune în șoaptă că este locul în care pot simţi cum o aripă mătăsoasă de înger mă mângâie uşor, pe frunte.Simt,da,simt nişte fuioare fumurii cum se preling, se răsucesc, alu­necă foșnind în jurul meu,calde,plăcute,mirosind a brad verde,doar Max privește puiul mirat....

Și-atunci am înţeles că bucuria nu poate fi numită, că ea vine și toamna, atunci când brazii sunt tă­cuţi şi verzi pentru totdeauna. Şi am înţeles că, să ajung la ea, la bucuria asta care nu poate fi nu­mită, tre­buie să tot păşesc în sus, să merg mai departe, am înţeles că undeva, într-o poiană din care se văd munţii este lumina vieții.Am înţeles că e greu să urc spre munţi, dar sigur acolo voi întâlni un om urmat de o căprioară,luminați de licurici.

 

                                                     Căutând toamna....

 

am mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, am auzit zumzetul lumii, iar lumea îmi părea făcută din umbra unor copaci şi din lumi­nă blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă. Şi m-am uitat atunci spre soare şi soarele mi s-a arătat în toată lu­mina lui orbitoare. Şi am văzut şi am simţit: lumea era toată doar lumi­nă.

Urc printr-o pădure cu pomi contorsionați supraviețuitori ai unor timpuri de demult. O cărarea apare și dispare împletindu-se cu un pârâiaș salbatic ce coboară de undeva. Niciun zgomot nu zgârie tăcerea toamnei care s-a lasat deodată peste lume. Cerul e jos, sprijinit pe vârfurile bătrânilor fagi, norii se scurg la vale, pe deasupra pădurii, grei.  Lumina ca de miere învăluie blând orizontul și curge ușor peste lume.Iar eu vreau să văd soarele ca o lumină transparentă curgând ca un şuvoi de aur..Linişte cât văd cu ochii, linişte până departe...  lumea mi se dezvăluie, parcă, în multe culori şi înţe­le­suri. Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Norii vin şi se duc, soarele apare şi dispare, umbre prelingân­du-se pe pietre - toate par să îşi dezvăluie înţele­suri ascun­se, toate par mai mult decât ceea ce sunt.

  Doamne, câ­tă fru­mu­seţe şi via­ţă e în ju­rul meu! Ce clocot de zămislire şi îm­pli­nire! Câtă ar­mo­nie îmi e dă­­ruită, păşind, pur şi simplu, pe că­rarea unei păduri. Pretutindeni e doar mi­racol,doar vântul îmi șoptește că în curând va veni toamna.....

 

                                                             FECIOARA MARIA

 

Sculptura,,Pietà” înfăţişează două personaje aflate într-un echilibru perfect realizat: pe Fecioara Maria ţinându-l în braţe pe Iisus coborât de pe cruce. Mama îmbrăţişându-şi fiul, cu suferinţă şi resemnare, fiul acceptându-şi destinul, pentru a împlini o aşteptată şi hotărâtoare lecţie pentru omenire.Iisus este sacrificiul suprem,iar FECIOARA MARIA este imaginea durerii,a suferinței prin care trece o mamă ce-și pierde fiul mult-iubit. Chipul Mariei este unul al tinereții eterne, care simbolizează pentru sculptor puritatea. Este interesant ca în loc să arate durere sfâșietoare, Maria este reținută. Fața ei este calmă, de parcă ar fi acceptat moartea fiului său. Prin acestă decizie artistică este din nou, distrasă atenția de pe moartea lui Iisus și fixată pe veștile bune ale acestei morți: că El a triumfat asupra păcatului. Expresia Mariei sugerează că este conștientă de acest triumf. Această ilustrare a Mariei, ca mamă tânâră și senină, exprimă victoria asupra răului a lui Iisus.

  Michelangelo nu a vrut să sculpteze fața lui Iisus arătând durere și suferință. A ales o expresie calmă, senină. Hristos este un simbol al speranței omenirii câștigată prin suferință, în această lucrare, nu un simbol al morții sau al nefericirii. Sculptând figura lui Hristos cu o față atât de senină și cu cât mai puține răni, Michelangelo transmite un mesaj important: acela că ispășirea este o binecuvântare pentru oameni; nu s-a concentrat pe pe durerea și umilința pe care Iisus le-a simțit prin răstignire, ci pe scopul aceste răstigniri--- reuniunea omului cu Dumnezeu.

 

                                                            Noapte magică

 

Ce­rul apusului şi pădu­rile verzi, de­cupate parcă din cărţi cu poveşti, mă transpun într-o stare de bine.Dealurile povârnite, îmbrăcate în păduri de foioase, străjuiesc îndeaproape curgerea micilor izvoare limpezi. Cerul este de cele mai multe ori doar o îngustă fâșie albastră, punctată din loc în loc cu scame mărunte de nori albicioși. În iarba verde, puzderie de păpădii clipesc galben-aurii,pregătindu-se de somn,apoi se închid usor... cred ca le și aud, atât e de liniște, și se vor risipi, plutind ca niște gânduri ale spiridușilor. Mici sceptre de puf, de abur, de duh, dintr-o lume ireală. Toate se răsfață în cântecul  duios al păsărilor venite de niciunde,să-și caute culcuș de noapte.

Este noapte caldă de vară,țârâitul gigantic al greierilor e sporit,din depărtare,de un glas de fluier. Timid la început, crește tot mai mult in intensitate, sfredelind bolta nopții, pentru ca melodia să fie auzită și-n cer. Pășesc agale, amețit de-atâta liniște și miracol,  simt vân­tul cald, mirosul de apă dulce, de frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, de pia­tră udată de apă şi arsă de soare.Ajung împreună cu Max,câinele meu credincios,lângă apa lacului verde ca de smarald topit. Pot să văd în adâncurile lui. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cerul argintiu, ca presărate cu firmituri de lună, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ. E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea.  Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi bondari de noapte se opresc pe o floare galbenă . Râul,venit de departe, transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte în lac de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. Luna intră pieziş printre frunze. Gâze şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt însă cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţă. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către astrul nopții..Sunt  uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii de noapte mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar ţânţarii sunt ca nişte lăcus­te.Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care aș vrea să le în­văț repede de la gân­­dăcimea asta plină de fericire. 

           Este un loc ma­gic, ce trebuie privit cu sufletul, stând lângă discul galben al unei flori,luminat de lună.....

 

                                                  În grădina inimii

 

Pășesc încet,gândind că verdele imperial al pădurilor, pajiştile înflorite şi înmiresmate, ciripitul păsărilor şi susurul molcom al unui pârâu vorbesc doar inimii mele. Lumina tainică a soarelui ce a coborât spre apus face să lucească frunzele fagilor, ferigile se leagănă uşor în vânt, căldura de peste zi stăruie încă în pădure. Vălul nopţii îmbrăţişează totul şi îl învăluie într-o aură de mister, şi acest abur mistic îmi place.De jur împrejurul meu se întinde, nestăpânită, sălbatică şi frumoasă, împără­ţia pajiştilor molcome, a pă­durilor uriaşe, atinse doar de şoapte, de umbre şi de taine bătrâne și uite-așa iar gândesc că  în grădina inimii, freamătă ca nişte flori delicate, mângâiate de zefir, toate aspiraţiile şi toate vir­tuţile pe care le-am plantat în mine.  Gră­dina inimii.... adică acel spaţiu care conţine peisajul meu  interior... o poveste nesfârşită a sufletului, a călătoriei lui prin alte timpuri şi alte lumi. Natura, ea singură, este o rugăciune! Este modul în care Mama Pământ îşi exprimă iubirea pentru cer. Pentru Tatăl Ceresc. Când sunt într-un spaţiu deschis şi încerc să găsesc direcţia orizontului, acolo unde se contopesc cerul şi pă­mântul, mă simt contopit şi eu în îmbrăţişarea lor. Şi îmi las inima să zboare liberă, cu aripi albe şi diafane. Să se umple cu lumina de acolo, din de­părtări! Şi să se întoarcă la mine, ca să îmi dăruiască din transparenţa şi din claritatea ei. Da, convorbirea cu natura este o ru­găciune. Una fără cuvinte. O rugă­ciune tăcută a sufletului. Doar emo­ţie pură!!!!

 

          sfatul pe care i-l dă vulpea micului prinț: „Limpede nu vezi decât cu inima.“

 

   ,,Micul prinț” se întâlnește cu o vulpe,după ce a descoperit că floarea sa iubită nu era unică în        Univers 

.În peregrinările sale găsește un drum la capătul căruia descoperă mulți trandafiri asemănători florii sale și prin cuvinte tulburătoare își exprimă dezamăgirea.Apare vulpea care-i vorbește,fără a i se arăta,din umbră--e vocea șoptită pe care fiecare o aude din teamă.La invitația lui de a se juca,vulpea refuză,pentru că nu e îmblânzită—ea știe că apropierea de micul Prinț i-ar însenina viața,dându-i un sens nou.Micul Prinț înțelege că aproierea înseamnă timp, așteptare,îndoială.Înainte de a se despărți,vulpea îi împărtășește o TAINĂ: numai cu inima va vedea limpede,ochii nu pot pătrunde în interiorul lucrurilor. Inima stă la temelia adevăratelor legături umane-- prietenia şi iubirea. Inima omului, asemenea soarelui, străluceşte ca aurul, luminează şi încălzeşte, îmblînzeşte, alină şi îndulceşte. Înlăuntrul ei, se face simţită prezenţa divină. Secretul pe care îl ştia Vulpea, taină pe care i-a dăruit-o Micului Prinţ, se poate enunţa în cîteva cuvinte: O inimă iubitoare este o manifestare a divinității.

      ,, Micul Prinț” este copilăria îngropată înlăuntrul fiecăruia.

 Prietenia… E nevăzutul care dă frumusețe oamenilor,este acel ceva pe care-l simți, pe care poți să-l vezi limpede doar cu inima. Și nu contează cât, ce, cum, unde, de ce… Contează momentul. Contează ca, atunci când îl privești pe celălalt, să îl vezi cu inima.Este o lecție despre inteligența emoțională..

 

                                                        Ce înseamnă prietenia....

 

Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu care stabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înota împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 

 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 

De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.

Cine îmi sunt prietenii? sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul… sunt cei cu care pot vorbi și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc… sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând… sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”… sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat… sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  … sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște...sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însumi... sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși.....

„Prieten este cel care, atunci când îți întinde mâna, îți atinge inima.“ (Gabriel García Márquez)

 

  Prietenia este darul de preţ pe care-l oferim celor cu carestabilim o legătură.Părinții mi-au spus să  caut prietenii care îmi vor fi mereu alături și vor  înoata împreună cu mine spre,,adâncimi”,pentru că prietenia este aceea relaţie plăcută în care mă voi simţi bine în prezenţa celuilalt; este sufletul şi energia cu care îmbrac o inimă lipsită de speranţă, de curaj, iubire, lumină şi înţelegere. 
 Alături de altă inimă prietenia îmi  dă curajul să acţionez în unele momente mai dificile, iar pentru toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit PRIETENI. 
De aceea eu cred că omul care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care  o poate primi de la alt om.Și astfel prietenia înseamnă două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiași mâini.Îmi prind prietenul de mână pe care mi-o întinde,privindu-mă în ochi și simt că pot merge cu el prin întuneric mult mai bine decât dacă aș  merge singur prin lumină.
Cine îmi sunt prietenii? sunt oamenii alături de care îmi place să-mi petrec  timpul… sunt cei cu care pot vorbi și inima,gândul lor mă aprobă sau îmi arată că greșesc… sunt cei în care pot avea încredere,oriunde și oricând… sunt cei cu care mă simt bine,atunci când cred că nimeni nu mă,,înțelege”… sunt cei lângă care mă simt înțeles,ascultat,mângâiat… sunt cei care îmi seamănă,chiar dacă nu suntem rude  … sunt cei cu care pot petrece zile de sărbătoare alături de familia mea...sunt cei care îi oferă adăpost sufletului meu în clipe de neliniște...sunt cei care îmi spun să nu le ascund adevărul nici lor și mai ales părinților...sunt cei cărora le duc dorul,deși știu că adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii... sunt cei care îmi oferă libertatea totală de a fi eu însum... sunt cei pe care aș dori să-i pot păstra până când lumea se va sfârși......

 

un exemplu nefericit --personajul,,Abu Hassan(I.L.Caragiale)

Abu-Hassan, personajul eponim al creaţiei lui I.L.Caragiale, este un tânăr care moşteneşte o avere însemnată după moartea tatălui său,un negustor bogat. Din text reies, în mod indirect, din fapte, atitudinea şi relaţiile cu alte personaje, trăsăturile personajului-Abu-Hassan. Din decizia de a-şi împărţi averea în două, o parte care să-i asigure traiul şi cealaltă pe care s-o risipească pe distracţii, reies chibzuinţa, dar şi dorinţa de a petrece, întrucât fusese ţinut de tatăl său,,sub străşnicie”, nepermițându-i petreceri,prietenii. Prietenos şi generos, el adună ,,o ceată de vârsta şi de teapa lui”, organizează petreceri atât de costisitoare, încât banii nu-i ajung decât un an.
Când a rămas fără bani, l-au părăsit şi prietenii, iar mâhnirea şi dezamăgire profundă reies indirect din atitudinea şi gândurile lui, deoarece a conştientizat că relaţiile cu prietenii se bazaseră doar pe interese materiale şi că un an întreg nu avusese niciun prieten, ci numai parteneri de chefuri.

 Abu-Hassan fusese fericit când avusese prieteni alături de el, însă sentimentul de mâhnire este foarte puternic. Întotdeauna dezamăgirile marchează oamenii mult mai profund decât cele pozitive, iar amintirile plăcute se uită mai uşor decât cele dezagreabile. A înțeles că toți erau prietenii falși,interesați de averea lui,erau asemenea umbrelor.Au stat aproape de el,când a fost în lumina soarelui,a bogăției și l-au părăsit de îndată ce a pășit în întuneric,a rămas sărac.

Prietenii falși sunt mai răi decât cei mai aprigi dușmani”

                                                               Noaptea în DELTĂ             

 

 Toamna era târzie,când am ajuns în Deltă, e noap­te şi e linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe un cana­l îngust.Mi-e încă teamă,n-am fost niciodată într-o barcă noaptea. O teamă nelămurită, ca aburul de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de aproape.  Aud un fâ­şâit printre stuf,în jur... sălcii, apă, lună şi noaptea venită grăbită şi rece. În liniştea apei soseau tăcuţi, vâslind încet, pescarii care îşi întindeau plasele.Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari şi ră­su­cite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, mi-a fost teamă.Voiam să deslușesc ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repet uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută.Nimic nu se compară cu un răsărit de toamnă văzut de pe apă,îmi șoptește o voce,aburii ce se ridică de pe ape ascund nălucile nopților.De departe,de departe se aud nechezaturi răzlețe ale cailor sălbatici,își spun unul altuia că libertatea lor este adusă de vântul cerurilor. Noaptea trece încet,niciun foșnet,să simt că o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente și senzații pe care prea puțini le cunosc. Uimire în fața unor locuri de-o frumusețe ireală, fericirea supremă de a mă simți stăpânul lumii, gustul ca de nectar al libertății depline, singurătatea și apropierea curată de Dumnezeu, dar și o spaimă nelămurită față de toate astea. E ca o taină care sperie, dar care totodată îmi umple sufletul de fericire. Fiecare alunecare pe apă, fiecare floare de nufăr pe care o văd, fiecare pasăre pe care o aud,cântându-și regretul despărțirii de locurile verii în pribegia spre alte zări calde, fiecare salcie ce mi se pleacă în față, toate astea se împreunează, parcă, într-o simfonie divină, care mă înalță acolo.... sus....                     

 

        Ei!bine,da!A început școala!Mă bucur și nu prea!

 

   M-am pregătit ca în fiecare an:caiete,penar plin,îmbrăcăminte nouă,nouță(nu spun ce scrie pe etichetă),încălțări comandate on line,tunsoare și...hai! spre școală!Vorbisem cu câteva zile înainte,în parc,cu prietenii să mergem mai devreme,așa... să-i vedem pe picii(așa eram și noi văzuți cândva).Ne-am strecurat pe poarta păzită de nea Tim,paznicul, privit mereu la început de an școlar cu respect, de toată lumea.Ne-a recunoscut,dar parcă era altul,n-a făcut nicio glumă că am crescut,că vom vedea noi dacă...ce e cu freza mea,ce frumoși suntem....nu!Avea o sticluță în mână și tot turna în mâinile mici ale picilor.L-am salutat,prefăcându-ne super încântați,dar, când și-a ridicat privirea,am văzut că umezeala din ochi i se prelingea pe mască,probabil de la praf sau de la vântul dimineții.Nu ne-a întins mâna,,bărbătește”,dar a ridicat sprâncenele și ochii parcă i-au strălucit.A fost strigat de doamna directoare,iar el ne-a făcut semn că trebuie să revenim la ora 12.Am plecat,dar am văzut ceva interesant-la gardul școlii erau mulți oameni care-i priveau pe picii ce intrau,după ce erau numărați de doamnele învățătoare.(mi-am amintit că mai văzusem așa un gard cu oameni într-un film despre un pianist).Și-atunci Mihai ne-a atras atenția că picii nu mai intră pe sub tunelul de flori,că nu e festivitatea unde ne înghionteam,râzând,că nu sunt flori,ci sticlute cu dezinfectant,cutii cu măști,cu mănuși din plastic.Și-atunci parcă s-a lăsat în jurul nostru o tăcere,deși oamenii vorbeau pe sub măști,iar noi ne-am lipit de gardul acela,așteptând...

   La ora 12 am intrat în școală,,distanțați”,ne-am așezat în bănci și a intrat doamna dirigintă fără catalog,doar cu un carnețel.Se străduia să fie veselă,așa mi s-a părut,că n-am putut schimba nicio impresie cu nimeni din jur.Ne mai văzusem cu DOAMNA în parc,pe stradă...Urări de bun venit,apoi citirea unor reguli de care auzisem și la televizor și deodată Mihai s-a ridicat și-a pus mănușile medicinale(părinții lui sunt medici),a scos din geanta lui o cutie transparentă în care era un trandafir roșu,l-a pus pe colțul catedrei și s-a întors la banca lui.Nu-mi venea să cred!apoi toată clasa a izbucnit în aplauze și o fată din spatele meu a cântat șoptit,,la mulți ani cu sănătate”.Uitasem!era ziua DOAMNEI diriginte(ehe!anul trecut mâncasem tort,bomboane,îi adusesem flori....)Doamna s-a întors spre tablă și a scris că ne urează să fim cu toții sănătoși,iar apoi și-a înlocuit masca,era udă de lacrimile ce-i curgeau pe obraji...și-atunci, pentru o clipă, am revăzut-o așa cum o știam:frumoasă,calmă,emoționată.A întins brațele spre noi și noi spre ea,ne-am îmbrățișat,,de la distanță”.Cu glas calm ne-a anunțat ce vom studia anul acesta la limba română.A sunat soneria,nu ne-am simțit salvați,am mai fi stat,dar venea cealaltă jumătate de clasă.Am plecat urmăriți de ochii DOAMNEI și de petalele trandafirului roșu.Am luat hârtiuța pe care am găsit-o pe bancă,o voi citi acasă.

   A început școala!!!!!!!!!!să ne bucurăm așadar,,gaudeamus igitur”,să ne privim în ochi,să ne iubim și să ne lăsăm iubiți,să iubim soarele și luna,ploaia și vântul,florile și cerul cu stele,oamenii....

                                                           Voi avea speranță!!!!

,, Speranța este cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă. Avem nevoie de speranță în călătoria noastră prin viață. Mâna pe care speranța v-o întinde fie că treceți prin bune sau prin rele este singurul lucru de care voi vă puteți agăța,pentru a trece peste orice durere”,așa ne-a scris DOAMNA pe hârtiuța găsită pe bancă....A început școala!!!mă bucur!!!!!!!!!!

                                                                                                                                                      

                                                                     Toamna

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.
 

                                                                În liniștea naturii

 

Am lăsat în urmă întinderile câmpiei şi, cu cât înaintăm, cu atât peisajul devine mai vălurit, mai divers şi mai spectaculos.Dar cal­mul verde al acestor locuri ascunde taine şi întâmplări greu de numărat. 
Pătrundem eu și bunicul într-un loc învelit în liniște, unde ultimii arbori giganţi: fagi uriaşi, arţari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există,stăpânesc un loc sălbatic. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală.  Un tem­plu al naturii, o fărâmă de Româ­nie aşa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. E timpul să urc, să iau pământul la pas, să-i adulmec potecile, secretele, singurătatea.  Singurătatea e bună? mă face să văd, să aud, să simt toată vraja simplă a pământului.
Mă aşez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele de septembrie se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Am soarele în faţă: e al meu şi al tutu­rora. Am munţii ăştia bătrâni, pe potecile cărora pă­şesc. Fagii care mă învaţă blândeţea umbrei. Cărarea neştiută prin rugile de mure. Ferigile care foşnesc sub tălpile mele.Păsările care îmi dau târcoale. Simt cum mă îndepărtez de lume cu fiecare pas care mă poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt şi vrăjit.  Închid ochii şi nu ştiu dacă vi­braţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădă­cini neştiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor sunt cuiburile berzelor negre. Copacii şi-au împre­unat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al tim­pului.
 Din loc în loc, mi­rosul de mentă sălba­tică ne răco­reşte simţurile, iar izvoare reci ne împrospă­tează pute­rile. Potecile se răsucesc una într-alta, ne poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, ne pri­veşte de acolo cu toată trufia lui încă fier­binte,iar eu sunt doar o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munţi, râuri şi peşteri. Încep să aud.Mă înfior, n-ai cum altfel,îmi șoptește bunicul. E ca şi cum muntele a în­ce­put să strige la mine, strigăte prelungi, ascuţite, care ne în­con­joară.
 Mii de flu­turi stăpâ­nesc peisajul.... fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare,sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că poţi să înveţi curcubeul doar privin­du-le aripile,îmi spune bunicul mângâind o floare albă răsărită dintre ierburi. 

 

                                                   Model și antimodel--dialog

 

  Înalt,elegant în treningul albastru,cu racheta în mâna stângă,tânărul tenismen pășește zâmbind printre cei ce-l aplaudă,apoi dintr-o săritură este pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.Este campion,s-apleacă ușor,pentru a primi medalia și cupa.Pleacă și este urmat de prietenii și ei fericiți.Deodată îi apare în față un alt tânăr elegant,îmbrăcat ca după o revistă de modă.

-Deci,așa arată un model sportiv!se miră el și-l înconjoară cu privirea.

-Ei,nu sunt model,sunt un sportiv și lupt pentru scopul meu,acela de a fi cel mai bun în tenis.

-Eu sunt model în modă,nu-mi place niciun sport,ambiția mea este să am cele mai bune haine și mai scumpe.

Tenismenul zâmbește,își așază racheta alături de medalie și-i răspunde :

-Ambiția înseamnă urmărirea unui țel,de a fi mai bun astăzi decât ieri.Antrenorul îmi spune să joc cât mai bine,pentru a câștiga fiecare punct.

-Și ce câștigi din lupta asta?Uită-te la mine,nu fac nimic,sunt un leneș fericit,mie îmi aduc părinții tot ce le cer.Așa mă simt un victorios.

-Eu nu sunt mereu victorios,am avut și înfrângeri,dar acestea au însemnat un motiv de a mă autodepăși,de a demonstra că sunt puternic.Cei de lângă mine m-au încurajat și atunci am simțit în mine o bucurie că nu sunt singur.

-A!deci ai încredere în forțele proprii!Eu n-am încredere decât în cei care mă îmbracă,mă hrănesc,mă plimbă.De ce să fac ceva singur?

-Pentru că trebuie să ai disciplină,respect pentru cei din jur,să le mulțumești pentru osteneala lor.

- Ha!ha!haaaa!să le mulțumesc?de ce?când nu sunt mulțumit,le întorc spatele,îi cert ,că nu mă protejează,nu se ridică ei la dorințele mele.

-Stai puțin,sunt încurcat,nu știu ce să-ți răspund.Tu te consideri un lider,iar ceilalți îți fac diverse servicii?

-În sfârșit ai înțeles,eu sunt un tip,un exemplu,un model pentru ei.

Campionul și-a strâns în tăcere obiectele,a plecat cu pas hotărât,s-a întors și i-a strigat:

-Deschide dicționarul la cuvântul,,antimodel”și citește cu voce tare,e cuvântul care ți se potrivește!

 

                                    ,,DOI SE CEARTĂ,iar AL TREILEA TRĂIEȘTE BINE”

 

    Din scorbura unde ajunsese într-o zi,hoinărind,Veverița roșcată privea de jur împrejur fericită,În sfârșit avea o casă a ei.La rădăcina copacului ei,fiindcă așa credea că tot copacul este al ei, erau frunze veștede,mușchi verde,crenguțe.Toate așteptau să fie duse sus,în scorbură și...încet,încet a dus sus totul,iar scorbura a devenit caldă,,doar într-un colț a lăsat un loc gol-acolo își va aduna alunele,ghindele,nucile,din care-și va pregăti mese îmbelșugate.Muncind continuu,n-a observat că-n copacul de alături o altă veveriță frumoasă,albă,delicată,cu ochi albaștri privea cu interes cum aleargă sus și jos Roșcata.Ba chiar se întreba în gând:,,De ce atâta alergătură?De ce să-și facă o scorbură primitoare,când toată pădurea poate fi a ei?De ce să-și adune atâtea fructe,când sunt împrăștiate în toată pădurea?Mai bine să se plimbe,să-și facă noi prieteni!A!uite un Bur-bursuc!Ce sprinten este,un adevărat săritor!Și ce dungi albe are pe cap!Este chiar drăguț!

  Și Alba-veveriță îi iese înainte,căutând să se împrietenească cu el.La început,timid,acesta abia asculta ce-i vorbea întruna despre blana ei,despre călătoriile ei,despre viața ei ușoară și fericită.I-a propus să colinde împreună pădurea,să-și facă prieteni,să petreacă în veselie,fiindcă până la iarnă este timp mult.Și așa a trecut vara,apoi frunzele s-au îngălbenit,iar ei doi se plimbau fericiți,stârnind valuri înalte arămii de frunze.

  Într-o zi rece a început să bată un vânt aspru,apoi o ploaie rece a căzut zgomotoasă,alungând vietățile pădurii prin scorburi și tufișuri.Cei doi:Alba-veveriță și Bur-bursuc au fugit chiar sub copacul Roșcatei-veverițe.Nedumeriți de vremea ploioasă și rece au început să dea vina unul pe celălalt:

,,Tu,Alba,m-ai atras într-o aventură și acum n-am niciun loc al meu!

,,Ba tu ești vinovat,timid cum ești ,nu m-ai oprit din petreceri!”

  Și continuau,zgribuliți,nemâncați să-și reproșeze zilele pierdute în hoinăreală.

   Sus,într-o scorbură caldă,îmbelșugată,Roșcata-veveriță savura cu plăcere o alună dulce,iar lângă ea cânta melodios un greiere uitat din vară

                                                          Culorile toamnei

 

 Culorile toamnei încep să aş­tear­nă melancolii prin parcuri şi prin livezi. Soarele îşi despică lumina prin mi­li­oane de picături de apă. În liniştea dimineţii aştept cu nerăb­da­re primele raze de soare,știu că   Octombrie aşază o minunăţie de culori,deși zilele se scurtează şi lumina pierde bătălia cu întunericul. Din când în când plouă în culori.  Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere,parcă se îndreaptă spre abisul veşniciei şi apoi s-a trezit ancorată între cer şi pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile găl­bui, stă încovoiată de parcă ar ţine ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în compania unui vânticel căl­duţ şi blând.  Toamna mea frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi ce­nu­şii. Un miros amărui de frunze arse de nuc umple curtea și-mi pare că  toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă. În jurul meu parcă nimic nu e sigur, nicio formă, niciun contur, nicio cărare.  

Știu că trebuia să aştept o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază mă­car, bruma aşezată în timpul nopţii, trebuie să aştept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorţeşte şi cuprin­de ca o pâclă oameni, păsări şi lucruri. Ca o ceaţă umedă care iese dintre copaci, ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre care zboară scurt peste crengi.  Nu e greu să trec graniţele din­tre lumile verii și ale toamnei, ele sunt, de fapt, foarte sub­ţiri, ca o ceaţă, ca un abur diafan, atâta de străveziu, încât pot spune că e doar o aripă de vis.Mă îndrept spre pomii cu câteva frunze,îi  îmbrăţişez pe rând, tre­când încet de la unul la altul,iar în urma mea, cad frunzele toate şi un covor gros ruginiu foşnește un cântec vechi,ca un plâns încet...Este acesta un fi­nal tri­umfal, înainte de căderea  brumelor dese, du­pă care culo­rile vii se to­pesc, lăsând locul căr­bu­nelui ve­ge­tal....

 

 OCTOMBRIE....

Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există OCTOMBRIE...o simfonie a permanenței și a schimbării,când fiecare om își găsește timp să privească frunzele căzând printre petele de soare.

            Acum există o armonie și o strălucire pe cer,ca și cum n-ar putea fi,ca și cum n-ar fi fost vreodată, iar copacii revelează culori pe care le-au ascuns tot anul.

            Acum sunt zile pline de un soare fin și palid care usucă florile din lunci,care poartă frunzele într-un dans amețitor... E toamnă de aur, pe cer, pe pământ...

            Dac-aș fi o pasăre,aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea numai a lui octombrie...în                toamnă............

 

                                                             Liniștea toamnei

 

  Toamna se apropie de final... brumele şi ceţurile se înteţesc.În dimimneța asta,când tocmai trecuse noaptea în care cădeau frunzele conduse de o mână nevăzută,am văzut adevărul.

A fost prima noapte geroasă, cu brumă groasă şi sclipitoare, care parcă a ars ierburile şi întreaga fire. După ea, copacii au rămas dezbrăcaţi, rareori mai flutura ca un steag al neputinţei câte o frunză stingheră, la capătul vreunei crengi. În dimineața asta, cerul era gol, alb, strălucitor, anunţând iarna care cobora dinspre locurile unde vân­tu­rile suflau cu putere. Câteodată, norii cenuşii alergau pe întinderea acoperită de arămiu, în vreme ce păsări albe împărţeau aerul, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căutau disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune.

Mă strecor prin ceaţă,pe lângă mine alu­necă, aproape nevăzută, iarba în­gălbenită de toamnă. La capătul străzii, un stejar uriaş îmi pare că iese direct din asfaltul negru. Are crengile răsfirate spre cer, ca braţele neputincioase. E singura siluetă care se decupează clar, în lumea asta de umbre.Ploile au spulberat norii. Și totuși nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii, în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, unele crizanteme de-abia s-au deschis, iedera pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie,acum în noiembrie, mi se pare că toamna e încă în toi,fără să văd fumurile care se înalţă spre cer ca o rugăciune  deasupra grădinilor ca un abur tremurat şi subţire care se pierde în albastrul nesfârşit al cerului de toamnă. Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Liniştea e un râu bătrân şi ador­mit care mă călăuzeşte Liniştea e o plu­tire, liniştea e tot ceea ce văd cu ochii larg deschişi pe dinăun­tru.Aud din când în când un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unei păsări negre,licăririle ascunse ale ultimelor frunze dez­mier­date de raze. Soa­rele care îşi odihneşte lumina pe vârfurile caselor,ale pomilor goi. Lumina asta este de o blândeţe nesfârşită, care se pogoară asupra lumii Nu mă mai satur de linişte, aş putea merge aşa o veşnicie. 

În unele nopți de sfârșit de toamnă,cerul plin de stele strălucitoare este unul dintre misterele cele mai fascinante ale universului. Un actor spunea într-un film SF așa:,,Cu cât  te scufunzi mai mult în adâncul lui, cu atât mai mult ţi se pare că e plin de viaţă, că forfota stelară e semnul unui univers la fel de viu ca al nostru. De aici şi până la dorinţa de a trăi pe o altă planetă nu e decât un pas” ... 

        În fond, stelele sunt îndeajuns de frumoase privite de aici, de pe Pământ. De ce să ne chinuim să punem piciorul pe ele????????

 

                                                 amintiri din toamna trecută....

 

Era o după amiaza nefericită ....cerul cenușiu nu-mi placea si totuși am plecat sprelac,însoțit ca întotdeauna de prietenul meu credincios,Noro,un câine foarte deștept ,eram așteptați de cei doi prieteni de joacă.
-Ce facem  noi,dacă-l găsim pe Delfin astăzi trist ca noi?
-Ei,el e mereu fericit ,e deștept,gândește ca voi,oamenii!
Am ajuns pe marginea lacului...era o sărbătoare,Delfi era sărbătoritul....ne-am ascuns si am urmărit ca niște detectivi.Mai întâi au apărut pinguinii,legănându-se,vorbăreți:
-Să-i așezăm o coroana de scoici pe cap,ca să se deosebească de toți!
-Așa! au început să țipe focile:
-Ce noi suntem doar domnișoare bune de a face prăjituri din alge?Vom aranja petrecerea cu muzica de circ!
      Dar unde era Delfi?
Unde să fie?
Picior peste picior ,tolănit pe un fotoliu din stuf,cu multe foi în față,cu o tabletă,cu cărți de matematică,era adâncit în studiu,nici nu-i păsa de pregătirile din jur.Dintr-un târziu,deranjat de gălăgie, l-am auzit strigând:
-Hei,voi neștiutorilor,eu studiez și voi mă deranjați!
-Dar e ziua ta,caraghiosule!
-Ei și!voi sărbători, când  îmi voi transcrie descoperirea în matematică, voi revoluționa o lume!
S-au uitat unii la alții și, fără să le pese de ,,savant",,au desfăcut cadourile,s-au așezat pe marginea lacului și-au petrecut.Iar eu cu prietenii mei ne-am plimbat pe lac,am făcut poze,totuși....
          am plecat singur acasă.prietenul meu a rămas la petrecere.

                                                                Trandafirul din noiembrie

 

  Îmi spune bunica,sorbind din ceaiul fierbinte: noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi molcomă, o fru­museţe unduitoare, ca un pas tăinuit.Își amintește cu ochii aburiți că  pe strada noastră în grădinuța casei cu pereții galbeni este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfâr­şitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme de câteva zile, pe­talele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Și povestește încet,de parcă ar auzi-o trandafirul de noiembrie,iar eu o ascult nedumerit- cum planta aceea o face să creadă că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult îna­intea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie,oftează.... reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Une­ori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mân­­dru printre copacii desfrunziți, până aproape de Crăciun..

   Mie...Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate parfumurile amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori palide răsărite din grămezile de frunze uscate, topite de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele apărute din păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. No­iembrie e luna care mă obligă să stau cu plopul tăcut și gol din fața geamului meu faţă în faţă! Să mă uit în sus, printre văluri tul­buri, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Noiembrie îmi dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi, deşi ceasurile de lumină sunt puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar prelinge, alunecat în somn, şi el. În jurul meu, în ime­diata mea apro­piere, lucrurile capătă altă mărime şi im­portanţă. Dar între timp s-a făcut De­cembrie şi ne pregătim de Cră­ciun (altădată așteptam vacanța de iarnă cu nerăbdare,număram zilele pe calendarul din perete...acum,parcă,e altfel...și mă întreb de ce nu mai sunt nerăbdător?????????

„Munca în echipă este cea care îi face pe oamenii obișnuiți capabili de rezultate neobișnuite.”

   

  Deși nu am o ,,experiență de viață”,am făcut parte dintr-o,,echipă”la grădiniță,la școală încă de când am pășit un prag. La început,am privit în jurul meu și am văzut fețe timide ce clipeau timid în toate părțile, în toate unghiurile.Toți așteptam ceva,un sunet,o voce și-atunci un băiat blond,ciufulit și-a strigat numele și din acel moment fiecare și-a spus numele. Era o gălăgie veselă ,ne cunoșteam,ne strângeam unul lângă celălalt ,simțeam că ne cunoaștem de mult.Când a intrat Doamna și ne-a întrebat cine suntem,am strigat că suntem o echipă de pitici.A zâmbit și ne-a spus ,trecând pe la fiecare că noi am format o echipă,iar astăzi e doar începutul,dar să rămânem împreună este mersul înainte,să lucrăm  împreună va fi succesul nostru.

  Apoi am mers într-un club sportiv,într-o echipă de baschet și acolo mi-a fost mai ușor,pentru că știam că munca mea și a coechipierilor în echipă înseamnă încredere unul în celălalt, colaborare în timpul antrenamentelor și a meciurilor, respect pentru prieteni,dar și pentru adversari și mai ales pentru antrenor-liderul echipei şi comunicare între noi,membrii echipei,atât pe teren cât și în afara lui.Suntem o echipă adevărată:ne spunem întâmplările bune sau nefericite,suntem împreună la aniversările noastre,părinții chiar au devenit prieteni.Dar interesant este că toți băieții din echipa de baschet  au venit în vizită în clasa mea și,surprins,am văzut cum am devenit o echipă și mai mare.

   Suntem copii normali,dar considerăm că rezultatele bune la învățătură,în competițiile sportive sunt deosebite,pentru că fiecare  își exprimă opinia ,își împărtășește ideile cu ceilalți, decizia o luăm prin  dialog liber, în care fiecare spune ce gândește, ceilalți ascultă și apoi luăm hotărârile împreună.

                           Avem o deviză ca a muschetarilor:,,Toți pentru unul și unul pentru toți”.

 

                                                 Cine seamănă vânt culege furtună

 

 Ce este vântul?îl întreb pe bunicul și răscolesc nepăsător frunzele ruginii de pe aleile parcului.

Bunicul tace,apoi îmi spune cu glas domol că este o forță violentă de instabilitate,destabilizează gândurile,aduce sunete sinistre,rostogolind liniștea ființelor,a tot ce este ordine.Dar vântul nu este numai în natură,este și în manifestările omului,uneori în tăcerea lui-atunci este liniște calm,împăcare.Alteori i se stârnește vântul nerăbdării,cuvintele roiesc în el,răbufnesc,parcă împinse de forțe neștiute,ies nestăpânite în aerul cald sau rece,se rostogolesc în valuri cenușii,îl înconjoară pe om cu fulgere,tunete,îi întunecă privirea,iar el vede lumea deformată ca-ntr-un joc al oglinzilor.

Și iată-l pe om dus de umbre în locuri ale întunericului,aude râsete asurzitoare,cuvinte pe care nu le-nțelege,se simte strâns de forțe nevăzute.E rău!în jurul lui totul e murdar,soarele ,deși îl caută, e ascuns ,ferecat de vorbele rele.El este în mijlocul unei furtuni dus de vântul cel rău,pe care chiar el l-a stârnit.Și-atunci,dacă își ridică ochi,îi deschide mari,dacă poate găsi puterea de a zâmbi,norii cenușii vor zbura spre alte zări și o rază cât de mică va clipi și va deschide poarta curcubeului.Dacă poți  răspândește lumina prin vorbele tale,prin atitudinea ta,prin mângâierea mâinii către cel nefericit, iar întunericul,furtuna rea se va risipi de la sine.Privește frunzele care cad,poate vor să mai stea pe ramura lor,dar vântul vremii le poartă spre locuri unde vor deveni pulbere,la fel și cuvintele pot fi luate de vântul ,neliniștea unui suflet îndurerat,nestăpânit.Vor dezlănțui o furtună a răului,a disprețului,a jignirii...oprește-o! pentru că ești mai puternic decât crezi,ieși din furtună,din starea de nelinişte puternică.Zâmbește,ai încredere în cei ce-ți sunt aproape,sprijină-te pe brațul lor,privește-i cu încredere,trăiește în iubire,în lumina sfântă.

                         Și-atunci schimbăm vorbele,,cine seamănă iubire culege fericire.

 

                                            ,Vulturul devorând ficatul lui Prometeu”
                                                                           (pictură de Gustave Moreau)

 

În mitologia greacă Zeus l-a pedepsit cu cruzime pe Prometeu, l-a înlănțuit gol pe un vârf de munte (din Caucaz) și un vultur lacom îi devora în fiecare zi ficatul, care se refăcea peste noapte. Supliciul său era astfel fără sfârșit. (Prometeu a scăpat de suferințele sale îngrozitoare, fiind eliberat de Heracle, care a răpus vulturul cu o săgeată. Totuși, pentru ca Prometeu să nu uite vreodată condamnarea sa, Zeus l-a obligat să poarte o brățară făcută dintr-o bucată din vechiul său lanț. Motivul acestei pedepse are legătură cu mitul grecesc conform căruia Prometeu a furat focul din fierăria lui Hefaistos.)

 Fundalul tabloului este galben-maroniu, culoarea este închisă. Figura lui Prometeu este centrul întregii opere. Faptul că este aproape complet gol nu este surprinzător-în Grecia exista un cult al corpului uman gol, în plus, era corpul masculin.  Prometeu este compus magnific, proporțional.

Nu, el nu seamănă cu un martir, nici lanțurile cu care Zeus a ordonat să lanseze voia neascultătoare a zeilor de stâncă nu sunt vizibile. Se ghicesc doar pe glezne. Din lateral, un vultur deja sfâșie, pregătindu-se să ciugulească ficatul lui Prometeu,este emblema lui Zeus,  zburând sus până în vârfurile munților.Dar în ochii titanului continuă să se vadă hotărârea fermă de a sta până la capăt și de a nu se pocăi de nimic, este mândru și fermecător. Nu scoate un singur sunet,figura sa exprimă dorința de independență, fidelitatea față de propriile lui principii și curajul eroic,deși suferă înfricoșător, singur pe stâncă,simbol al nemișcării și al tăriei. 

  Singur, într-o stare  de lumină, de albastru si să nu poată uita, sa nu poată ierta, să deschidă ochii doar pentru a privi sumbrul cer, să deschidă buzele doar pentru a murmura, fiindcă nimeni nu poate fi egalul zeilor decât după ce a disprețuit frica.  Prometeu se crispează, pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta pricina suferinței sale. Îl doare carnea sfâșiată de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovadă a focului furat de la zei.

   În lupta lui, Prometeu nu are de partea sa niciun alt sprijin decât conștiința sa și extraordinara putere de rezistență în fața suferinței. Semnificativ este faptul că, pe măsură ce suferința sa crește, crește și puterea lui de a o îndura.La picioarele lui un șarpe pare că se târește spre adâncuri,poate că este Zeus transformat .

  Titanul stă pe o stâncă înaltă ce pare a se cufunda în prăpastie.  Cerul se sparge în focul fulgerelor sclipitoare. Vârfuri de tunete zguduie munții. Pământul tremură. În jurul celui răstignit vânturile se împletesc. Culoarea  brun-roșcată ce domină tabloul  creează o senzaţie de tensiune. Totodată maroul este culoarea pământului atât de iubit de erou.Doar în fundalul tabloului albastrul cerului pare că se strecoară spre titan, accentuează profunzimea trăirilor şi sentimentelor.

 

Prometeu (în greacă-Προμηθεύς, lit. „precauție”) este unul dintre titani, fiul lui Iapet și al Clymenei (sau al Asiei), care a furat de la zei focul, pentru a-l oferi oamenilor.

 

                          Tabloul,,Impresie – răsărit de soare ”

                                     înfățișează un peisaj cețos din Le Havre,oraș de pe coasta Normandiei. Acesta este locul în care Monet a crescut și a pictat multă vreme sub cerul liber, descoperindu-și talentul de a surprinde lumina și atmosfera. 

(,,Impresie, răsărit de soare", pânza emblematică a lui Claude Monet, a dat numele impresionismului. (Impresionismul este un curent artistic care își are originile în Franța, unde un grup de pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originală asupra lumii sensibile și o tehnică nouă ce constă în transpunerea senzațiilor vizuale fugitive pe care le au în fata motivului; pictând în aer liber imaginea se topește în atmosferă, în timp ce umbrele sunt redate prin culoare). 

  Claude Monet a pictat tabloul, aşezat în faţa ferestrei camerei sale de hotel care dădea spre port, în dimineaţa zilei de 13 noiembrie 1872, din hotelul Amiralităţii, astăzi dispărut.

   În plan apropiat plutesc trei bărci, mai mult schițate. docurile, ecluzele, bărcile cu pânze, întregul peisaj învăluit în ceaţă, iar deasupra un soare portocaliu care se reflectă în apă. În prim plan, pictorul folosea apăsări ale pensulei,pentru a crea valuri mici sau valuri peste suprafața apei, cu reflecția soarelui pe apele mării, fiind văzută în centrul picturii. O barcă mică este văzută în prim planul picturii, cu o figură asemănătoare unei persoane care se află pe marginea bărcii. Siluetele abia se remarcă într-o mare cu o nuanță albastru-verde. Puțin mai departe, o a doua barcă întărește efectul adâncimii. Nuanțele gri-albăstrui, liniile groase negre ale bărcii se îmbină minunat cu finele atingeri roșiatice ale soarelui care răsare peste portul Le Havre.

  În plan îndepărtat sunt vase ancorate, ascunse în ceață. Fundalul tabloului arată catargele unei nave care este neclară, accentuând atmosfera plină de ceață.

 Tabloul reprezintă un răsărit de soare. El este realizat in tonuri de albastru, foarte puțin negru. Lumina  este redată aproape ca în realitate, umbrele copacilor văzându-se în apă. Singura pată de culoare este soarele, a cărui reflecție în apă este tot roșiatică.

  Tabloul impresionează prin claritatea lui, încântând astfel privitorul.Se observă interesul artistului față de teoria culorii: în timp ce soarele pare că străpunge ceața dimineții din cauza culorii de un oranj intens,  apa și lumina se găsesc împreunate, așa încât să se simtă efectele unuia asupra celuilalt.  

  Lumina devine un personaj în picturile impresioniste. În tot acest ansamblu estompat apare clar lumina soarelui răsărind, reflectată de luciul apei. Soarele este reprezentat ca o mică sferică portocalie care se ridică din fundalul drept al picturii. Radiațiile soarelui care se ridică par să lumineze cerul cu o ceață portocalie strălucitoare. Vaporii ar putea proveni de la emisiile de fum produse de fabricile vecine și de vasele cu aburi. Doar discul portocaliu și plat al soarelui care se ridică iese în evidență împotriva tonurilor sale reci. 

  Pictura prezintă culori reci, cu excepția discului roșu-portocaliu al soarelui care străpunge lumina și se reflectă în pătrunderea apei.

  Această pictură se dorește a fi exprimarea unui moment suspendat între noapte și zi. 

  Contrastul compoziției, discret, este totuși izbitor. Două lumi se ciocnesc: ziua și noaptea, dar și lumea de dinainte, cu pescarii săi pe bărci, o scenă a vieții, în timp ce apare viitorul, lumea industriei.

 

                                     Tabloul—,,Portret de tânără” de Nicolae Tonitza

 

    Nicolae Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remrcabil creator al portretelor, în particular al copiilor – gingaşi şi inocenţi – dar şi al portretului feminin, pentru care a manifestat o atracţie specială, reuşind să-i surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a genialităţii sale, o revelaţie a idealului şi frumosului, dovada unor valori spirituale autentice.

   Tabloul,,Portret de tânără”identifică vârsta unei fete și exprimă bunătate,fragilitate,delicatețe.

Fata are o atitudine potrivită pentru a i se face portretul,nu privește  spre pictor,pare că ocolește penelul,ca și cum ar fi atrasă de un sunet,o umbră,o amintire.Ochii mari, rotunzi și expresivi au o sclipire de visare și o undă de limpezime,privesc cu o nostalgică inocență,cu o amară melancolie  și candoare totul di n jurul său.Pictorul a surprins o înfiorare dulce-amară în fragilitatea privirii calme,de catifea.Fața rotundă este a unei ființe deschisă,caldă,sigur vede totdeauna partea frumoasă a vieții.Fruntea înaltă,rotundă este a fetei raționale,ce-și lasă liberă imaginația.Pe fața albă apar ca niște petale trandafirii umbre ale emoției,ale timdității.Nu poate vorbi,își ascunde gândurile, vorbele  nerostite,cărora nici n-ar şti să le dea un nume, lacrimi neplânse la vremea lor. Buzele roșii sunt încremenite într-o tainică tăcere,ascund multă imaginație,de aceea pare o ființă atrăgătoare, irezistibilă și plină de fantezie. Părul negru  bogat exprimă energia terestră, dar și melancolie,nesiguranță. Culoarea întunecată luminează tenul strălucitor şi ochii senini şi misterioşi.Părul este aranjat  într-o formă lejeră,un coc ușor răsucit.

  Albul rochiei îi accentuează feminitatea,stilul original. Nuanța reflectă emoțiile,sinceritatea ființei,iar decolteul adânc arată nevoia de a evidenția puritatea pielii.Gulerul este un accesoriu ce completează eleganța rochiei.Talia este marcată de un cordon roșu, ascunzând entuziasmul fetei.

  S-a așezat pe un fotoliu de culoare verde,pentru a se crede în armonia naturii,iar șalul de culoare închisă,cu care se proteja, i- a alunecat de pe umeri, îi completează ținuta  simplă,dar rafinată.

  Fondul tabloului este un amestec de culoare:maro cu bej prin care penelul lasă ușoare urme de roz,nuanța pământului preferată de pictor ce a vrut să comunice imagini luminoase într-un interior neutru, unde tânăra se poate relaxa perfect și poate visa ca o plutire în univers, ca un înger într-un vis misterios ceea ce reprezintă echilibrul dintre planul fizic şi spiritual.

 

                           cronică de film--,,OBLIO”-- film muzical desene animat

The Point – Oblio (1971)

Gen film:  animație;aventură;familie;

Lansat:01 Ian 1972

Durata: 74 minute

Rating:AG

Premii: fără premii

Narator: Ringo Starr

Gen: Animatie, Familie

Muzica: Compusa si interpretata de Harry Nilsson

    Povestea filmului ne duce într-un sat numit The Pointed Village (satul ţuguiat), unde totul are un point (ţugui) - de la case, poduri şi animale, până la oameni. Într-o zi, se naşte un băieţel atipic, numit Oblio, care are capul rotund. Legea satului este una singură şi clară - toată lumea trebuie să fie pointed, să aibă un point (ţugui). Aşadar, în mod involuntar, Oblio devine, pe lângă un inadaptabil, şi un încălcător al legii într-o societate în care toată lumea respectă legea. Pentru a respecta standardele şi a păstra aparenţele, dar şi pentru a-i ascunde aşa-zisa infirmitate, mama lui Oblio îi croşetează o căciulă ţuguiată, pe care acesta alege să o poarte neîncetat, uitând astfel că este diferit de prietenii săi.

   Într-o zi, Oblio reuşeşte să-l înfurie pe fiul unui conte, căci îi demonstrează că îi este superior la un joc cu triunghiul specific oamenilor cu ţugui. Contele invocă legea satului şi, deşi mulţi dintre locuitorii satului şi chiar regele ţinutului murmură individual în favoarea lui Oblio, acesta este exilat în The Pointless Forest -Pădurea fără Ţugui / Rost.( Remarcăm aici jocul de cuvinte bazat pe multiplele sensuri ale englezescului point, care înseamnă simultan ţugui şi rost / sens, ba chiar şi punct de vedere.) În acelaşi timp, nu putem să nu zâmbim, puţin amar poate, la scurta discuţie dintre doi săteni care construiesc o adevărată teorie a conspiraţiei ce îl are în centru pe câinele lui Oblio, discuţie ce seamănă atât de mult cu teoriile lipsite de fundament din ziua de azi.
  Astfel, micuţul băieţel cu cap rotund pleacă într-o călătorie, ce se va dovedi iniţiatică, alături de câinele său, Arrow (săgeată), întrebându-se cât de lipsită de sens / ţugui este The Pointless Forest? Precum în majoritatea basmelor, şi în acest film drumul are o mai mare însemnătate decât destinaţia spre care se îndreaptă protagonistul. Băiatul curajos reuşeşte să dea un rost tuturor nonsensurilor pădurii, găsind o utilitate tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. Îşi deschide ochii minţii şi, odată cu ei, noi orizonturi. Se lasă învăţat câte ceva de fiecare personaj pilduitor din drumul său. Rămâne ,,cool", aşa cum l-a povăţuit The Rock Man (omul de piatră) şi ajunge să preţuiască ploaia. De la The Tree in The Leaf Business (copacul din afacerea cu frunze) descoperă munca, străduinţa, onestitatea şi noţiunea de timing (sincronizare, dar şi cronometrare, căci mereu avem de-a face cu jocuri isteţe de cuvinte): ,,timing and honesty are the name of the game. The rest? You and your dog will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren't any fifth seasons. But there are rewards: it's exciting to work manufacturing leaves." De la The Three Fat Ladies (cele trei femei grase) învaţă satisfacţia de a-l bucura pe celălalt şi fericirea în forma ei cea mai pură, cea împărtăşită. Şi, pe măsură ce filmul curge, înţelegem că există mereu poveşti frumoase pentru copii, dar şi poveşti cu implicaţii sociale pentru adulţii atenţi.
Singurul personaj cu adevărat pointless este, în mod paradoxal, The Pointed Man, cel care indică simultan în toate direcţiile şi care reprezintă o întruchipare a răului, a omului cu multe feţe, cârcotaş şi bârfitor. Deşi este menit să fie un mentor în călătoria eroului, se dovedeşte a fi cel mai inutil dintre toate fiinţele pe care Oblio le întâlneşte, fiind un profet fals. Opiniile şi poziţiile sale sunt necugetate şi precipitate, valorile sale sunt aparent "moderne", dar judecăţile sale faţă de ceilalţi sunt dure şi meschine, iar el este nestatornic şi nesigur.
Oblio şi Arrow îşi petrec noaptea în Pădurea fără Rost, apoi se trezesc lângă o mână mare de piatră cu degetul îndreptat spre ,,destinaţia" lor. Ei urmează drumul indicat de aceasta şi se întorc în The Pointed Village, unde primesc o întâmpinare călduroasă, căci oamenii au început să conteste justeţea legii care l-a îndepărtate pe Oblio. Oblio începe să-şi spună povestea despre felul în care a descoperit că toate lucrurile din Pădure au un Rost / Ţugui, dar este întrerupt de Contele care, neputând să-şi stăpânească furia, îi ridică pălăria copilului. Toată lumea este uimită când vede un ţugui pe capul lui Oblio, dar şi atunci când toate ţuguiele celor din sat încep să se topească, toate capetele, cu excepţia celui al lui Oblio, devenind rotunde.
Băiatul spune că totul are un point (rost), inclusiv The Pointless Forest, şi atunci şi el trebuie să aibă unul. Şi într-adevăr, acum are şi un point (ţugui) chiar pe capul său. Prin călătoria sa, el se descoperă pe sine şi înţelege faptul că ceea ce este în capul nostru e infinit mai important decât ceea ce este pe cap.

  În final, ieşim din The Pointed Village, ne întoarcem la realitate şi aflăm că băiatul care a ascultat povestea lui Oblio citită de tatăl său a desprins învățătura: ,,dacă cineva nu are ceea ce au alţii, nu trebuie alungat din sat. Or something like this".

  Poate unul dintre cele mai bune filme filosofice de animaţie despre toleranţă şi afirmarea sinelui,, Oblio / The Point” oferă copiilor (şi mai ales adulţilor) o lecţie importantă: îi învaţă să îşi preţuiască unicitatea şi să accepte diferenţa. În acelaşi timp, cred că filmul este şi o lecţie despre răpirea de către societate a celor două atribute caracteristice copilăriei, inocenţa şi toleranţa, prin obligativitatea adaptării la stereotipiile şi prejudecăţile colective.

   La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, "infirmitatea") un... point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

Filmul avertizează, de asemenea, asupra pericolelor prezentate de o societate care confundă simbolul unui lucru cu lucrul în sine, acesta fiind motivul pentru care ea nu are capacitatea de a răspunde într-un mod pozitiv atunci când se confruntă cu unicitatea uimitoare a cuiva. ,,The Point” este un semnal de alarmă la adresa tuturor constrângerilor sociale, de uniformizare a convingerilor şi credinţelor cu unicul scop de exercitare a puterii asupra unor indivizi lipsiţi de voinţă, spirit critic si îndoctrinaţi să urască, să suspecteze şi să respingă tot ce iese din tiparul dogmei. Vigoarea acestui film stă tocmai în mesajul subtil şi finalul optimist pe care le transmite sub faţada unei animaţii pentru copii.

,,The Point / Oblio” - desenul animat pentru toate vârstele, locul unde filosofia şi etica devin pe înţelesul tuturor.

                      De reținut:

nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.

                                            Lumina de Crăciun

Seara, când întunericul e pe-aproape, de la fereastra mea văd trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, în lumina care clipeşte încontinuu. Pot să văd crengile golaşe ale mărului împletite cu ale cireşului şi-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziţi, am văzut în crengile acestea, mişcate de vânt, stolurile în goană. Și tot de aici pot să văd cum răsare soa­rele, păsări în stoluri nesfârşite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste.De o vreme  pândesc însă cu tot mai mare nelinişte, pândesc, vânez sem­nele care m-ar face să ghicesc iarna pe care-o aştept tot mai mult. Într-una din dimineţi, cerul a fost plum­buriu, cenuşiu şi greu, şi mi-am zis că nu mai e mult până va ninge. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au în­negrit cerul ceasuri în şir, şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineaţă, în­să, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură şi nemişcată, pe cea mai înaltă şi subţire creangă a mărului. Am ştiut că e pasăre de iarnă, pen­tru că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât crengile pe care se aşează nici măcar nu se în­doaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape. Și deodată începe...  ninge! ninge cu fulgi pufoşi, o bură subţire, strălucitoare, se desprinde de undeva de sus şi cade în valuri argintii. Dincolo de pomii mei începe o altă lume. Lumea pădurii cu umbrele lungi ale copacilor care cheamă în adân­curile ei E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare.Mă întreb cine stinge luminile cerului.De departe se aude un cântec despre un prunc născut în iesle,iar o stea luminoasă strălucește deasupra întregului pământ.

                                                      Îngerul iernii

Chiar dacă nu i se ştie precis adresa, se spune că Moş Crăciun vine dintr-o ţară aflată în Nord, tărâmul nopţilor polare şi al iernilor nesfârşite. Patrie a renilor, elfilor şi spiriduşilo, acolo este un tărâm cu păduri argin­tii şi stele răsfirate pe cer, până deasupra caselor  ţinute parcă în braţe de munţi.

Și cu gândul la acele locuri depărtate mă întreb: cum se explică bucu­ria care mă învăluie, starea aceasta aşa de vie, a sărbătorii Crăciunului? Sunt în ținutul zăpezii veșnice,unde neaua scârţâie sub picioare, e noapte...gerul muşcă şi înţeapă şi taie. Linişte, de parcă orice sunet în­gheaţă în aer şi cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scân­teiază luna, şi omătul îi înmul­ţeşte lumina argintie. Văzdu­hul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Pădurile nemiş­cate, ca de fier negru  şi-au pierdut întu­neci­mi­le şi umbrele strălu­cesc, îmbrăcate în aceas­tă zăpadă de lu­mină, cu sclipiri de o frumuseţe stra­nie. Aud cântecul unei ape undeva pe-aici, îl ghicesc doar după susurul de sub gheţuri, ca un descântec spus în taină pământului. Nu adie niciun vânt, întreaga fire stă nemişcată în gerul strălucitor. 

Îmi spun în acestă nemișcare a nopții că sărbătoarea Crăciunului este  adusă pe aripi de Îngerul Domnului. El este cel care vestește  bucuria naş­te­rii Pruncului sfânt şi tot el împodobește bradul, lăsând sub el darurile în­delung aştep­tate. Deasupra mea se risipeşte, ca o perdea dia­fană, lumina îngheţată şi rece a iernii. În jurul meu cad fulgi uriaşi, în jurul meu chiar ninge, în ju­rul meu e iarnă şi de undeva, de foarte departe, În­ge­rul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coar­nele cărora se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.

                                      Binefăcătoare şi proaspătă este mereu în noi bucuria Crăciunului

Oricâţi ani au tre­cut peste un om, totdeauna fiecare își regăseşte la Crăciun copilăria, cu toata feeria ei. De ce oare? Poate şi pentru că în copilărie toate simţurile sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura şi cultura adăugată ei le propun: chipuri, cu­vinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri, suprafeţe, gus­turi, învederări, încredinţări... Ele apar ca taine, tri­miţând spre o Taină mai mare, desăvârşită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o depărtare apropiată.  

E iarnă, aşa­dar... Şi nu numai că este iarnă, dar este şi noapte lungă, lungă... Noaptea par să înceapă toate întâmplările de taină. Aşa e de multe ori şi cu întâia ninsoare. Mă trezesc şi mă minunez cum albul  a pogorât peste mine. E o noapte sfântă! 

De la fereastră,câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge şi se apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună şi devin totuna.  A rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada ce îndoaie crengile fagilor. Tot mai rotundă şi tot mai strălucitoare, peste cerul de iarnă apare luna. Totul s-a lu­mi­nat şi umbrele nedesluşite au dispărut. Este o lună uriaşă, mişcându-se încet peste cres­tele în­gheţate, peste locurile adormite, sticlind, ici-colo, gălbui. Bradul meu este în zăpadă şi-l  văd  cât este de fru­mos. Dintr-o dată, curtea întreagă parcă s-a schimbat şi s-a strâns toată, cumva roată, lân­gă brad. Nu se vede decât zăpada de lân­gă el şi cerul de deasupra, plin de stelele care cli­pesc printre crengile lui. Atunci simt şi eu că va veni, cu adevărat, Cră­ciu­nul. Îl vă­d aievea pe Moş Crăciun, pe când coboară,strecurându-se printre crengile bradului. Moşul pe care îl văd cu ochii larg deschişi, îmi zâm­beşte dintre podoabele bradului. Dar poate că toată această stare a Cră­ciu­nului se petrece şi pentru că în seara cea sfântă, Dum­nezeu cel Bun deschide Cerurile şi varsă pe pământ cetele lui de îngeri.

                          

,,În noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.”

 

În fiecare iarnă mă întreb: oare cine colinda în cer?Apoi privesc podoabele Pomului de Crăciun și-mi spun zâmbind că sunt podoabele cerului, stelelor, planetelor, galaxiilor,așa le văd eu...

Crăciunul e celebrarea faptului miraculos ,când pământul devine, brusc, cer...   înseamnă naștere, un început, un miracol ce are nevoie de semne vii. Și cât de viu este bradul meu cu ramurile încărcate de stele! E noapte sfântă! Moș Crăciun... cred că îmi aduce o bucurie!...

În camera cu bradul strălucitor se va stinge lumina... Moș Crăciun va intra nevăzut, va deschide ușa camerei în care aștept...  aproape adormit...

Îmi spun de cum a venit luna decembrie că Moșul știe tot ce făcusem bine...rău peste an...

                     Moșul cel așteptat cu înfrigurare, cu nerăbdare, dar și cu dragoste....

             Urez multă sănătate tuturor celor care se bucură cu adevărat, din inimă și din convingere de                   venirea Moșului.

             Urez  sănătate celor care cred că Moșul există!!!!!

 

                                           În noaptea Sfântă, viu luminează
                                           steaua ce vestește nașterea pruncului
                                                         Iisus.....

                                Sărbătoarea CRĂCIUNULUI să vă umple inimile de         bucuriiiiiiiiiii      

                                                       de Anul Nou

Urmează să se întâmple ceva. Şi-au dat seama de asta până şi cele mai mici gângănii. Flu­tu­rii, buburuzele, furnicile şi cosaşii au dispărut demult. Păsările au amuţit. Întregul foşnet al văilor s-a stins încet, retrăgându-se în cotloane şi scorburi. Aerul e tare şi pur. Dealurile sunt acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanţe de verde şi argintiu, de maroniu şi roşcat. Frunze zimţate sau rotunde, alungite sau în formă de stea, toate sunt stro­pite cu aur şi etalează o frumuseţe de dimensiuni cos­mi­ce. E de ajuns să priveşti pădurea dezgolită, înfă­şurată doar ici-colo de pânza ceţurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine încercă să seducă toată această splen­doare revărsată peste pământ? A nins toată noaptea. Dimineaţa, în zori, încep co­coşii să cânte. Liniştea e atât de profundă, încât gla­surile lor par strigătele pământului către oameni. Să se trezească din aşternuturile lor, să respire cu ochii des­chişi, să întâmpine la fereastră ninsoarea. Totul e acoperit de zăpadă şi de tăcerea ei, de strălucire. Cum să explic liniştea ce mă cuprinde privind pădurea sau munţii din depărtări? Dealurile acoperite cu zăpadă emană o bucurie uriaşă, pe care o simt. Faţă în faţă cu ele, ceva se mişcă în suflet, fără să ştiu ce anume, fără să ştiu de ce. Pământul şi-a găsit îmbrăţişarea pe mă­sură, ca şi cum doi iubiţi s-au regăsit după un an şi dra­gostea lor creşte, în pace şi echi­libru. E probabil cea mai frumoasă poveste pe care o putem vedea: legătura pământului cu lumina zăpezii. Poate de-asta sun­tem bucuroşi când ninge, de-asta zâmbim, fără să vrem, când ne trezim şi vedem că dincolo de fereastră to­tul e alb şi doar undeva, în vârful unui măr, o pasăre cu pene albastre pri­veşte amintirea unui măr roşu. Şi aș vrea şi eu să fiu pământul întreg, aco­perit de ninsoare. Am urcat pe dealurile din împre­ju­rimi. Neaua a învelit ierburile mici, au rămas deasupra doar cele înal­te, aurii. Descopăr pe zăpadă o lume secretă, greu de ghicit altfel: adevărate hărţi ale călătoriilor făcute noaptea de animale. Urmele lor în li­nii lungi se intersectează, dispar, revin. Cerbi, vulpi, iepuri sau fazani, mistreţi sau lupi, şoareci sau pisici. Un univers întreg, cu alte reguli, trăieşte invizibil, dincolo de curţile oa­menilor. Încărcate de zăpadă, tufele de măceş iau formele imaginaţiei mele. Habar nu am de ce linia unei coline mi se pare altfel. E ceva în felul în care coboară domol, într-o pantă clară, dar tandră, până în vale. Mă simt mic şi liber, important şi invizibil. Urme de vulpi,urme de cerbi fugind cu sal­turi mari şi altele de lupi, înconjurându-i rece, calculat.

Şi, dintr-o dată, se aude vocea înge­rilor peste sat. La început întrerupt, ca o părere, ca o flacără de lumânare gata să se stingă. Apoi tot mai clar, mai cristalin. Se apropie. Clinchet de clopoţei rostogolit în aerul îngheţat. Până când înţeleg: sunt glasuri de copii cântând colinde. Cerul gri se umple cu mii de curcubee, o iederă de lumină se prelinge şi se agaţă, se înfăşoară de pomi, de case, de suflete, cotropind tot ce întâlneşte, înflorind cu milioane de flori. În colindul lor pun tristeţea, bucuria, singurătatea sau frumuseţea, nostalgia. 

   Abia atunci îmi amintesc  că este seara Anului Nou şi că fericirea nu este adevărată, dacă nu este împăr­tăşită.