Am înțeles că eu și toți oamenii avem libertatea de a alege, capacitatea de a alege ce este bine şi nu ce este rău şi de a acţiona potrivit hotărârii noastre. Pe lângă darul vieţii înseşi, dreptul de a-mi conduce propria viaţă este unul dintre cele mai mari daruri. Suntem răspunzători pentru alegerile pe care le facem.Cred așa: chiar dacă familia şi prietenii mei îşi folosesc libertatea de a alege în moduri care nu sunt drepte, eu pot să aleg modul în care voi acţiona,deoarece consecinţele sunt rezultatul alegerilor pe care le fac ...bineînțeles că sfaturile celor mari cu experiența vieții vor fi ascultate și urmate,dacă mi se potrivesc felului meu.

 Iată de ce eu și numai eu am ales tenisul sau el m-a ales pe mine,când la cinci ani am început antrenamentele.Încântat de rachetă,de cuvintele de uimire ale celor din jur,am început să acord tot mai multă atenție timpului petrecut pe teren,iar toți mă vedeau ca o viitoare speranță.Au urmat turnee naționale,internaționale,cupe,medalii,invitații ale unor antrenori din țări pe care le știam de pe hartă,participarea la olimpiada tineretului de la Baku.M-au susținut părinții,fratele meu,bunicii...greu poate mi-a fost cu școala,dar m-am străduit să iau o notă bună la admiterea în liceu.Profesorii au fost, sunt- unii înțelegători,alții nu prea...Voi pleca departe de casă...așa am ales și toți mi-au dat dreptate!!!! Alegerile pe care le fac arată cine sunt cu adevărat- un băiat cu multă

dorință de a reuși,de a-mi depăși limitele,de a ajunge în vârf...

  Apropos, de legea atracției, în viață, nu primești numai ceea ce-ți dorești; ci primești ceea ce ești:

                                                                    un luptător...

 Iubirea naturii înseamnă unirea sufletului uman și a frumuseții naturale.Vorbesc despre natură,când sunt într-o poiană din pădure, uitându-mă la norii încet plutitori, atunci când nu am niciun alt gând sau când picăturile de picături de ploaie îmi aduc pace și liniște.Am plecat cu părinții la munte,am trecut  dealuri,am văzut necuprinsul câmpiei și m-am convins că natura nu este orice colţişor de verdeaţă, ci este acea natură sălbatică rămasă neatinsă.  Îmi place să nu mă consider turist, ci prieten al naturii,

s-o înţeleg, iar înţelegerea ei nu poate fi realizată decât petrecând cât mai mult timp în aer liber.

  Când am ajuns sus aproare de albastrul nesfârșit al cerului,am îmbrățișat singurul copac răsărit dintr-o stâncă ce părea că se va prăvăli,poate rădăcinile o mai țineau de peretele muntelui; mi-am lipit obrazul de el și i-am șoptit să-mi dea din puterea lui.Ca prin miracol, n-a durat mai mult de un minut și am trăit o frenezie de nedescris.Acolo sus, pe un platou,singur, nimic în jur, într-un apus de soare,timp magic, ca dintr-o poezie,am simțit că sunt deasupra tuturor,într-o libertate totală.Eram în altă lume: aerul  curat, liniștea mă încărca de energie,din frunzișul copacului ascultam un concert sublim al păsărilor ascunse în frunzele verzi. 

   Aș putea să stau ore întregi privind norii sau felul în care vântul mișcă frunzele. Să văd razele de soare cum se oglindesc în apele liniștite ale unui lac și dansul grațios al libeluleor.Să pot să mă bucur de frumusețile naturii e o binecuvântare!

 Mă simțeam stăpânul lumii, aveam un sentiment de Dumnezeu,al celui bun prin singuratate.

                            iată mesajul meu pentru voi toți:

!!!... bucurați-vă de mirosul frunzelor ude, dimineața, îmbrățișați razele calde ale soarelui, sărutați petalele de trandafiri aromate de noapte, iubiți copacii bătrâni și morocănoși cu bratele înălțate către cer, împrăștiați frumusețe și uniți-o cu Natura, fiți liberi!

 Eu cred că în lumea noastră se impune a vorbi despre curaj; curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, despre curajul oamenilor care au tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da! acolo unde este da şi de a spune nu! acolo unde este nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuie primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuie îndepărtat şi înlăturat!… să procedăm asemenea ghiocelului cu tărie, cu fermitate,cu încredere în puterea luminii adevărului.  Am împrumutat de la ghiocel  speranța,bucuria unui nou început- acesta  este rodul pământului care vrea să-i simtă viața, sa dea naștere frumuseții.

  Consider  curajul o atitudine specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Curajul orientat spre scopuri nobile:adevărul,cinstea,iubirea- este considerat virtute. Mi-ar place să fiu  curajos, un exemplu sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori să lupt cu primejdiile, nu voi fi un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

  Curajul ghiocelului este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece a preferat să înfrunte pericolele.Cauza principală a curajului este dorinţa, pasiunea sau sentimentul trăite de cel care înfruntă frica.A avea încredere în lumina soarelui a fost pentru ghiocel și pentru mine,om,un semn al curajului,pentru că soarele înseamnă viața în lumină, căldura sufletească alături de oameni adevărați.

  Să fim curajoşi, curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!…

Uneori e bine să ne îndurăm propriile ierni,pentru că întotdeauna va exista speranța unei primăveri după fiecare iarnă grea. Soarele ne va topi fiecare lacrimă care ne-a înghețat.

  Vom deveni în fiecare primăvară ghioceii care vor vesti trezirea la viață, la speranță, la iubire, la gingășie, la tandrețe

Pentru  mine timpul liber înseamnă foarte multă mișcare, aer, natură, jocuri, distracție, dobândire de abilități, descoperire, experimentare, mulți prieteni. Plăcerea pentru baschet am simțit-o atunci când l-am văzut jucând pe Michael Jordan,când am citit,ei,bine  da! mi-am făcut în fiecare zi timp, pentru a-i cunoaște viața și a-l lua de model.Am  citit că a fost numit „Rookie of the year” (descoperirea anului), a fost selectat de Chicago Bulls, membru al echipei olimpice de baschet a Statelor Unite ale Americii.Mi-a plăcut să citesc despre felul în care Jordan sărea, pentru a arunca mingea la coș, a umplut rapid tribunele de fani în timpul meciurilor din ligă ,apoi a jucat în „Echipa de vis” care a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Barcelona.

  Și-atunci m-am hotărât să practic baschetul într-o echipă aleasă de profesorul meu de sport.Tot timpul meu liber îl dedic antrenamentelor,ascult sfaturile antrenorului,merg cu echipa la meciuri,cantonamentele la mare,la munte,dar mai ales sunt alături de colegii mei,mă străduiesc să fiu un bun coechipier.Am un alt timp, pentru a fi împreună cu cei din familia mea,pentru că înțeleg că e important să comunicăm,să ne spunem de toate,să fim împreună și aceasta este o echipă.Câteodată aș vrea mai mult timp pentru prietenul meu patruped,dar el mă înțelege și mă urmează oriunde,se bucură de reușita unui meci,mă asigură clipind când am succese la școală și-mi aduce mingea să ne mai jucăm puțin înainte de somn.

   Cred așa că ceea ce fac în orele de timp liber determină cine sunt și mai ales mă bucur cu adevărat de timpul meu, dacă îl folosesc, pentru a-mi îmbunătăți starea sufletului.

Citind,pășesc printre îngeri și duhuri, fără să mai separ foarte bine lumile,tot ce adună mintea mea se  așază frumos, lin, repede și miraculos în cuvinte- labirintul, acea rătăcire și căutare Pagini întregi din carte îmi solicită memoria și mă forțează să simt farmecul locurilor pe care le traversez  într-o atmosferă de taină. Când citesc, mă simt transportat într-o lume a imaginației, a acțiunii, a fantasticului,am senzația că toate problemele din lumea reală dispar, eu însumi devin un personaj. 

Îmi aduc aminte magia poveștilor rostite pe ton șoptit, înainte de culcare, înșiruirea împletită de cuvinte care aprindeau cele mai vii imagini în mintea de copil...basmul preferat(pe-atunci visam să mă fi născut ca Făt Frumos dintr-o lacrimă,să zbor pe legendarul Bucifal)...întâmplările năstrușnice destăinuite de părinți sau bunici. Adânc, în cufărul inimii mele păstrez delicat darul valorilor pe care le-am primit...nu pot să-mi dau seama dacă ele au fost o cheie specială către inima mea sau se întâmplă un soi de reîntâlnire misterioasă între magia din ei și magia din poveste.

Bunicul îmi spune mereu că cel mai bun prieten, remediul imediat pentru orice problemă este o carte.Computerul mă atrage cu vraja lui,iar cartea îmi lămurește  îndoielile,ezitările ,mă  întoarce mereu  la o viață mai luminoasă. N-am avut ca Haia un moment de evadare din cotidian,dar,deși nu citesc prea mult,găsesc o liniște plăcută și de ce să nu recunosc câteodată aș vrea să fiu unul din personajele cărții,iar înainte de culcare îmi închipui cum ar fi dacă eu aș fi...... xxxxx                                            

                                                   o urare pentru cei ce citesc:

                                                       

                                                             Magia lecturii fie cu tine!

            

            ,,Nu există prieten la fel de loial ca o carte” a spus scriitorul american Ernest Hemingway. 

 

                                    

Este noapte caldă de vară,țârâitul gigantic al greierilor e sporit,din depărtare,de un glas de fluier. Timid la început, crește tot mai mult în intensitate, sfredelind bolta nopții, pentru ca melodia să fie auzită și-n cer. Pășesc agale, amețit de-atâta liniște și miracol,  simt vân­tul cald, mirosul de apă dulce, de frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, de pia­tră udată de apă şi arsă de soare.

   Și deodată apar pe cer nori cenușii grăbiți parcă alergându-se supărați,apoi un tunet a trâmbițat, anunțând începutul spectacolului ceresc.Un fulger minunat,strălucitor a străpuns întunericul nopții și o lumină feerică a inundat întregul Univers.Se spune că la lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Văd cum fulgerul devine săgeata ce provoacă această întâlnire cosmică între prinţul luminii şi prințesa întunericului.

Nu pot descrie în cuvinte frumusețea inefabilă a luminii a acelui fulger ce înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului,vântul tropical.. În acest fulger se întâlnesc înălţimile, ce mă lasă fără respiraţie, ale celor mai înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Privesc lumina fascinantă a acestui fulger ca un unic foc și văd imagini fantastice ce dansează,se prind,se desprind,se aruncă spre înalturi,coboară în străfundurile lumii,iar când obosesc devin globuri ce se-nșiră asemenea unor mărgele, așteptând un semn,un sunet.Și din nou tunetul le trimite spre nicăieri  să danseze fulgerând,iar eu rămân ascuns sub o frunză uriașă,ținând în pumni o picătură strălucitoare,darul fulgerului.

                                           Conviețuiri--despre TĂTAR

Am ajuns într-o comunitate tătară din apropierea Constanței în drum spre mare.Și iată-mă în fața unei case cu pereții albi,iar în fața mea un om îmbrăcat altfel: un fel de cămaşă, care se-ncheie pe umărul stâng ,ilic brodat cu multe flori,pe cap un fes peste care leagă o  făşie lungă lată de diferite culori, turbanul,  căruia ei îi zic „sarâc", sau „palila"-explicațiile acestea le-am primit în timpul vizitei.

Tătarul-gazdă a considerat o cinste faptul îi vizitez casa și când mi s-a adus apa de băut,a venit cu cana în faţă, s-a înclinat puţin, a dus mâna dreaptă la inimă cu palma lipita de piept...m-a impresionat deosebit.În camera curată,împodobită cu covoare colorate,cu vase de ceramică a intrat o femeie îmbrăcată ca-n filme și mi-a explicat costumul: cămaşa „colec", care cade până la genunchi şi se-ncheie la gât cu un nasture. Pe cap se leagă cu o basma ,,câicşa”,peste "colec'' avea o haină subţire ,,giachet" ,apoi un capot lung până la pământ „paşalî",.Un  văl de culoare neagră, numit ,,iuspeşe"îi acoperă în întregime obrazul, ca să nu fie văzut de străini. 

  Nu-mi venea să cred că tot ce văd este real,eram obișnuit cu costumele populare ale noastre pe care le vedeam la serbările școlare.

 Casa lor era aşezată cu faţa spre miazăzi şi faptul acesta are şi un temei religios, deoarece mormântul profetului Mohamed se află spre sud, dar şi un temei geografic, fiindcă punând casa cu spatele spre nord, se apără mai bine de frig.Casele noastre sunt așezate după terenul pe care fiecare îl are.

 Mi-au povestit că atunci când. se iveşte o  ceartă între tătari, ei nu aleargă numai decât la judecătorie, ci cheamă câţiva bătrâni, sau oameni de vază ai satului, cărora li se povesteşte cum stă pricina , iar aceştia fac dreptate şi-i împacă. Le plac vitele foarte mult şi le îngrijesc cu drag,predilecţia lor merge mai ales spre cai,pe care îi numesc după culoarea părului sau alte semne particulare: sarâ-baş = cap galben; arap=negrul: mali = murgul ;aigâr: = armăsarul ; cheri-mali = murg-închis; tarî-mali = cal murg.

 Ei,bine! am mâncat aluaturi: „tabac-borec,cobete,șer-borec, salma",pilaf,,,pener-brânză,,,sarî-mai”-unt,am băut lapte acru sărat (,,tuslu-câtâc”.Mi-au cântat o melodie molcomă, trăgănată, plângătoare. Ascultând-o, parcă mi se strecura în suflet o pace, ceva  nelămurit. În cântecul lor parcă se revărsase toată durerea, toată speranţa, toată iubirea unor suflete zbuciumate. Era altfel de cântec,ale noastre sunt mai vesele.

  Tătarii –grupul nogaic și grupul crimeean s-au așezat pe litoralul Mării Negre și în inima Dobrogei până de-a lungul Dunării.Religia lor este islamică,bărbații merg în geamii și se roagă.

 Limba maternă a tătarilor din România este crimeeană; în Dobrogea s-a generalizat dialectul ,,de stepă” -șol șivesi- al limbii tătare crimeene.

  La despărțire mi-au arătat o poză cu Regina Maria care-i vizitase pe bunicii lor cândva și m-au invitat să vin de sărbătoarea lor de kurban bayram-sacrificiul sau ramazam bayram-sărbătoarea dulciurilor...cred că mă voi duce la cea din urmă.

                                               O călătorie la POLUL NORD

    M-am hotărât să plec în această expediţie extraordinară,o călătorie la Polul Nord este unică pentru oricine, prea frumoasă pentru a nu fi spusă . Merg la Polul Nord.!!!Ştiam că va fi una din cele mai spectaculoase experienţe pe care le-aş putea trăi. 

Am pornit din Helsinki spre Murmansk, unde m-am  îmbarcat pe nava ce mă ducea la Polul Nord. Nava ,,Victoria ”era pregătită... imensă ― 159 de metri în lungime şi 30 de metri lăţime ― chiar lăsa impresia, că sunt acolo în deplină siguranţă. După două zile de navigat pe Marea Barents, am ajuns în zona arhipelagului Franz Josef. Peisajul era spectaculos. Uimitor. Au apărut banchizele. Am văzut primele balene. Cu cât înaintam, urşii polari au început să-şi facă şi ei apariţia. Unul mai curios şi, după cum arăta, cam flămând, s-a apropiat mult de nava oprită. Altul îşi căuta în continuare hrana, fără să pară în vreun fel interesat sau deranjat de prezenţa noastră. Zgomotul a speriat o ursoaică şi puii ei. Fără îndoială, a fost pentru prima dată când au auzit un asemenea sunet.

  Mi-am petrecut dimineţi, după-amiezi, seri şi nopţi -un fel de a spune, fiindcă era în permanenţă lumină- stând pe puntea vasului şi privind ore în şir marea ce părea că n-are margini. După două zile bune de mers pe mare, a început un alt spectacol fascinant: cel din ţinutul gheţurilor. Nava îşi croia drum printre acele bucăţi imense de gheaţă, iar uneori se oprea, blocată între ele. O lua de la capăt şi, în cele din urmă, reuşea să-şi facă loc şi să meargă mai departe. Ore, zile la rând, peisajul rămânea acelaşi. Şi totuşi, era ca o vrajă. Stăteam şi priveam neîncetat, nu mă puteam plictisi, nu voiam să-mi desprind privirea de acel spectacol. Simplu, desăvârşit, grandios. Totul părea ireal: albul halucinant al gheţurilor nesfârşite, ziua ce nu ajungea niciodată la capăt, soarele ce apărea uneori şi învăluia locul într-o lumină uimitoare.Mi se părea incredibil să fiu înconjurat de atâta frumuseţe naturală. Mă bucuram de liniştea acelui loc şi resimţeam acea atmosferă tihnită din jurul meu într-o stare continuă, extraordinară de calm. În jur era doar natură pură şi totul îmi părea perfect. În acel capăt de lume, izolat, însingurat, am învăţat să privesc altfel natura. Asemenea experienţe nu ţi le poţi imagina. Cu siguranţă, trebuie să le trăieşti.

  Privind gheaţa masivă învinsă sub greutatea navei, mă gândeam uneori la primii navigatori care au ajuns în acest ţinut. M-am plimbat pe gheață, dar evident nu a fost orice fel de gheaţă. A fost gheaţa de la Polul Nord. Am privit urşii polari în mediul lor natural și mi-am amintit de Fram,de dorul lui de albul înghețat. Este un alt spectacol de care nu mă pot sătura. I-aş fi privit ore în şir, cu acea curiozitate a omului dornic să-i vadă.acolo la ei,în mediul lor . Am trecut pe lângă aisberguri uriașe şi am văzut sutele de mii de păsări. O întâlnire cu un aisberg este întotdeauna impresionantă și mi-am amintit de,,Titanic”.

   Ei!bine,da! am făcut o baie în Oceanul Arctic... a fost groaznic, pur şi simplu groaznic, dar nu puteam să ajung la Polul Nord şi să nu încerc experienţa asta.

  Călătoria la Polul Nord este cea mai minunată aventură, am descoperit natura în toată frumuseţea ei-simplă, autentică, sălbatică,m-am bucurat de tihna pe care mi-a dăruit-o, de spectacolul ei firesc, fascinant, de simplitatea ei cu albul scânteietor al zăpezii ce reflectă soarele, cu apele Oceanului Arctic străbătute de urșii albi,urmăriți de vulpile albe,iar din aer de păsările nordului: fulmarul,  snow bunting săgetau aerul înghețat. Ştiu că nu voi mai vedea curând acel loc. Dar a fost suficientă o întâlnire în care mi-a oferit zeci de momente memorabile. Unice.

 

                   Bine ai venit lună Martie!

"Vânturile lui Martie
firmamente înghețate ale iernii
care suflă mustățile pisicilor
de zăpada luată de pe câmp.
Căldura răsare din sânul
pământului să întâlnească
razelor soarelui
în cer
și ochește sângerii înfloriți,
glicina, caprifoiul,
și gloria de dimineață
să semnaleze începutul primăverii,”
                                  (Martie este o lună a speranței, Emily Dickinson)

 

Eu cred că  ziua în care Dumnezeu a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara. Luna Martie :adieri de vânt, ploi reci, raze de soare șugubețe, stropi de culoare, primele flori, primele păsări călătoare ... totul este o încântare. Iubesc primăvara oriunde, dar ,dacă aș putea alege, aș întâmpina-o mereu în grădină, unde înfloresc florile, acolo există speranța,acolo iarba crește prin ea însăși..Florile primăverii sunt visele iernii, povestite dimineața  în jocul îngerilor. 

În dimineața de martie am auzit a îngerilor chemare și-am înțeles că este vremea când,alungând întunericul,copacii au început să murmure  șoaptele vântului,chemând sufletele să zboare la nesfârșit asemenea unei rândunici .Ascult muzicile,și mă prind în valsul primăverii.....

                 urare: Ca rândunica, să zbori către o nesfârșită primăvară!!!!!!!!!!!!!!!

 

                                               Început de martie

Dimineață...început de primăvară... o lumină caldă, blândă, care parcă iese cumva din obiecte şi le înconjură cu un cerc luminos. Se întâmplă mai ales acum, când pe fundalul alb al urmelor de zăpadă  se detaşau toate lucrurile atât de bine, cu atâta claritate, încât părea că sunt însufleţite. Chiar şi pământul aburit împrăştie o lumină albastră, care vine parcă din adâncul lui. Chiar şi iarba  încolțită pare vie, atât de mult se schimbă de la o clipă la alta.La marginea pădurii ce începe de lângă grădina mea, aştept primăvara ca pe o izbăvire de toate relele. Şi spectacolul începutului de primăvară este cu adevărat impresionant, pădurea se schimbă mereu, este în fiecare clipă alta, întâi apăsată de nori grei, vineţii, apoi încremenită de linişte, până când aerul dintr-odată se umezește şi apar primele raze, speriate, stinghere, uşor mânate de vânt. 

Pământul reavăn pare că arde sub lumină, scli­peşte ca şi cum acolo, sub el, ar fi foc. . Dincolo de apa care curge înfundat sub pătura de umed, începe o altă lume care mă cheamă în adân­curile ei. Umbrele lungi ale copacilor taie poteci din loc în loc. E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare.

În inima pădurii mele adânci, am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva, ca şi cum aş fi fost primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să fac din acest loc prima etapă a unei aventuri. O ceaţă proaspătă îmi atinge parcă faţa... pă­durea este liniştită. Mirosul dimineţii se mai simţea, când am ajuns la acel loc. De aici ori­zontul nu se vede în între­gime, nu sunt copaci impunători.Dar am simţit că o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile. Trun­chiu­rile îşi înalţă spre cer ramurile , care sunt acoperite cu o pânză ciudată de licheni. Merg printre trunchiuri retezate ce sea­mănă cu nişte mese în minia­tură. Poate că de mult le-au fo­losit drept mobilă piticii.Liniștea este tulburată... nişte gaiţe care se ceartă în continuu.Mergând, doream să des­copăr florile albastre abia răsărite şi să mă las cuprins de liniştea plină de şoaptele lumii...e începutul...e martie..

                                                Aștept ziua mamei... 

E capricios începutul acesta de martie. Ar fi trebuit să fie soare şi zile însorite, chiar dacă e vremea capricioaselor babe. Îmi e dor să văd oamenii zâmbind, aşa, fără motiv, luminoşi şi liniştiţi.A nins așa deodată,tre­­cătorii grăbiți şi-au lăsat sem­nătură de paşi în zăpada căzută. Mai e puţin şi vine 8 Martie, ziua când un potop de flori se va abate asupra fe­me­ilor.Îmi doresc ciripitul subțire al păsărelelor, ce-și anunță descoperirea unui muguraș. Foșnetul crengilor goale este singura muzică,apoi apa ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se pe aleile goale ale parcului. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas: țipătul ascuțit al vreunui pescăruș rătăcit.Și totuși este o lumină caldă, blândă, care parcă iese din pământul înfrigurat,o lumină albastră care se schimbă mereu, este în fiecare clipă alta,iar cerul îmi apare întâi apăsat de nori grei, vineţii, apoi încremenit de linişte, până când aerul dintr-odată se înmoaie şi apar ici-colo raze timide.Nicio primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că pot descifra semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Simt o bucurie imensă, amestecată cu teama că s-ar putea întâmpla să întârzie soarele în ziua aceea pe care o aștept din prima zi a anului, în care să dăruiesc primele flori ale primăverii ei....mamei...o aștept înfrigurat, întrebându-mă: Cum să nu vi­brezi, când vezi cu câtă generozitate împrăştie deasupra mea un nor de stele?

Aștept această zi cu bucuria  care-mi inundă cotloanele sufletului,doar s-o privesc și să-i mulțumesc iar și iar și iar....

 

Întunericul nopții ne-a adus lumina în suflete,credința în adevăr,în lacrimi,în iertare,în iubire,în speranță….Hristos a înviat!

   În miez de noapte de început de mai,când cerul picură lacrimi din florile primăverii,Iisus vestește cu glas de speranță Învierea în veșnicie!

   Vă cheamă Domnul slavei la lumina sa! Auziți clopotul de noapte care vă cântă Imnul Învierii,aprindeți-I candela:a înviat Hristos din morți și totul e Adevărat!

                          Primiți-I darul lui ceresc!

                                Un proiect se realizează mai bine în echipă sau individual

                        În mod individual, suntem o picătură. Împreună suntem un ocean.

   Sunt nedumerit auzind că un om poate să fie un element foarte important într-o echipă, dar un om nu poate face o echipă. 

  Am aflat de la părinți că lucrul în echipă poate fi privit prin două feluri diferite : unul-unde toată lumea efectuează munca în mod egal și fiecare primește aceeași recompensă și altul-unde există cel puțin o persoană care face tot posibilul să evite prea multă muncă, dar care va fi sigur că va fi acolo să colecteze laurii muncii întregii echipe pentru simplul fapt că a fost și el parte din ea.

  Mi s-a întâmplat să văd la școală că munca în echipă e privită de unii colegi ca prilej de relaxare, deoarece sigur va exista altcineva care să facă munca cea mai grea. 

  Nu toate persoanele sunt făcute pentru a lucra în echipă. Unii sunt mai introvertiți și vor să aibă control absolut asupra a ceea ce fac; sunt mai meticuloși și sunt convinși că vor face o treabă mai bună, dacă nu se va implica nimeni altcineva în treaba lor. Eu le înțeleg atitudinea, ei au nevoie de suficient timp de concentrare și preferă ca munca lor să nu fie influențată de alții.

   Sigur eu cred așa: lucrul individual… poate duce la izolare, însingurare, iar ei cred altfel: că lucrul în echipă poate duce la pierderea identității personale.

   Trebuie să se  lucreze in toate felurile posibile: în perechi sau într-un grup mai mic ca un colectiv.

Îi va ajuta și în viitor, pentru că va fi nevoie să sșie cum să colaboreze eficient și în alte situații și cu alte tipuri de oameni, nu numai colegii de la școală, pe care, cel mai probabil, nu îi vor vedea în viitor, când vor fi adulți. Munca individuală îi ajută sa fie atenți la propriile greșeli și se pot autoevalua mai ușor, pe când munca în echipă îi va învăța toleranța, înțelegere și răbdare față de cei din jur. De asemenea, lucrând cu alți colegi trebuie să învățăm să facem și compromisuri pentru binele proiectului, lăsând orgoliile pe un plan secund.

                                   Ideal este să îmbinăm lucru individual cu cel în echipă.

  Îmi vine în minte metafora corpului uman, așa cum am învățat la anatomie, în care fiecare parte are funcții în sine însă sunt interconectate cu celelalte organe și așa fac o treabă foarte bună.

   Mă întreb: cum să reușești să lucrezi și în echipă, chiar dacă preferi munca individuală și invers?

Eu cred că se poate! Ieșind din zona de confort... depășind limitele... dezvoltând abilități.

  Dar dacă apare un conflict se poate evita? Cred că printr-o bună comunicare sinceră este minunat. Dacă însă apare, de dorit să fie bine gestionat, astfel încât să poate fi folosit în dezvoltarea echipei. Când echipa este nou constituită este posibil să existe conflicte mai dese, până când se așază fiecare membru în locul potrivit, astfel încât să  funcționeze împreună ca un întreg

Unirea este un început. Urmează împreună progresul. Lucrul împreună este un succes. - Henry Ford.

                                                 O întâmplare petrecută la școală

 Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare petrecută la școală și în care să inserezi o secvență descriptivă și una dialogată

De un timp,nu vreau să număr,nu mai merg la școală,ca majoritatea elevilor,e pandemie!

Mi-e dor de școală,trec pe lângă clădirea ei,si-i mângâi zidurile,intru în curtea școlii și-nchid ochii,prefăcându-mă că totul e ca înainte...gălăgie,freamăt,soneria pe care o doream,câteodată,să se strice,tropăituri,glasul vreunui profesor ce-mi spunea să nu mă grăbesc,că tot în clasă ajung...întrebările vreunui coleg dacă am tradus lecția la franceză sau dacă-i împrumut caietul la fizică,cifra,,șase”strigată și apariția profului,dorința de a scoate din dicționar cuvântul,,test”.

Stau și-mi amintesc întâmplări ca aceea de la ora de desen,pe care am povestit-o sau de la o oră,nu-mi mai amintesc când , fără să vreau am uitat că sunt în clasă și mi-am întors privirea spre cerul albastru ca de cobalt al începutului de primăvară și parcă apărea al doilea cer, de smarald,în lumina lui verde,imensitatea desfășura un spectacol miraculos în care norii de diferite forme păreau că dansează după o muzică auzită numai de ei.Iar eu îmi spuneam că  trebuie doar să mă opresc, să-l văd şi să-l înţeleg.De ce râd colegii?

-Priviți-l pe Eric,visătorul,ce încântat este de definiția diametrului cercului,sigur acolo pe cer a aflat că există un segment de dreaptă ce unește două puncte de pe circumferința cerului și trece prin centrul acestuia.Nu-i așa?

-Daaaa!au strigat hohotind toți,chiar și Mihai și Patrik,cei mai buni prieteni ai mei.

Apoi Doamna a repetat cu răbdare demonstrația pentru mine,am ascult-o cu atenție,am scris tot și la sfârșitul orei,când mi-am cerut scuze,Doamna mi-a zâmbit și mi-a spus,așa în secret,că și ei i se întâmplase să admire cerul primăverii și că un visător este cel care își poate găsi calea numai sub lumina cerului.A doua zi am întâmpinat-o pe Doamna cu un buchet de iriși albaștri,mi-a zâmbit așa ca între noi,visătorii.

   Și cum să nu-mi fie dor de micile întâmplări de la școală?!?!?!

                                            Mi-e dor de primăvară

Stau în fața ferestrei și mă uit la vijelia de afară. E poate ultima zvâcnire a iernii de acum, ca un rămas bun înaintea primăverii. Nu mă atinge nici vântul care îndoaie crengile, nu mă taie nici gerul care a înghețat lumea, nu mă mângaie nici fulgii care cad nepăsători la pământ.Dar eu o aștept pe ea, Primăvara cu  vântul ușor să-l  simt altfel... Ori­cât de tare ar bate, oricât de sus aș fi, tot vine câte o pală mai caldă, cât să-mi  în­moaie inima. Primăvara totul e altfel, şi mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul pădurii e altfel, până şi vântul e altfel!  E final de februarie, ajun de Dragobete, iar păsările îşi cântă cu foc dorul.Ajung în pădu­rea deasă, seculară, de fagi...e o linişte absolută, pes­te care trilurile păsăretului răsună imperial. Simt primăvara de la primele miresme ale co­pacilor care înfloresc foar­te devreme: alunii, arinii, săl­ciile... Apoi se trezesc la viaţă tot mai multe vieţuitoa­re. Îmi ies în cale gâze dez­morţite, insecte, aud păsăre­lele cu cântul lor. Să ştiţi că, primă­vara, cântecul păsărilor este altfel decât cel pe care-l au­zim vara sau toamna. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare, a întâlnire. Chiar şi păsările răpitoare cântă frumos, ciufii, bufniţele cântă până târziu în noapte. De multe ori, seara, rămân în apropie­rea pădurii,ce se întinde din grădina mea, numai ca să ascult concertele păsăreşti. Ploaia de primăvară e alt răs­făţ, scoate la iveală mirosul reavăn al pământului. Pur şi simplu, primăvara, toată pădurea miroase a aşteptare. Orice firişor de iarbă care se zbate să crească are povestea lui. Îmi place să des­copăr şi să găsesc primele flori înflorite. Mer­g după brânduşe şi după viorele care miros suav. După câteva zile de ploi bune, pământul este plin de viață,izbucnește verdele acela crud și totul devine un covor de ierburi cu mirosuri de sevă.

Când înfloresc pomii, marea mea bucurie este să urc dealul până-n vârf, unde sunt doi cireşi sălbatici. Înveşmântaţi ca nişte mirese, mă primesc în fiecare primăvară sub co­roana lor, în mi­reasma florilor şi bâzâitul albinelor...  În iarba crudă, cu miros de trifoi înflorit şi smălţată de păpădii galbene ca soarele, simt cum sunt conectat la energia aceea năvălitoare, ce trezește totul la viaţă, energia  ,,mamei-Pământ"

                                                        A venit primăvara

   Trun­chiurile pomilor strălucesc proaspăt în lumina di­mineţii. E o stare de bucurie şi un aer de sărbătoare care se simte până şi în cele mai ascunse cotloane ale grădinii. E prima zi în care, în sfârşit, aud mai multe păsări cân­tând. Ciripitul lor vesel e semn clar că ce-a fost mai greu a trecut. Nu ne mai putem întoarce la iarnă, nici mă­car zăpada mieilor nu ne mai poate îns­păi­mânta.

 Trec pe lângă cireș şi el îmi agaţă cu o creangă pulovărul pe care-l port. Nu-l bag în seamă şi trec mai departe, spre cireşii de lângă gard, care au deja muguri gata-gata să izbucnească în frunze şi flori. Caisul are vârfurile crengilor acope­rite de broboane mici, rozalii, semn că florile sunt deja pe cale de-a se deschide. Fire de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Modestă şi nebă­gată în seamă tot anul, iarba cea banală şi obiş­nuită, aceea pe care o călcăm în picioare, toc­mai ea, este purtă­torul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune stăpânire pe tot pă­mân­tul. Mă întorc spre casă şi cireșul mă trage iar de mânecă. Parc-ar vrea să mă certe că nu l-am bă­gat în seamă, fiindcă are să-mi spună un lucru important: a venit primăvara!

 Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului, de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea. Soarele mai are o luptă cu zilele babelor ce nu vor să lase căldura să inunde pământul.Pe acoperișul cel mai scund al casei mi-am găsit un loc de așteptat cocorii,știu de la bunica așa: Cine îi vede străbătând, obosiți dar neînfrânți,venind de departer , se zice că are noroc de viaţă lungă şi pătrundere de adevăr!!!îmi place zicerea,iar eu îi aștept.....

                                         O călătorie în lumea pădurii

Natura este o zonă de optimism şi lumină.Misterul pădurii e atât de tul­burător,este un im­periu verde şi uriaş, plin de şoapte şi de mi­resme, plin de semne şi ademeniri.În pădure se simte sufletul viu al naturii.Aud fâlfâindu-mi pe la urechi  bra­zii semeţi şi înalţi și-mi par nişte santinele severe şi foşnitoare. Foșnetului crengilor de brad, aplecându-se sub soarele timid i se alătură o singură muzică: izvorul ce se aude dintre pietre, ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se în vale. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas:o pasăre rătăcită de stolul ei. Simt că pădurea mă primește cu drag, chemându-mă cu crengile ei legănătoare.În pădurea mea  este o adevărată sărbătoare, în poienițele pline de soare,e atâta lumină, mireasmă și căldură, cât nu se poate spune!  Și-aș putea jura că sunt clipe când vin și zâne mititele și nevăzute. Fiindcă eu văd fulgerând prin aer niște luminițe scânteietoare, care-mi joacă pe dinaintea ochilor. Și aud un zumzet ca de albine, dar nu-s albine, ci o chicoteală ca de copii. Si-apoi, cine să zboare, să zburde, să se veselească nevăzut prin aer, în singurătatea pădurii? Ba mă mai simt uneori lovit ușurel peste față, tot în joacă. Dar ce lovituri, niște mângâieri, făcute cu aripioare de lumină.Vin în pădure și trec și pe la izvorul cu apă vie. Îi spun așa vietățile pădurii, fiindcă nu seacă niciodată.Am trecut  pe lângă el, fără să-l observ, fiindcă nu-i mare, e abia un firicel pierdut printre ierburi verzi. Dar a fost o zi, când l-am simțit imediat după răcoarea din aer, după plantele care cresc în preajmă, așa cum îl simt sălbăticiunile pădurii care vin să se adape din el. Se spune despre izvorul fermecat că nu seacă niciodată, iar cei care -i ascultă clipocitul nu îmbătrânesc, rămân copii în adâncul sufletului și vor putea intra mai ușor în împărăția cerurilor, cum se spune în cărțile vechi.Iar eu mă duc în fiecare primăvară în lumea verde a pădurii și beau alături de un pui de căprioară din apa vie...

                                           Zile de februarie 

Mirosul dimineţii se mai simţea când am ajuns lângă o pă­dure din care  ori­zontul nu se vede în între­gime, copacii mi se păreau impunători, dar am auzit un vuiet de apă,poate al unei cascade ascunsă de mestecenii albi. Dau la o parte poarta de abur şi intru,alung haina de ceaţă și de­vin străveziu şi umblu fără să mă opresc. Parcă am simţit o prezenţă magică pe aceste meleaguri, ceva misterios şi ancestral. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile.

Am pornit pe drumeagul îngust ce trece pe sub alaiul coroanelor de mesteceni şi se avântă brusc într-o deschidere luminoasă, peste coama dealului.  Mai am de urcat doar muchia abruptă, peste care se cască albastrul cerului. Păşesc cu sfială într-un decor de basm, uitat de lume şi de timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu alți mesteceni ce seamănă cu  o armată de falnici străjeri. Din marginea poienii, o cinteză cântă cu ciripeli vii, melo­dioase. Lumina e galbenă, aerul de început de primăvară cald, cerul are culoarea unui alt timp. Poiana liniștită mi se pare un loc magic,am simţit că eu aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. Am observat acolo că bucăţile de scoarţă de mesteacăn se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un co­pac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoar­­ţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dede­subtul ei, trunchiul copacului avea culoarea rozalie. Foșnetul crengilor este singura muzică,i se alătură apa de departe ce se aude ca un șir nesfârșit de cristale, rostogolindu-se în vale. Și sus de tot, cerul ar avea un singur glas: țipătul ascuțit al acvilei,apărută de undeva.O pată violetă îmi atrage atenția,sunt  florile delicate și curajoase-câteva violete,care înfruntă frigul și înghețul. Am ajuns lângă meteacănul bătrân,pe care-l știam de mult,după ce soarele s-a înălţat peste dealul împădurit. Deasupra pământului, în jurul lui, se vedeau rădăcinile ascunse sub iarbă. Chiar lângă tulpină stătea la soarele timid o veveriță tremurând,căuta printre frunzele uscate vreo ghindă rămasă. O clipă a durat cât am reuşit să mă uit în ochii ei jucăuși. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, în­treagă, toată bucurie și-am înțeles că în curând va veni primăvara.... 

 

                                                   Așteptând primăvara

Februarie....încep să mă gândesc la prrimăvară....

 Primăvara porneşte din vâr­ful cireșului cu ramurile îndreptate spre cer.

Acela este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare, dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Am văzut-o în fiecare an şi a venit şi acum.

I-am zis Vestitoarea, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile cireșului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar lua rămas bun pentru un an. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc de ger, murmur firav de zăpezi ce se topesc, ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept  o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.

   Merg pe un drum ce se afundă între spinările înalte ale dealurilor îmbrăcate de pădure.O lumina albă se întreză­reşte doar. Privirea mi se deschide, sunt înconjurat doar de albastru ,fiindcă cerul de primăvară începe acum din februarie să  coboare pe pământ. De la o zi la alta, se petrece un miracol. Tot ce era amorţit se trezeşte. Unul câte unul, una câte una, pe rând, reînvie copaci, arbuşti, ierburi.E un mister din care încerc să mă hrănesc cât mai mult. Intru şi eu în competiţie cu în­gheţul şi inerţia, privesc tot mai des cerul şi-abia aştept să apară puncte negre-păsările călătoare.

 A început ploaia....Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari care brăz­dau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de un­deva de tare departe şi se apropia pe sub frunzele veștede...așa uscate tre­murau mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răs­pun­deau freamătului de sub pământ.

   Sigur era glasul pământului ce se trezea încet la viață,spunându-mi mai e puțin...puțin...

                                                Când vine primăvara...vin și fluturii....

Oricât am pândit mo­­mentul acela, oricât am aşteptat înfrigu­rat lângă tufele și mestecenii pădurii,n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Când mă trezeam în câte o dimineaţă şi vedeam că primă­vara a sosit deja, fiindcă ,privită din pragul casei, pomii din grădină păreau acoperiți de un văl verzuliu, ce tremura uşor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeam cu ochii. Lumea părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte de februa­rie, din ploile iuţi şi scurte, amestecate cu fulgi răzleţiţi, aduşi de vânturi.  

Aerul era și el altfel, mai uşor şi mai străveziu...se mai arătau şi alte sem­ne, din care înţelegeam că ceva s-a întâmplat, to­tuşi. Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină  care aluneca printe copaci, zborul păsărilor, ori poate doar bucuria cu care pământul primea, deopotrivă, ploile şi soarele. Afară ploua, ploua repede şi des, aşa cum numai primăvara se întâmplă, ploua şi vedeam înfrunzind pământul. În vremea asta, mă uitam la cer, să văd cum se mişcă norii, să as­cult păsările venite cum se cheamă una pe alta, între crengi. 

Am mers așa de curiozitate într-o poiană în care cred că acolo era împărăţia lor, a fluturilor. Cam pe la mijlocul primăverii cu soare, adică după ce nu mai era niciun pic de zăpadă pe nicăieri, în poiana aceea,auzisem,că apăreau mii şi milioane de fluturi, care zburau necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispăreau brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi erau, de ce se adunau ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de adunare făceau ei acolo, cu ce se hrăneau în zilele ace­lea,fiindcă atunci când apăreau, pădurea era încă doar înmugurită, fără frunze. Am ajuns și m-am ascuns lângă o tufă de măceș. În poiană, fluturii erau deja acolo, roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui copac, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor nesfârşit, toc­mai de-acolo, din trunchiul şi crengile lui. Aveau aripi albe şi, din loc în loc, pe ele, nişte cercuri negre cenuşii, care purtau în mijloc un strop auriu.Voiam să-i las să mă înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate şi moi, să mă misc  printre ei, să le văd mişcările încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi tra­seu.Știam că acolo unde se îngrămădesc cei mai mulţi, acolo se află şi cel mai mare,un fel de  Rege al lor, ale cărui aripi păreau întotdeauna stropite cu aur. S-a întâmplat ceva ciudat :Regele s-a desprins dintre ceilalţi şi mi s-a aşezat liniştit pe mâna în care aveam o floricică albastră. Am încremenit, căci nu mă aşteptam la aşa ceva. Am mai apucat doar să ridic mâna uşurel, ca să mă pot uita la el mai de aproape şi să-i văd puful auriu de pe antene, picioarele terminate în nişte gheare mici,apoi m-am trezit că tot roiul acela coboară de pe crengi şi se aşează peste mâinile mele, pe cap, pe braţe,căutând să-l acopere protector pe cel mai frumos dintre ei, pe Rege. Priveam cu uimire şi bucurie,parcă voiau să ne jucăm.Am alergat prin poiană şi după mine pluteau perdele de fluturi, care mă urmăreau, iar în învălmăşeala aceea, Regele lor continua stătea nemișcat pe mâna mea. Am dat din mâini, ca şi cum aş fi vrut să zbor şi, deodată fluturele cel mare s-a desprins cu mişcări încete şi sigure de pe mâna mea,iar eu abia am apucat să-i mai văd încă o dată aripile minunat desfăcute, luminate de soare.

                A fost salutul de bun rămas...îi voi mai întâlni în primăvara ce va veni????

                                                   E iarăși primăvară!!!! 

 Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al di­mi­neţii prima rază a soarelui, cu nerăb­darea ierbii care cheamă paşii os­teniţi...

Am aşteptat dimi­neaţa, am aş­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară.

Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez: o casă, un co­pac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă.  

Şi tot atunci am învă­ţat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea.  Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept vreme de floare,  când cireşii vor ninge zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros discret şi greu de definit.  Era aproa­pe amiază, când am ajuns într-o poiană în care ra­zele soarelui îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum se mişcă norii, ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu sunt lângă stejarul sub care mă ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în picioare, neatins de boli şi secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am închis ochii. De îndată ce am simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele meu,am înțeles că res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau de peste tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături.

 Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pă­sările cântă acuma cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa?Deasupra pă­mân­tului, în ju­rul pomului meu, se văd ca nişte artere uriaşe, ră­dăcinile as­cunse sub iarbă. Chiar lân­gă tulpină pe o ramură căzută stă la soa­re o pasăre ver­de, albăstrie. O clipă a du­rat cât am reu­şit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primă­verii. Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate o picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia ivite şi în triluri de păsări. 

                                                     Poveste de primăvară

Aștept dimineața...în jurul meu este o tăcere care face să se audă cum se desfac mugurii sau florile micuțe petalele, cum luna plină mătură plecând  acoperişurile caselor şi cum se aşterne zăpada mieilor prin înălțimi. În sfârșit pleacă noaptea...la început, lumina e albicioasă şi grea, orizontul prea aproape, zgâriat de crengile copacilor goi, pă­mân­tul lipicios şi vântul grăbit şi rece. Soarele apare mai târziu, când înaltul cerului devine atât de adânc, când în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru, când dimi­neţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor venite din depărtări,reunite într-o formidabilă orchestră. Indiferent dacă e înveşmântată în diafane dante­lării vegetale ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este înviorător. Deodată mă trezesc în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuzias­mează.Îmi spun că  primăvara, îşi are poveştile ei,atunci  când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă opresc în loc, să văd şi să înţeleg.Mă opresc lângă un fag și îmi sprijin spatele de el şi închid ochii. De îndată ce am simţit trupul rece, al arborelui,am avut senzaţia că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor ce voiau să înflorească sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Și totul era verde-gălbui, verde profund, verde-luminos. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară,căutând o floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

                                       E bucuria echinocțiului de primăvară,al creației...e începutul armoniei dintre

                                                            lumină și întuneric!!!!!!      

                                           Gânduri sub luna plină

Este noapte adâncă și senină, cu stele care ard pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre ierburi și printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni argintii și sforăituri ale unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici pe care se sprijină noaptea și am sentimentul că aș putea auzi rostogolirea aștrilor de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții și marele luceafăr de miazăzi s-a ridicat deasupra norilor de la orizont. Și, dintr-o dată, ca într-un spectacol făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în fața Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite către ea, iar eu am rămas încremenit, fiindcă s-a făcut lumina ca ziua. Și în lumina aceea mi-am dat seama de frumusețea neînchipuită a acestei lumi, la al cărei piept, asemenea pădurilor și pajiștilor cu flori, asemenea căsuțelor străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și eu. Puteam vedea fiecare fir de iarbă poleit de această lumină nepământeană a lunii pline, fiecare copac, fiecare frunză, fiecare detaliu până la orizont și, mai ales, rotunjimile  colinelor, atât de frumoase, încât cuvintele mele de om nu le pot încăpea.
A fost clipa în care am înțeles că vocea aceea neștiută pe care eu o aud în inima mea chemându-mă aici de atâția ani este vocea pământului. El,Pământul , cel în care încape totul și care primește totul și care iartă totul. M-am simțit acolo, în căușul meu de ierburi, ca un copil mângâiat. Întors acasă, fiindcă părea că lumina lunii, într-un mod misterios, mă curăța de grijile lumii din care veneam și toate grijile  mele se scurgeau în pământul rotund.
Au fost ore magice...spectacolul lunii pline, dansând cu pământul, a fost unul copleșitor. Norii subțiri și strălucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se cu aburii colinelor, ridicați din păduri, au luat forme de păsări și de animale fantastice.

                                                     Prin lumina pădurii

 Undeva, pe versanţii care pornesc abrupt de o parte şi de alta a râului, dincolo de vegetaţia care a înghiţit mun­tele şi mai sus chiar decât cele mai înalte stânci, ar trebui să se afle un sat şi ar trebui să locuiască oameni. Ridic ochii şi nu-mi vine să cred. Nu am cum să îmi ima­ginez că frumuseţea sălbă­ticită de aici, o frumuseţe de care aproape mă tem, ar pu­tea fi ştiută, atinsă, îmblân­zită şi de altceva decât de cer. Ce să caut atât de sus? Dumnezeu a inventat un miliard de insecte şi le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor, aici, lângă mine, pe o po­tecă năpădită de vegetaţie, care urcă spre un loc nevă­zut. Mă opresc şi încerc să mă umplu cu aerul fier­binte, să-l curăț de insecte, să mă liniştesc.Mă opresc,respir şi văd: mă aflu  în locul în care Dum­nezeu a făcut lumea şi nu sunt singur. Şi nu e vorba doar de râul pe care l-am lăsat în urmă şi nici că, odată ajuns mai sus, pădurea şi munţii stâncoşi se lasă priviţi până departe, până dincolo de inima lumii. Aici, po­teca se sfâr­şeşte, iar stâncile înalte, care pornesc direct spre cer, sunt nişte stânci de care trebuie să trec, dacă vreau să ajung mai departe. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-mi arate drumul, să mă călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. că razele soarelui rămân suspendate, că plu­tesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, despre care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează. Merg mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată....

 Iar între stânci şi cer sunt niște scări proptite în piatră,pe care va trebui să urc, treaptă cu treaptă, scări care urcă spre cer. Am ajuns deasu­pra stâncilor, dincolo de trep­te. Poteca mer­ge mai departe, se afun­dă în pădure, urcă şi tot urcă sus, mai sus,acolo mă  aşteaptă o altfel de viaţă.Acolo aerul se îmblânzeşte, începe să foşnească vântul, mă simt mai uşor, mai liber, mai viu.

                    E adevărat !!!Raiul a coborât pe pământ....

                                         Bucuria de a exista în natură

Trenul şerpuieşte leneş şi legănat prin văi­le adumbrite,  simt mirosul dulce al răşinii şi al brazilor.E u cred că e imposibil să nu te opreşti aici, în vârf... oricine se opreşte,fiindcă ţi se taie suflarea în faţa unei atât de neîntinate frumuseţi- coline înalte şi unduitoare, ce îm­brăţişează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împă­durite des şi misterios, ocrotind-o din toate părţile, cu bunătate, parcă, duios, încât îţi pare că poţi vedea cu ochii liniş­tea curgând mieriu şi molatec. Poposim noi,băieții de diferite vârste,într-o livadă cu soare şi umbra lăsată de arbori, cu răcoare şi arşiţă, loc de linişte şi visare. O lume liniş­tită, ce seconduce după vechi ritmuri. Bunicul și tata vorbesc în șoaptă despre copilăria lor, o fericire pe termen lung. Toate amintirile lor din copilărie sunt legate de locuri verzi: dealuri, pajişti, câmpii, păduri şi ma­luri de ape sau cel puţin un maidan plin de iarbă. Şi pentru că sunt le­gate de locuri verzi, amin­­tirile din copilărie sunt amin­tiri fericite. Amin­tiri pline de libertate, de mi­resme şi de culori. Eu cred că nicio altă vecinătate nu-mi oferă atâ­ta bucurie pe gra­tis pre­cum natura, nu mă ajută să strig din toate puterile: "Opreş­te-te, clipă! Sunt feri­cit!". Dar copilăria zbură hăt, împreună cu ber­ze­le călătoare,suspină bunicul.Mergem și sporovăim,iar mie îmi pare că pri­mii paşi fă­cuţi pe poteca unei păduri par tot­dea­­una mo­­­notoni şi obositori și mi se pare că atunci când ple­căm de acasă, gri­ji­le vin după noi. E ne­voie de timp, ca să alungi roiurile de gân­duri care te îm­piedică să vezi ce se află în ju­rul tău,îmi spune tata. Mergi or­beş­te. Co­pacii ţi se par iden­tici, urcu­şul prea greu, pădu­rea mo­no­tonă şi plic­­ticoa­să. Încet-în­cet, magia na­tu­rii în­­cepe însă se se pro­ducă şi, dintr-odată, des­coper că ceea ce ne încon­joa­ră are perso­na­litate distinctă, via­ţă, iden­ti­tate, că nimic nu sea­mă­nă cu ni­mic, că arbo­rii sunt la fel de di­feriţi ca şi oa­me­nii, că luptă şi ei pentru supre­ma­ţie şi pen­tru lumină, că strălu­cesc diferit, că res­pi­ră altfel şi cu alte arome, că ema­nă o energie dumne­zeiască care începe să-ţi curgă prin vine şi te face să te simţi fericit. Doamne, câ­tă fru­mu­seţe şi via­ţă e în ju­rul meu! Ce clocot de zămislire şi îm­pli­nire! Câtă ar­mo­nie îmi e dă­­ruită pe gratis, păşind, pur şi simplu, pe că­rarea unei păduri. Pretutindeni e doar mi­racol.  Ce minune! Sus, în poiana pe care vara a trans­format-o într-un rai plin de flori sunt... alt om. De undeva a ieşit la lumină ce­va, cine­va, o făptură pe care mi se pare că o cunosc, poate de­mult.Cine e acel cineva?Iar bunicul clipește șiret și-mi spune că poate fi cineva cu mult mai bu­cu­ros şi mai fericit decât mine, cu mult mai liber, cineva care mă ajută să-mi rea­min­­­tesc  cum aș vrea să trăiesc. Cineva cu care mă iden­­tific, fericit că mă regăsesc. Asta mă aşteaptă la ca­­pătul unei dru­meţii prin pădure: pri­velişti frumoase şi un sens. Sensul vie­ţii. Bucuria sim­plă de-a exista.  Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Un pic mai departe de mine, erau trei brazi cres­cuţi ca trei fraţi, din aceeaşi rădă­cină mă face să exclam:  Ce mi­ra­re să mă opresc o clipă şi să văd viaţa în linişte, de aproape! Miroase a flori de tei şi a crini, dar poate că este doar aerul de aici, prin care au trecut zburând în­geri. Lumea este făcută din umbra unor copaci şi din lumi­nă blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă

 

                          Crezi că lectura cu voce tare te face să înțelegi mai bine ceea ce citești?

 Eu cred că da! Auzindu-mă citind îmi modulez vocea,așa încât să nu fie stridentă,poate aș deranja pe cei din jur sau nu mi-ar plăcea nici mie să- mi aud glasul strigător.Mi-aș da seama de pronunția cuvintelor,aș respecta rostirea vocalelor,aș păstra cuvintele în întregimea lor,nu le-aș pronunța fragmentat,aș simți ritmul propoziției,al frazei și-atunci,când aș greși,aș reciti cu mai multă atenție.Dacă citesc cu voce tare și n-aș înțelege unele cuvinte,m-aș opri,le-aș căuta în dicționar și astfel mi-aș îmbogăți vocabularul și-apoi le-aș folosi în dialoguri,compuneri.Ar fi necesar să respect pauze,să nu citesc așa,,pe nerăsuflate”,aș înțelege mai bine textul și l-aș putea rezuma,povesti.

Poate nu mi-ar plăcea să fiu întrerupt sau poate da,ca să explic ceea ce citesc și m-aș reauzi lămurind textul și astfel m-aș expune ca vorbitor,fără emoții.Sigur citind cu voce tare aș înțelege  mai intens emoțiile transmite de autorul cărții,iar ,citindu-mi temele,poate m-aș aprecia:e bine sau nu!

   Cu siguranță,acum e cam nepotrivit(desuet)să spun că citesc cu voce tare,când  ecranul din fața mea  e lipsit de viață sau când n-are cine m-asculta,dar mi-aduc aminte de lecturile citite de părinți, când literele mi se păreau niște furnici înțepenite și cum se străduiau să fie actori și-atunci citesc orice cu voce tare.Așa cred că-mi voi dezvolta  imaginația, memoria, concentrarea, gândirea.

                              Crezi că este important să ai propria bibliotecă?

Mi-a plăcut ideea căsuțelor biblioteci de pe stradă după modelul american de sharing: „ia o carte, lasă o carte”și,curios,am urmărit pe cei ce luau și lăsau câte o carte.Văzându-mă, o fată mi-a spus că e plăcut să faci schimb de cărți,să vezi ce citesc,ce aduc ceilalți,e așa ca un schimb de păreri.

E adevărat,dar mi se pare important când am propria bibliotecă.Acolo adun cărțile pe care le doresc,acolo adun personajele cu care pot vorbi în gând oricând,dacă uit un nume,o întâmplare mă pot duce la pagina cărții și chiar pot fi certat de autor că sunt uituc,e așa ca-ntr-o prietenie,numai că-mi apar în față cuvinte,rânduri,dialoguri.Și-apoi locul acesta e magic în care sunt înconjurat de gânduri,de locuri,peisaje,nume,aventuri,fapte,peripeții...mă pot transforma în personaje,mă teleportez în centrul pământului,în stele,în alte galaxii...e ușa mea spre alte vieți...e altarul unde învăț despre bine.E important să am biblioteca mea- a doua familie,ca o căsuță în copac în care sunt înconjurat de roiuri de fluturi-cuvinte.

           (Biblioteca nu are răceala impersonală a computerului!!!!!!-mi-a șoptit Micul Prinț)

                         Crezi că a deveni campion are legătură cu locul unde te-ai născut?

  Rareori putem alege locul unde ne naștem.Oamenii se nasc acolo unde cei ce se doresc părinți  există: unii trăiesc la munte,alții la câmpie,alții lângă ape...fiecare are un loc sub cer,apoi acolo cresc,se înalță,rămân în casa lor veche sau pleacă spre alte zări...vorbesc cuvintele pe care le-au învățat în casă,învață altele noi și pe cele vechi le uită sau le păstreză ascunse undeva în suflet.

  Sigur locul unde ne naștem ne influențează mersul vieții,așa cum am citit despre fostul canoist român Ivan Patzaichin,copil al Deltei,crescut de un bunic iubitor și-apoi a avut dorința de a căuta mereu ceva nou,ca să fie peste adversari.Apa a fost pentru el un drum al norocului,al succesului.

  Am citit despre alpiniști,născuți lângă munte,un loc de joacă,un fel de stradă,unde au învățat de la căprioare să sară din stâncă în stâncă și-apoi să ajungă campioni,să urce Everestul a fost ca o continuare a jocului.Dar sunt campioni care s-au născut într-un loc,unde apa ajunge de la mare depărtare prin conducte și într-o zi când au ajuns într-un bazin de înot au uimit pe cei mai vestiți înotători.În familia unei gimnaste nimeni nu practica niciun sport,iar ea a plecat de lângă casa părinților și peste ani a uimit o lume prin grația,talentul mișcărilor și a devenit campioană olimpică.

  Sigur că iarna cu zăpada ei este anotimpul schiorilor,sigur că cei ce au norocul de a trăi lângă o pârtie pot fi campioni,dacă-și doresc și luptă pentru o medalie,dar ,dacă un copil, ce trăiește într-un loc uitat, ajunge printr-o întâmplare fericită pe o pârtie și zborul pe schiuri îl duce spre o fericire visată și rămâne acolo și crede în visul lui și pentru el pârtia este,,acasă”...sigur ,dar sigur va deveni un cavaler al cărărilor de zăpadă.Va trăi însă cu nostalgia locului acela mic,de nicăieri,de unde a plecat și, ca recunoștință, se va întoarce,pentru a-i mulțumi.

  Da!locul nașterii este mereu purtat în suflet,nimeni nu se poate desprinde oriunde va fi,suntem campionii acelui loc,dar poate suntem așteptați și de alte locuri care ne pot învăța,ne pot urca pe cea mai înaltă treaptă a unui podium,iar de acolo ne vom întoarce cu gândul spre locul de unde am plecat. Poți fi campion pe pământul ce te cunoaște,te simte,dar poți fi campion și în locurile necunoscute,visate....oriunde vei fi mândrește-te---ești un cuceritor,un luptător,un cavaler și nu uita: nu renunța oriunde ai fi pe această planetă-este locul nașterii fiecărui om.

       Crezi că este important să ai pe cineva lângă tine care să te îndrume atunci când înveți?

Este foarte important!

Eu sunt copil și,,experiența mea de viață”este asemenea căsuței piticilor,adică nu prea însemnată,de aceea eu ca și toți copiii avem nevoie de adulți în viața de zi cu zi, întrucât aceștia pot oferi îndrumare și sfaturi. Consider că părinții mei sunt persoanele care au calități demne de imitat,ei îmi pot înfluența modul de gândire și felul de a-mi exprima sentimentele.De fapt,așa îmi spune tata în timp ce mă învăța să pescuiesc,că este de datoria lui,a mamei mele,a bunicilor,a familiei,a profesorilor să se străduiască să fie modele pentru mine.Mi s-a părut înțelept ce-mi spunea, în timp ce potrivea undița în mâna mea,  important este  că, dacă omul primește un peşte,va fi hrănit o zi,dar, dacă învaţă să pescuiască, se va hrăni toată viaţa.În timp ce urmăream firul undiței în apa lacului,mă întrebam ce poate fi peştele,undița în educaţia mea?Răspunsul a venit de la un om apărut din senin lângă noi: trebuie să înveți să te descurci singur, te ajut eu,un străin ,tatăl tău...să nu iei rezultatul muncii altora şi să îl prezinți ca al tău, nimic nu merge şi fără efort și astfel vei dobândi cunoştinţe, abilităţi, valori. Poate că nu vei  reuşi întotdeauna când înveți, dar cu certitudine este un ideal spre care merită să speri.Omul vorbea cu voce înceată,dar clară și nu-l putea privi,pentru că și eu și tata eram fascinați de vorbele lui.Apoi mi-a povestit că demult un om i-a îndrumat pe niște pescari nefericiți să-și umple bărcile cu pește.Au avut belșug,pentru că au crezut în sfatul lui,credință în vorbele lui.  Ascultarea, încrederea și credința lui sunt răsplătite din belșug,dacă ai motivație,alegi locul potrivit,ai răbdare, pasiune.Nu poți prinde pește,dar poți îndruma pe cei de lângă tine,nu pescuiești doar pește,ci prieteni-oameni,care te vor urma și la rândul tău vei deveni pescar de oameni.

  Cum așa?m-am întors spre omul ce-mi vorbea...și eu și tatăl meu am văzut un abur ca un nor ce se ridica deasupra apei,iar în undița mea se zbătea un pește argintiu.L-am scos cu grijă și l-am înapoiat în apa lui,iar el a alunecat grațios în lumea lui acvatică.Ce-am învățat eu astăzi: dacă n-am prins pește,am prins noroc.

                        Crezi că munca este mai ușoară dacă există o motivație puternică?

Motivația este efortul susținut, orientat și perseverent pe care îl depune un individ în vederea realizării unui scop. Iată patru caracteristici ale motivației:

-efortul - forța comportamentului unui individ în procesul de muncă:Personajul-o fetițaă-Arsenia- din textul Ioanei Nicolaie,,Tot înainte”își propune să strângă zmeură cu toată îndemânarea ce o are un copil,chiar dacă se va cățăra pe coasta abruptă,chiar dacă își va zdreli gleznele,va sări peste bușteni;

-perseverența – consecvența cu care individul depune acest efort: Personajul își concentrează atenția la fiecare pas,își impune să facă munca corect,fără greșeală

-direcția - modul, sensul in care este canalizat efortul :Arsenia culege zmeură cu un efort peste puterile unui copil,pentru că dorește ca pe banii câștigați să-și cumpere cele necesare începutului de școală,toate râvnite cu dorința de a fi egală cu colegii săi.

-scopul - ceea ce trebuie realizat în urma depunerii efortului: Arsenia este recompensată pentru efortul depus,chiar dacă este epuizată de munca depusă,pentru a strânge banii necesari la începerea școlii.S-ar părea că și-a atins scopul,este dezamăgită de felul în care este privită de cei din jur și mai ales că-l întâlnește pe colegul în fața căruia voia să pară deosebită la începerea școlii.

   Cred că nu contează atât de mult ce faci, ci câtă dorință pui în ceea ce faci. Motivația fetei  o pot defini drept totalitatea motivelor (conștiente sau nu) care a determinat-o să efectueze  o muncă, tinzând spre un scop-acela de a avea cele necesare la începerea școlii.

  Însă există momente în care motivația poate dispărea (măcar parțial) din viața unui om.

Ne confruntăm cu această realitate în urma unui eveniment dramatic –în text:apariția băiatului pe care voia să-l impresioneze -sau poate chiar atunci când primim prea mult din exteriorul nostru și nu mai simțim nevoia să luptăm, pentru îndeplinirea dorințelor noastre.  Când vorbim despre motivație și încurajări, avem în vedere diferitele ,,recompense” pe care le primim, fie că ne referim la cele bănești sau la altele de natura emoțională. Realizările personale trasează granița dintre motivație și performanță.

Când suntem stăpâniți de acest tip de motivație, ne este mult mai ușor să acceptăm noi provocări 

în fața noastră, cât și în fața celorlalți. Există momente în care avem nevoie de recunoașterea celor din jurul nostru.

Adesea, simțim că ne descurcăm mai bine, dacă avem un feedback pozitiv din partea șefului:doamna de la cântar,inginerul(din text) sau partenerului nostru(tatăl fetei).

  O formă foarte puternică de motivație reprezintă dorința arzătoare de a ne dezvolta,de a schimba ceva în viață. Motivația apare și din dorința de a fi acceptați într-un anumit grup(probabil aceasta a fost dorința fetei de a câștiga banii necesari pentru începerea școlii,culegând  zmeură.)

  În concluzie, putem afirma despre motivație că reprezintă cu adevărat factorul care ne determină să mergem mai departe, atunci când drumurile par să se închidă.

                        Crezi că un plan, odată stabilit, trebuie dus până la capăt?

 Cred că uneori oamenii amână lucrurile, pentru că le este frică de succes, care poate veni,dacă merg înainte. Exemplul este câinele din fabula lui Anton Pann: și-a dorit confort și provizii pentru viitoarea iarnă,dar s-a mulțumit cu gândul că a înfruntat o iarnă,o poate înfrunta și pe a doua. Reușita este o greutate prea mare care cere multă răspundere,așa că este mai ușor să amâni anumite lucruri și să trăiești după principiul „poate odată…”Este mai greu să începi să acționezi, riscând să greșești, să renunți.Astfel ființa poartă responsabilitate pentru propria viață.

O decizie ușoară îți crează o stare de confort, îți poate stabili un anumit nivel al succesului, însă și îți poate aduce și regrete asupra lucrurilor pe care nu le-ai făcut la momentul potrivit și un sentiment de nerealizare personală.

Oare s-a întrebat câinele ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi profitat de toate posibilitățile oferite de viața în vară și ai fi fost mai activ? Cine știe ce i-ar fi putut aduce o decizie luată mai greu? A fost însă sigur că viața îi va fi mai veselă și mai vie,dacă a amânat.

                   De aceea sfatul meu este să duci un lucru până la capăt.

Atunci când nu faci primul pas către ceea ce îți dorești, poate fi un motiv al stării tale negative. La fel ca și lucrul pe care l-ai început, dar pe care nu l-ai dus până la capăt îți poate trezi un sentiment de goliciune în interior. Poți să simți oboseală și stres, fără să înțelegi care este motivul. E ca și cum cineva a scurs din tine toată energia.

                                 Crezi că ar trebui să-ți urmezi visul în orice condiții?

Aud deseori îndemnul: urmează-ți visul! lasă ca visurile tale să ajungă realitate! îndrăznește să-ți urmezi visurile!Să cred că împlinirea visurilor este sinonim cu fericirea vieții?

Cred că oamenii de succes din lume nu sunt mai buni sau mai răi decât mine, deși fiecare are darul lui unic – însă ei au avut curajul să caute să atingă mareția și să lupte pentru ceea ce doreau, fără să pună sub semnul întrebării dacă merită. Așadar nu trebuie să mă îndoiesc de valoarea mea, să aleg în mod conștient să merit ceea ce îmi doresc, pentru că eu cred că sunt demn de dorințele mele.

 Cred că dacă am o atitudine pozitivă și mă simt bine în prezent, am mai multe șanse să obțin ceea ce îmi doresc, pentru că voi avea mai multe energie, voi fi mai inspirat și motivat să îmi urmez visul. De asemenea, nu mă voi lega prea strâns de rezultatul pe care îl voi atinge, pentru că visul meu nu este singurul pentru care trăiesc.  Atunci când mă voi dedica complet unui vis, viața devine mai ușoară, pentru că nu mai trebuie să mă gândesc la respectivul lucru tot timpul.Pentru Gicoane înălțimea nu va mai fi un incovenient în a fi un portar bun. Deciziile lui  sunt deja luate și el se va dedica jocului,așa voi acționa și eu,fără să risipesc timp și energie chestionându-mi alegerile și fiind tentat de alegeri proaste.Și chiar schimbarea tricoului nu l-a împiedicat să se arate un portar excelent,a fost ca o purificare,ca o altă putere. Asta nu înseamnă însă că eu nu-mi pot schimba drumul sau că nu pot renunța la un vis care nu mi se mai potrivește, înseamnă doar că atunci când mă voi  dedica unui obiectiv,mă voi dedica total.

Adevărul este că e probabil să nu pot să mă descurc prea bine, cel puțin la început, iar dacă accept acest lucru, îmi voi da libertatea de a învăța și de a deveni unul dintre cei mai buni din domeniu.

 

     Iată sfatul meu: Dacă până acum ai amânat, începe chiar astăzi să-ți urmezi visele!

                      Crezi că este important să te implici ca voluntar la diferite evenimente?

 Am citit că voluntariatul este sprijinul oferit altor persoane fără așteptarea de a primi ceva în schimb. Cred că implicarea în acțiuni de voluntariat ne face să ne simțim mai BINE în de propria viață, mai conectați cu semenii. Nu contează foarte mult unde locuiești, ce culoare a pielii sau nivel de venit ai – șansele sunt mari ca implicarea în activități de voluntariat să ajute. Un comportament generos poate crește nivelul fericirii, dar nu este obligatoriu să se întâmple așa. Când ne gândim la beneficiile pe care le poate aduce implicarea în activități de voluntariat,cred că aceste beneficii se datorează faptului că voluntarii,indiferent de vârstă, se simt liberi să aleagă pe cine doresc să ajute și în ce fel;se simt conectați cu cei pe care îi ajută; acumulează experiență;devin mai generoși; află ce activități le plac. Chiar și situația în care aleg o activitate care nu li se potrivește reprezintă un avantaj, pentru că în acest fel se autocunosc și pot afla mult mai ușor care este traseul pe care își doresc să-l urmeze.Îi admir pe cei care poartă tricouri pe care scrie,,voluntar”,au o privire luminoasă și o încredere în felul lor de a fi.

     Îmi plac acțiunile de voluntariat pentru:apărarea spațiilor verzi,promovarea măsurilor de depoluare a orașelor;protejarea patrimoniului peisagistic,arhitectural,istoric;

        și ceva de suflet=apărarea drepturilor animalelor și stoparea cruzimii față de acestea. 

                            Cum am ajutat....

M-am gândit ce înseamnă ajutor,pentru că toți oamenii spun în clipe grele:,,Doamne,ajută!”

Într-un colț al grădinii bunicilor ,în mijlocul orașului,trăiește un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Sevele și le-a tras greu din pământ și ele au putut hrăni doar câteva crengi, din partea de jos a coroanei. Către cer au rămas niște crengi golașe, triste, în neputința de-a înverzi. Pe crengile acestea am văzut un cuib părăsit, în care și-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureșe și mereu bucuroase. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu tac decât noap­­tea, după ce iese luna.

-Nu știi al cui a fost cui­bul părăsit?îl întrebam așa într-o doară pe ciobănescul meu ce mă privește  mirat.De unde să știi,dacă nimeni nu știe.

Deodată câinele meu a plecat de lângă mine,lătrând.La poarta casei era o femeie și un băiat...în scaun cu rotile.Nu m-am uitat la scaun,ci la băiatul cu privirea vioaie și un zâmbet prietenos.

-Suntem vecinii cei noi și am venit să ne cunoaștem!

În curte,sub salcâmul cu vrăbii,am aflat că băiatul avusese un accident la un concurs de karting,iar acum va sta o perioadă de timp în scaun.A fost de-ajuns să ne spunem pe nume și ne-am împritenit, iar Rex a devenit al treilea în grup,ba chiar a împins scaunul cu botul să arate că e de folos.Din ziua aceea am aflat despre echipamentul special, că ambele mâini se țin pe volan în permanență, privirea doar la circuit,să știi cum să eviți contactul cu ceilalți piloți de pe pistă.Și-atunci cum s-a întâmplat accidentul?Noul meu prieten mi-a explicat cu tristețe în glas cum înaintea unui viraj frânarea n-a fost  suficientă, iar cauciucurile slick-urile au rupt aderența, iar kartul a scăpat de sub control și s-a răsturnat de câteva ori.S-a trezit pe un pat de spital.Rex și-a pus o labă pe ochi,eu am înghițit în sec și am întrebat așa într-o doară:ce facem acum?Recuperare!Auzisem cuvântul odată de la tata,dar nu știam ce înseamnă.Dar de-a doua zi am înțeles .Și iată-ne pe amândoi plus un câine la o sală de kinetoterapie,unde prietenul meu a început să facă exerciții ajutat de un,,doctor”-așa îi spuneam eu.Am văzut că îi este greu,avea fața roșie de durere,dar strângea di dinți,iar eu îl aplaudam,Rex lătra și parcă toți de-acolo erau mai încrezători că vor depăși durerile.Apoi eu conduceam scaunul în parcul din apropiere,unde l-am prezentat unor colegi de-ai mei.Și așa au trecut zile și zile cu exerciții,cu povestiri,cu plimbări.Și într-o zi,domnul,,doctor”de recuperare mi-a spus numai mie că exercițiile,masajul se apropie de final și că va trebui să aruncăm scaunul.O idee mi-a străpuns mintea:să spun că în duminica următoare este ziua mea, (normal era în decembrie) organizez o petrecere,iar  el se va ridica din scaun.Așa a fost,l-am invitat și pe, doctor”,iar eu am făcut niște,,pase”magice și i-am poruncit cu glas tunător:,,Ridică-te!”La început a râs,apoi încet a pus un picior alături de scaun,eu l-am ținut de mâini și....s-a ridicat încet,încet... a făcut un pas,al doilea și a început să meargă pe iarbă (el mergea doar în sala de recuperarare).Cine era cel mai bucuros?Rex.... lătra,fugea,se ridica  pe noi,toți aplaudau.Prietenul meu se  însănătoșise.Mi-a mulțumit că l-am ajutat să meargă din nou.Ei,nu l-am ajutat....i-am fost doar alături,c-așa sunt prietenii.

    A!muzica a fost din partea vrăbiilor din salcâmul vechi.

                               Cele mai importante valori umane

Omenirea a fost creată cu ajutorul valorilor, care în timp au devenit atât de numeroase și de complexe, încât este foarte greu de stabilit care sunt cele mai importante dintre ele.

   Respectul este poate una dintre cele mai des menționate valori, pentru că este necesar în absolut toate interacțiunile sociale. Fie că este vorba de respectul de sine, fie despre respectul față de alții, acesta joacă un rol important viața de zi cu zi și ne ajută să clădim relații bazate pe acest aspect. Fiecărei persoane îi place să fie respectată pentru ceea ce este, așadar trebuie să oferim respect, pentru a primi înapoi la fel din partea altora.

  Integritatea se află cu siguranță în topul celor mai importante valori umane, chiar dacă unele persoane nici nu știu ce înseamnă acest cuvânt. Putem spune că este de un real folos pentru toată lumea și ne ajută să avem încredere unii în alții. Faptul că suntem corecți, onești și că spunem  adevărul chiar și atunci când avem de suferit denotă tărie de caracter care pe unii îi va înfuria, iar pe alții îi va face să ne admire.

   Înțelepciunea se spune că vine o dată cu experiența și înaintarea în vârsta, dar aceasta poate fi cultivată încă de la vârste mai fragede. Orice om poate încerca și chiar reuși să devină mai înțelept, dacă își dorește cu adevărat numai că va trebui să facă niște sacrificii în acest sens, mai ales din prisma timpului petrecut în a studia diferite fapte, modul de gândire, experiențele altora și a judeca  ceea ce trebuie făcut în funcție de situație.

  Iubirea este cu siguranță una dintre valorile fundamentale umane și nimeni nu ar trebui să se ferească de ea, ci ar trebui, pe cât posibil, să o caute și să o primească în viața sa. Fără iubire viața de multe ori nu are farmec, iar cei care nu experimentează această senzație au falsa impresie că trăiesc, ei, de fapt ,fiind doar existenți în „peisajul” uman.

   Bunătatea sufletească și generozitatea îi impresionează chiar și pe cei mai răi oameni, iar în timp, îi poate chiar schimba în bine. Poate că oamenii care posedă acește calități sunt considerați ca fiind mai naivi, însă trebuie respectați, pentru că ei chiar cred cu tărie că îi pot ajuta pe alții și încearcă să înfăptuiască acest lucru cât de des posibil

  Încrederea în sine și în alții trebuie să fie neapărat precizată. Speranța că putem  schimba ceva de unul singur sau că putem face orice ne dorim, dacă muncim și credem  în noi, ne va ajuta să facem  multe lucruri în viață. De asemenea, eu trebuie să am încredere și în apropiații mei, pentru ca și ei să se încreadă în mine. Prietenia nu trebuie să lipsească din viața unui om și chiar dacă am un singur prieten adevărat, trebuie să știu că sunt mai câștigat decât dacă aș avea sute de cunoștințe.Să ne  alegem cu grijă prietenii, pentru a ne bucura pe deplin de ceea ce înseamnă o relație sinceră de prietenie.

    Valorile sunt importante,pentru că stau la baza convingerilor noastre și a comportamentelor de zi cu zi.Eu îmi imaginez aceste valori ca o plantă: valorile sunt rădăcinile ,din fiecare rădăcină răsar ca niște tulpini convingerile și apoi frunze,flori-comportamentele.Ce fac în fiecare zi este bazat pe ce este corect,bun,drept,normal.Iată cum o valoare precum respectul cred că poate genera o convingere că e important să fiu punctual și un comportament –punctualitatea.Dar tot respectul poate genera convingerea că nu trebuie să ne lovim sau că e bine să ascultăm,fără să întrerupem și acestea duc la comportamente care ne ajută să construim relații armonioase.

Valorile sunt un fel de,,constituție”interioară pe care sunt bazate ,,legile”,adică convingerile noastre despre lume și apoi toate reglementează comportamentele noastre în orice situație.

                             Conacul de la MIRCEȘTI

 ...,, pășesc pentru prima dată pe meleagurile conacului de la Mircești, județul Iași, unde unul dintre poeții de vază ai acestui popor și-a petrecut o mare parte din viață. Conacul este amplasat într-o mare de verdeață, într-o curte din care străjuiește, peste vremuri, figura impozantă a marelui poet. Încă de la intrare, te învăluie un aer în care versurile vorbesc parcă în slove lesne alese, dintr-o memorie ancestrală, unică, păstrătoare de frumos. Veranda, toată acoperită cu geamuri micuțe, sprijinite în lemn, îți înfățișează un Alecsandri în anii tinereții. Am mers mai departe pe firul poveștii și i-am auzit râsetele de copil pe acea verandă, i-am urmărit joaca împreună cu copiii vecinilor, pentru ca, mai apoi, să-i cercetez aici primele încercări de a descrie în cuvinte meșteșugite, ce numai un suflet de poet poate simți. Cert este însă faptul că, pe măsură ce pășeam în conacul acela, urmele lui Alecsandri erau la tot pasul. Niște citate vechi, atârnate de pereți, completau prezentarea muzeografului care vorbea despre poetul nostru, de parcă era unul dintre membri familiei sale. Camerele conacului se desconspiră, rând pe rând. Una este dedicată istoriei lui Alecsandri și familiei sale. Portrete ale acestora stau aliniate pe pereți, unul lângă altul, așa cum au fost și în viață. Sunt oameni plini de viață, chiar dacă acum viața lor se derulează din spatele unui tablou. Te privesc cercetător sau se privesc unii pe alții, de parcă ai spune că și după atâta amar de vreme tot mai au să își împărtășească idei și vorbe. E un zumzet ciudat… amestecat cu scârțăitul parchetului din aceste camere. Un  murmur acut, pe care îl poți auzi dacă reușești să-ți desprinzi atenția de la pașii care contorsionează parchetul sub greutatea lor. Familia Alecsandri încă discută. Cel mai probabil despre inițiativele tânărului de 24 de ani care nu pierdea vremea prin cârciumi, ci ținea în mâini frâiele revoluției de la 1848. Își dispută și acum veștile venite în grabă din Ardeal și din toate colțurile țării. Și cu siguranță, dincolo de îngrijorarea care încă li se mai citea pe chipuri, erau mândri de tânărul lor poet. Sufrageria atent dichisită este dovada acestei mândrii. Peste tot, Vasile Alecsandri te privește ba din portrete de epocă, ba alături de tatăl său, vornicul Vasile Alecsandri și fratele poetului, căpitanul Ioan. Dacă te uiți atent la tânărul Vasile, ai putea jura că văzul îți joacă feste. Pentru că gravitatea de pe chipul lui amintește, fără tăgadă, de Cloșca, martirul răscoalei moțești din 1784. Și parcă, fără să greșești, ai spune că seamănă și cu Iancu Avram, un alt moț de seamă al Transilvaniei.  Am stat acolo minute în șir și i-am privit pe bărbații Alecsandri. Până am înțeles. E o moștenire genetică. Un filon ancestral care, la anumiți oameni, strigă din sângele lor dragostea pentru neam. Asta îi leagă și pe Horea și Avram Iancu de Alecsandri. Și acesta este răspunsul tuturor operelor poetului aplecate asupra istoriei. O istorie pe care o porți cu tine în fiecare zi. Care-ți curge prin vene. Și care metamorfozează chipuri, scrieri și vieți. Monograma familiei este peste tot. Iar alături de ea, alte obiecte neînsuflețite ale poetului. Cărțile lui dragi, multe în limba franceză, cu coperți colorate, legate în piele, își așteaptă iarăși răsfoirea din vitrine generoase sau firide încastrate în zid. Patul lui este unul dintre cele mai mici pe care le-am văzut în viața mea. ... mi-a fost icoană, stiloul poetului. Și masa la care a scris istoria teatrului românesc, precum și părți din literatura predată azi în școli.

                     O întâmplare prin care se evidențiază inteligența unui animal

Un prieten al bunicului meu,marinar de cursă lungă,ne-a invitat pe noi,,băieții”pe catamaranul lui într-o plimbare de-a lungul coastei mării.Ei,bătrânii,vorbeau despre vremurile de demult la cârma ambarcațiunii,iar eu cu fratele meu,pe o margine,ne legănam picioarele în ritmul melodiilor din casca telefonului.Simțeam în talpa piciorului mângâierea apei.Deodată fratele meu mi-a șoptit să nu mă mișc și să privesc apa.Surpriză:mângâierea venea de la botul unui delfin ce înota lângă ambarcațiunea noastră.Am oprit melodia telefonului și l-am privit,dar el a început să dea din cap,să se ridice puțin deasupra apei,să stea vertical,să dea din înotătoare.

-Ți-e foame?dar nu am niciun pește!

Delfinul scutura din cap,de parcă spunea ceva asemănător cu,,nu!”și a început să scoată niște sunete asemănătoare cu melodia pe care o ascultasem eu înainte.

-Vrei să asculți din nou muzică?l-am întrebat așa,de parcă m-ar fi înțeles.

-muzi...muzi...muzi...erau sunetele ce îi ieșeau din boticul deschis,iar ochii îi erau strălucitori.

Am pus melodia pe care o ascultasem,iar el,delfinul, a început să descrie cercuri de parcă dansa și așa am lăsat telefonul deschis pe muzică,până când a cedat bateria.

-Gata,nu mai merge!și am desfăcut mâinile în semn că totul s-a terminat.Iar el m-a înțeles și a continuat să înoate în paralel cu noi.Și eu și fratele meu am continuat să vorbim cu el,i-am cântat cu vocile noastre nemuzicale,am râs,i-am arătat mișcări de tenis,de baschet.Ne privea atât de fascinat,cred că, dacă putea, ar fi urcat lângă noi.Am înțeles că este un animal prietenos,foarte inteligent,dacă lua parte la nebuniile noastre.Apoi i-am povestit despre Flipper,delfinul dintr-un film vechi.

-Dacă-ți place numele,,Cory”,dă din cap,i-a spus fratele meu.Și..da!a aprobat.Iar noi am început să ne contrazicem: ba că a înțeles,ba că a aprobat așa din instinct.

 Iar el cu corpul său în formă de torpilă, cu aripioarele,ținându-și echilibrul,când înoata,cu coada orientată orizontal,ne-a însoțit până la lăsarea serii,când am hotărât să ne întoarcem în port..Ne-am luat rămas bun,aplecându-ne să-l mângâiem,iar el bătea din aripioare.Am fost trist și nu știu de ce.Câteodată seara parcă aud niște sunete ca niște fluierături muzicale,mă păcălesc singur,poate și Cory se gândește la mine,poate m-a uitat,poate îl voi mai întâlni vreodată.Dacă aș scrie,peste ani,o carte aș vrea să fie despre delfini.Am citit că ei nu dorm deloc,poate în vis mă voi întâlni cu el...poate...poate...mă întreb totuși:de ce nu-l pot uita!!!! 

                      O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii

Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot zâmbind:

-Cine mai merge astăzi cu trenul?

-Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.

-Hai să mergem!am strigat,îmbrățișându-l.

Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea aglomerat.Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se apropia și se depărta.Fascinant!

  N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn cu părul alb,ce purta straie ciudate.

-E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.

-Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o nălucă în verdele unor arbori.

   Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică, vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult.

              Şi iată cum într-un tren totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

                                    O întâmplare neprevăzută din timpul unui joc

Merg deseori cu tata sau bunicul la meciurile de fotbal desfășurate pe stadionul din orașul nostru,deși nu sunt dedicat acestui sport,dar îmi place atmosfera de pe stadion,alinierea echipelor,salutul către tribune,salutul căpitanilor celor două echipe adverse.Tata îmi explică regulile de joc,completat ,bineînțeles, de bunicul,care a fost fotbalist profesionist.Îmi povestește că a început să joace pe stradă cu prietenii-vecini.

   Astăzi suntem anunțați că vom desfășura ora de educație fizică pe ternul de fotbal mare,acolo unde se desfășoară meciuri adevărate.  Ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului cum îmi umblă uşor prin păr,parcă ceva îmi spune că ziua asta e plină de speranță...iar pe o floare  un fluture  se oprește,apoi zboară spre înalt,îl salut  și plec pe drumul meu...

-Cred că vom juca pe terenul mic,de antrenament,îi spun dezamăgit colegului care face exerciții de încălzire,cum văzuse el într-un film.

-Oriunde ar fi, mă voi simți fotbalist adevărat,îmi răspunde și merge ,,pasul piticului”.

Înțeleg că e prea entuziasmat.Ajungem și pe teren, vedem băieți de vârsta noastră în tricouri galbene jucând fotbal.Sunt juniorii clubului,ni se explică.Profesorul nostru vorbește cu antrenorul și se formează două echipe:șase băieți din clasa noastră,printre care și eu și șase din echipa juniorilor.Ei cu tricouri galbene,noi cu tricouri roșii.Vom juca o miuță-30 minute în reprize de câte un sfert de oră fiecare repriză.Avantajul este că ei au deja încălzirea făcută,noi facem câteva exerciții ca la orice oră de sport și un arbitru adevărat ne invită în mijlocul terenului,ne aliniem,ne salutăm și auzim fluierul de începerea meciului.Mingea este una adevărată.

    Mingea curge ca pe aţă, cautăm încă aşezarea optimă, şi eu culeg o minge la centrul terenului şi paralizez întreaga apărare a gazdelor cu o pasă în adâncime pentru unul dintre colegi.Și deodată o pasă puternică a unui junior lovește poarta noastră și...gol.Suntem dezamăgiți,unul dintre noi cade,lovit de un adversar și-atunci un băiat de pe margine cere voie să intre în echipa noastră.Arbitrul este de acord și ,,intrusul”aleargă,mingea parcă este legată de picioarele lui,driblează pe toți care-i ies în cale...golul lui este de neevitat.Juniorii sunt derutați,aleargă,dar mingea rămâne numai la noi.Rezultatul ne este favorabil..Juniorii sunt uimiți,nu înțeleg cum niște,,nimeni”i-au învins.Iar noi ne îmbrățișăm cu băiatul străin și-l aplaudăm,recunoscându-l:un fost elev al școlii noastre care joacă undeva într-o ,,țară caldă”.Bineînțeles că ne-a invitat la o prăjitură și ne-a povestit despre meciurile lui din Premier League.L-am privit cu admirație,fiecare gândind că am vrea să fim în locul lui....

                                         SÂNZIENELE-----zânele fete-flori

Sfârșit de iunie...dimineața de Sânziene.. Sunt într-o pădure adevărată,în jurul meu e o liniște stranie,parcă am intrat într-un spațiu diferit....doar cucul cântă o dată de rămas bun...e ultima lui cântare. Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele.. ,,du-te Soare, vino, Lună, Sânzienele îmbună,să le crească floarea - floare,albenă, mirositoare, fetele să le adune,să le prindă în cunune".

   Am  fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.

   Peste câteva zile m-am întors și.... în locul acela răsăriseră flori galben-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen mirosind puternic a câmp şi a miere. Era poiana numai cu flori de sânziene, o poiană încărcată de magie… din flori se scutura o ploaie fină de aur,  și...nici urmă de piatră.Am înțeles că pe-acolo trecuseră Sânzienele-zâne,sânzienele fete-flori....probabil că piatra va răsări din nou la anul,dar până atunci bunicul îmi spune râzând: sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie....ei bine ce să cred?????

      În preajma solstiţiului de vară, câmpurile şi poie­nile sunt ţesute cu mări imense de flori galbene, înalte şi parfumate, aromând puternic a fân cosit şi a miere. La cea mai mică atingere sau adiere de vânt, se scu­tură din ele o ploaie fină, de pulbere de aur. Sunt flo­rile solstiţiului de vară, iubitoare de lumină şi soare, având şi culoarea lui, iar viaţa lor este scurtă, de nu­mai două sau trei săptămâni, atâta vreme cât regele cerului se află încă la apogeu. Imaginea lor suavă le-a făcut ,,Zânele florilor de câmp", iar parfumul ador­mitor, nesemănând cu al niciunei alte flori şi cu al tuturora, le-a ridicat la un rang atât de înalt, încât se bucură de o sărbătoare a lor pe tot cuprinsul pământului, cum nu se mai întâmplă cu nicio altă floare. Culoarea galbenă a Sânzienelor este cea a soarelui, cea mai caldă dintre culori, alături de albastru şi roşu, cu­loarea zeilor, a aurului, asociată misterului, reînvierii, veşniciei şi nemuririi; culoarea pă­mân­tului roditor a spicelor date în copt, cea mai pământească dintre cu­lori. Galbenul de esenţă divină, expri­mând spiritualitatea cea mai înaltă, este asociat şi căldurii, vo­ioşiei, fecundităţii, magiei, legă­turii cu izvorul vieţii. De aceea, florile galbene de sânziene intră în numeroase practici magice închinate soarelui ,focului ce­resc, luminii şi vieţii, sub toate aspectele ei, incluzând şi moar­tea. Aceste flori marchează timpul în­tr-un mod evi­dent.Ca doamne ale florilor ce sunt, sânzienele galbene in­tră într-o mare diversitate de practici magice.. 

                                           O noapte în pădure

 Vremea era bună, cerul înalt şi clar,iar în depărtare deslușeam dealurile cenuşii.Am ajuns într- o poiana mai largă, unde pădurea se retrage spre cer și piatra se acoperă cu iarbă.

Mergem mai mult de un ceas, printr-o pă­dure bătrână, numai şoapte şi umbre. Ne strecurăm prin tuneluri vegetale, cău­tând cu ochii zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se împletesc în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta foşnet şi atâta verde, încât sunt sorbit, cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm. Ver­dele viu al pădurii îmi pare şi mai proaspăt în lumina crudă a ploii iuţi,iscate deodată...şi-un fel de bucurie a întregii firi se simte oriunde m-aș uita. Pâlcuri de mesteceni îşi tremură frunzele de-abia deschise, pă­pădiile îm­pes­trițează marginile potecii, bujorii îşi ridică se­meţi bobocii în vânt. Încă o dată am simţit ce mare sărbătoare este ploaia de început de vară, pentru fiecare fir de iarbă...eram molipsit de această bucurie a naturii verzi! Și-apoi a venit nu știu cum noaptea....În noaptea pădurii am rămas lângă focul pregătit de omul singuratic ce ne însoțea și care cunoștea glasurile tainice ale locului.

Cred că atunci, acolo, lângă foc, privind scânteile care scăpărau către cerul înstelat, rupte din flacăra molcomă, cred că atunci şi acolo s-a întâmplat un lucru mi­nunat. Am simţit pentru prima oară că sunt atât de uşor, încât aş putea să zbor. Şi chiar am zburat! Am simţit că depinde numai de mine, ca să-mi întind braţele ca nişte aripi de-abia înmugurite şi să mă ridic deasupra poienii, şi chiar le-am întins, şi de-acolo, de sus, am vă­zut scânteile focului, ca nişte stele într-un cer răs­tur­nat, iarba plină de rouă, care părea albastră sub lumina lunii. Nu se mai auzea niciun alt zgomot, fo­cul părea încremenit şi vântul nu se mai simţea ni­că­ieri. Brusc, mi s-a părut că suntem foarte departe şi prea singuri, prea departe de lume la marginea poienii. Cât puteai să vezi, iarba era plină de pâlpâitul molcom al unor luminiţe miş­că­t­oa­re. Erau mii şi sute de licurici prinşi în jocul lor neîn­ţeles.

 Atunci am înțeles că frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul lunii, astru care domnește odată cu lăsarea cortinei negre, oferind mister și magie pământului. Iată tabloul feeric creat prin armonia naturii descrisă noaptea:apa este locul purificării,liniștea ,cunoașterea vieții, apei, toate aduc o notă de caldură și intimidate, sugerând nașterea lumii.

Luna săvârșea ritualul magic de anulare a timpului,deschidea poarta intrării spre o altă lume,transfigurând realitatea spre ceea ce este veșnic în lumina misterioasă,nemuritoare  a nopții. Iar ea,noap­tea, era blândă ca o bi­serică uriașă, înă­un­trul ei, stelele pâlpâiau galbene și fierbinți, ca niște lumânări. Lumina care se pre­lin­gea de pe frunze odată cu picăturile de apă dădea locului un farmec de basm. Am adormit sau nu și deodată am văzut  cu mirare cum   stelele au în­ceput să se mişte şi să pălească, stingându-se una câte una. Dar brusc, desişul poienii  se rupe,focul se stinge încet şi văd, între­ză­rin­du-se, lumina stră­­lu­ci­toa­re a soare­lui.... parcă n-aş vrea să merg mai departe.    

         De fapt, nici nu ştiu prea bine unde merg şi ce caut pe-aici.

                                                    O plimbare în luna lui IUNIE

  Drumul pe care îl urmăm eu și bunicul trece printr-o pădure bătrână de stejari. Nu mai plouă, dar de pe frunze se preling picături mari de apă. Un murmur neîncetat vine dinspre copaci, zgomote vagi, nedefinite și pale mari de ceață se ridică dintre crengi către cerul cenușiu. Ploaia s-a oprit de mult timp, rar mai picură apă de pe frunze, un abur subțire se ridică din pământ și din lemnele împrăștiate prin iarba udă, sclipitoare. Printre pietre, șiroaie de apă se scurg în pământ. Cărarea se deschide într-o poiană, ne așezăm pe o margine a unui lemn  și văd așa cu mirare o cruce mare, scobită, plină cu apă de ploaie. Au înflorit salcâmii, mușețelul aprinde stele în iarbă, teii învăluie lumea cu mireasma lor suavă și dulce,iar bunicul recită:

,,Flori de tei deasupra noastră or să cadă rânduri, rânduri".

   La începutul lui iunie, după explozia violentă de miresme și de culori a primăverii, natura simte parcă dorința să ne dăruiască o fărâmă din pacea și liniștea sa. Bolțile albastre ale începutului de vară străjuiesc drumeagul șerpuit și suitor spre văzduhul scufundat în cețuri albastre,iar noi ne simțim ca și cum am fi deasupra lumii.Admirăm minunatele priveliști, verdele viu,șuieratul unui vânticel venit de sus de tot. Într-o baltă micuță, un șarpe lung și negru, gros cât un deget, era la vânătoare de mormoloci. Șarpele dăduse târcoale și găsise în cele din urma locul unde broscuțele își făcuseră casa și familia lor cu mii de copii.

    Bunicul îl văzuse printre ierburi, cum unduiește negru,nu mi l-a arătat,dar,când l-am văzut, am avut o senzație de teamă, era prea aproape. Nici măcar nu se mai temea de noi. Solzii din pielea lui, foarte mici și negri, prindeau reflexe violacee, după cum îl atingea soarele ieșit din nori. Avea o privire fixă, fără sentimente, impasibilă,la gât avea un guler alb, delicat,parcă avea flori la urechi. Ne-am privit reciproc și  am simțit cum orice teamă față de animalele astea îmi dispare, și în locul lor se instalează o bucurie neașteptată și nestăpânită. Bucuria că nu suntem dușmani, că nu trebuie să ne ferim unul de altul, că,de fapt, suntem doar doi locuitori ai aceluiași spațiu. A plecat,lunecând ușor pe sub frunze. 

  Mergem încet mai departe și văd o porțiune a drumului invadată de gâze... sute. Seamănau cu niște musculițe mai mari. Sunt negre și au aripioare transparente, brăzdate de nervuri ce strălucesc ușor. Totul este delicat la ele, minuscul, lucrat în filigran. Sunt efemeridele, care trăiesc doar o zi,îmi spune bunicul. În norul în care plutesc, le simt bucuria de a trăi acea unică zi, care este viața lor. Zboară, făcând rotocoale și tumbe în aer, se adună într-un fel de horă a prieteniei și fericirii, sar din fir de iarbă în fir de iarbă, se așază pe o frunză, apoi se bălăcesc în marginea bălții. Totul, cu bucuria vieții, vrând parcă să smulgă cât mai mult de la răgazul ce le-a fost dăruit. Se bucură de soare, de iarba udă sau de frunze, de scoarța unui copac pe care o descoperă acum, ca să o uite până diseară, când vor muri. Și cel mai interesant din tot acest spectacol al vieții și al morții este felul cum zboară,luând de la viață, în doar câteva ore, ceea ce noi, oamenii, poate nu reușim să luăm de ani. Un spectacol uluitor pe doar câțiva pași de drum. Timp de o jumătate de oră, am stat nemișcați, ca niște statui, și am urmărit spectacolul.

   Și mergem mai departe și îl văd pe bunicul cum își pune din când în când palmele pâlnie la urechi,mă îndeamnă și pe mine să ascult sunetul pădurii. La început aud un vuiet amestecat, un sunet greoi, mișcător printre tei. Apoi încep să disting vocile îndepărtate ale păsărilor din depărtare. Ascult și intru adânc în sunet, ca într-o altă lume.

Urmărim sunetele, începem să le descifrăm :fâlfâit de aripi, glasurile lor în dialog, vocile lor se întretaie sau merg împreună, împletindu-se într-un cântec al pădurii ce pare că iese de nicăieri și leagă arborii cu o țesătură invizibilă și ușoară, de cântece.Aud și frunzele răscolite de vânt, zumzetul gâzelor devine un murmur ce apare și dispare.Ne observăm reciproc, într-o așteptare încordată, ne ascultăm, ne descifrăm, fiecare cu tainele lui.

 Ca într-o poveste, flu­turi de toate culorile ne ies în cale şi parcă vor să ne cheme după ei, să ne rătăcească. Le urmăm dansul şi uităm toate gândurile şi încotro mergem. Ne lăsăm atrași în alte locuri şi nu mai ştim cum trece timpul, admirând ba o floare mică-mică, cu petale colorate, ba un un arbore uriaş, ba miile de frunze ale ierburilor.

                          Atâta frumuseţe ni se oferă, fără să ni să ceară nimic în schimb!.....

                                       Importanța cărții în viața unui om

Deschid o carte și eu,cititorul stau puțin în lumea ei, o săptămână-două sau numai câteva ore și, dacă-mi place, îmi e ușor s-o fac.

Cărțile sunt mai puternice, tocmai pentru că transformă viața unică în vieți nenumărate. O carte se regenerează de câte ori e citită și astfel are o viață indefinit de lungă.Cărțile au secrete care pot  dăinui ani și atunci pot fi citite şi după mulți,mulți ani. Cred că scriitorul le-a scris, pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite de o boală sau ca să se facă plăcut de cineva sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui.Desigur constatăm că literatura nu plictisește pe nimeni niciodată şi nici nu dezamăgește,poate  pagini neinspirate, dar nu literatura. 

O carte se deschide greu,e un fel de încercare, destinată oamenilor curioși. Întotdeauna există o carte, care-ți arată cel mai scurt și valoros drum al vieții : te poate scuti de nefericirile inutile,de oamenii urâți. Când încep să citesc o carte și eu și alții avem o neîncredere în omul care a scris-o.

Însă cred că dacă reușesc să uit de el și să intru în universul pe care îl construiește, treptat alunec în visele acelui om, care, până la urmă, îmi dă nu niște învățături, așa cum aș crede, ci energia lui, acea lumină din care sunt făcuți numai învingătorii.Cititorii,unii, nu sunt atașați de un autor, ci de cărți. Îmi amintesc tot felul de cărți văzute din prisma copilului însetat de lectură,sunt

cărți ce au marcat existența unor oameni-,,Mizerabilii”de Victor Hugo.

 Călătoria în universul cărții poate fi câteodată periculoasă: cărțile sunt frumoase,însă nu trebuie să te lași absorbit de mesajul lor totdeauna,ci să menții mereu contactul cu realitatea.

Cărțile trăiesc  și sunt mai puternice decât noi,oamenii.,,Micul prinț”este o carte extraordinară care a venit de la un om remarcabil,pentru mine și pentru mulți a fost ca o corabie a gândirii, plină cu adevăr şi frumuseţe. 

Cartea nu e cea care gândeşte pentru tine, ci cartea care te face să gândeşti.

De aceea urmez îndemnul de a citi cărți bune, este ca și cum aș purta o conversație cu cei mai de seamă oameni ai prezentului,dar și ai secolelor trecute.Sunt un fericit,am acces la o bibliotecă, la cărţi și poate voi deveni un  ins mai bun decât alţii, mai fortificat, poate durerile mă vor atinge mai puţin şi nefericirile vor trece mai repede. 

Citesc paginile din manualul de română și mă întreb:ce visa Eminescu privind codri de aramă?cum au scris unii poeți atâtea versuri,așa deodată sau au mai greșit?l-a văzut Caragiale pe Goe sau și l-a închipuit?a colindat Radu Tudoran mările,pentru a-și găsi prietenul?Fram chiar s-a întors în ghețurile nordice?și alte și alte întrebări??????

     Tocmai am terminat de citit o carte și,după ce am întors ultima pagină, mă simt ca și cum aș fi pierdut un bun prieten. 

                                                  Fulgerul

Este noapte caldă de vară,țârâitul gigantic al greierilor e sporit,din depărtare,de un glas de fluier. Timid la început, crește tot mai mult în intensitate, sfredelind bolta nopții, pentru ca melodia să fie auzită și-n cer. Pășesc agale, amețit de-atâta liniște și miracol,  simt vân­tul cald, mirosul de apă dulce, de frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, de pia­tră udată de apă şi arsă de soare.

   Și deodată apar pe cer nori cenușii grăbiți parcă alergându-se supărați,apoi un tunet a trâmbițat, anunțând începutul spectacolului ceresc.Un fulger minunat,strălucitor a străpuns întunericul nopții și o lumină feerică a inundat întregul Univers.Se spune că la lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Văd cum fulgerul devine săgeata ce provoacă această întâlnire cosmică între prinţul luminii şi prințesa întunericului.

Nu pot descrie în cuvinte frumusețea inefabilă a luminii a acelui fulger ce înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului,vântul tropical.. În acest fulger se întâlnesc înălţimile, ce mă lasă fără respiraţie, ale celor mai înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Privesc lumina fascinantă a acestui fulger ca un unic foc și văd imagini fantastice ce dansează,se prind,se desprind,se aruncă spre înalturi,coboară în străfundurile lumii,iar când obosesc devin globuri ce se-nșiră asemenea unor mărgele, așteptând un semn,un sunet.Și din nou tunetul le trimite spre nicăieri  să danseze fulgerând,iar eu rămân ascuns sub o frunză uriașă,ținând în pumni o picătură strălucitoare,darul fulgerului.

                           Pădurea este templul vieții--amintiri din vara ce a trecut—

Am ajuns... un loc fabulos cu natura miraculoasă și neatinsă, pe noi ne întâmpină o floare de arnică.  Merg împreună cu cei ce știu să admire natura,merg pe sub o cupolă verde de-a lungul apei limpezi.Pe orice potecă aș apuca, ajung la locuri ireal de frumoase, ce par scoase din cărţile de poveşti. După ce-am ajuns, nu pot decât sa mă fericesc în gând și să-mi las privirea să plutească departe, până în locul în care linia cerului și-a pământului sunt una.

 Cascade înspumate, arbori cu nesfârşit cântec de păsări, fluturi uriaşi,dansând în poieniţe pline de soare, înecate în miros de flori.Lacul pe marginea căruia poposim are apa verde ca de smarald topit.. Pot să văd în adâncurile lui,îmi pare un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.

E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că stă deschis pentru totdeauna către cer. E ceva magic în jurul acestui lac. Vorbim în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor. E atâta frumuseţe fără cusur, încât devin me­lancolic .

Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină ireală.Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii poposesc pe  floarea galbenă de arnică. 

Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt însă cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Şi parcă locul ţine mor­ţiş să mă întorc cu gândul la înce­pu­turi: toate gâzele şi insectele sunt mult mai mari decât în mod obiş­nuit! Nu-mi rămâne decât să fiu uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar lăcustele... zboară în stoluri pe dea­supra poienilor. Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi. Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Ră­coarea vine aici din adâncul mun­te­lui, pe unde bănu­iesc  că apa curge neştiută O iau înapoi pe po­tecă, picioa­rele par să nu mă mai as­cul­te, efortul e şi mai ma­re, din urmă pa­re că cineva mă pri­veşte, vine după mine, pen­tru că ceva a rămas ne­terminat. Pădurea însă mă poartă pe braţe, şter­ge gân­duri şi mă duce la lumină. Soarele mă  încălzeşte, în­chid ochii şi văd doar lumină. Nu știu ce să fac,trec peste pun­tea suspendată dea­supra apei, ajung la un drum de vis. Poieni cu iarba înaltă, din care ţâşnesc păsări şi fluturi, parfu­muri ale flo­rilor necunoscute ce un­duiesc.Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte...

 Pădurea este templul vieții, în care slujba o cântă păsările cerului și florile parfumează aerul,este  locul sacru al acestui pământ, unde odinioară oamenii se spovedeau brazilor uriași.

                                              text descriptiv--- peisaj nocturn

        E liniște blândă....

 Orizontul e larg și luminos, perfect albastru, zimțuit de crestele norilor.  Este noapte adâncă și senină, cu stele care ard pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre ierburi și printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni și sforăituri ale unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici pe care se sprijină noaptea și am sentimentul ca aș putea auzi rostogolirea aștrilor de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții si marele luceafăr de miazăzi s-a ridicat deasupra norilor de la orizont. Si, dintr-o dată, ca într-un spectacol făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în fata Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite către ea, iar eu am rămas încremenit, fiindcă s-a făcut lumina ca ziua.

Și în lumina aceea mi-am dat seama de frumusețea neînchipuită a acestei lumi, la al cărei piept, asemenea pădurilor și pajiștilor cu flori, asemenea căsuțelor străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și eu. Puteam vedea fiecare fir de iarbă poleit de această lumină nepământeană a lunii pline, fiecare copac, fiecare frunză, fiecare detaliu până la orizont.M-am simțit acolo, în cuibul meu de ierburi, mângâiat, fiindcă părea că lumina lunii, într-un mod misterios, mă îndepărta de griji,de tot. Au fost ore magice.Spectacolul lunii pline, dansând cu pământul, a fost unul copleșitor. Norii subțiri și strălucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se cu aburii ridicați,au luat forme de păsări și de animale fantastice. Dacă întind o mână spre vârful unui arbore ,așa rătăcit printre ei,pot să cred că prind o stea.   Atât de albastru și nemărginit este cerul și atât de strălucitoare se revarsă lumina,încât pot întreba: câți au visat sub umbra ta pădure și câți te-au iubit... încă îi aștepți sub ramurile tale pe acei care încă mai au curajul să viseze și să iubească?

                                                          A început școala....

Am început școala....cât de fericit sunt?puțin?mult?sau deloc?

  Puțin...pentru că trebuie să respect un orar,să-mi ordonez caietele,cărțile-sunt toate noi-să am grijă de cum mă îmbrac,cum salut,cum vorbesc cu profesorii-mai ales-cum îmi potrivesc timpul-să pot merge și la antrenamente-,cum îmi planific somnul......

  Mult,pentru că voi vorbi față în față cu colegii,cu profesorii,chiar dacă am așa o teamă în fața unora mai exigenți,voi merge pe stradă,mă voi urca într-un autobuz-și pentru o stație-îl voi saluta pe nea Timofte la intrarea în școală și mă voi lăsa,,perchiziționat”și apoi,,eliberat”.Ei bine,da!voi alerga în curtea școlii în orele de sport și voi saluta cu plăcere pe oricine trece pe lângă mine.

  Deloc?????am un regret pentru vacanța de vară,aș mai fi vrut să fac ceva!!!!mai bine nu spun și privesc înainte.Și totuși după vară vine toamnaaaaaaaaaaaa.....

  Am avut o vacanță fericită împreună cu familia mea,cu bunicii la malul mării,cu fratele meu venit pentru puțin timp de la academia de tenis din altă țară.Am avut antrenamente aproape zilnice la basket,dar am fost deosebit de fericit,când am fost într-un cantonament în țara vecină ,unde am avut un program minunat:antrenamente cu alte echipe,alți antrenori,meciuri unele câștigate,altele pierdute și atunci am suferit,dar am înțeles că un sportiv adevărat este acela care știe să piardă și să se ridice mai hotărât.Dar n-am uitat că va veni într-o zi și timpul școlii și atunci am răsfoit câteva pagini din cartea de mate,am citit cu interes despre istorii de demult și nu am uitat lecturile.Am aflat despre nefericirea unui om  din nuvela,,Două loturi”dornic de a câștiga bani,dar  înșelat de numerele de pe bilete,apoi am citi despre un preot,,Tanda”ce a dorit să schimbe oamenii din jur,apoi un om de zăpadă s-a întâlnit cu soarele.Mi-a plăcut să aflu peripețiile Carolinei-chiar așa se numește romanul-o fetiță ce descoperă secrete din casa în care se mută.N-am uitat filmele pe care le-am văzut cu prietenii mei,am râs de unele întâmplări sau am învățat în filmele documentare că sunt oameni care trăiesc experiențe deosebite .

  Totul are un început și un sfârșit:  a început școala și voi merge FIZIC în fiecare zi în clasa de care mi-a fost dor.Un an bun să avem împreună....sănătoși!!!!!!!!!!!!!

                                           Splendoare în octombrie... 

E toamnă... îmi pun în picioare papuci de ierburi şi o iau razna prin amintiri.Paşii mei caută în gră­di­nă urmele verii, stropite de roua dimineţii sau de ploile ce vin de după perdelele de pomi şi care cad aici ca nicăieri în lume... Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin cete de uriași... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi pe pădure, pe lun­că, printre săl­cii şi răchite bă­trâne, lângă care desluşesc o siluetă cenușie!!!! Şi cum mai miros florile uitate de vară!Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet are  res­pi­raţia pământului îm­ple­tită în firul lor!

Toamna nu e doar un anotimp, ci si o poartă în timp, prin care pot ajunge în orice loc și moment.La începutul acestui octombrie, am descoperit că toamna este o oglindă mare,acoperită de culoarea chihlimbarului. Pașii mei străbat alei înfrunzite, ca printr-o zăpadă foșnitoare și caldă.Toamna înseamnă culoare, un timp fericit, vibrând, încă, de emoțiile primăverii, de sentimentele fierbinți ale verii, de speranța că gerul și înghețul iernii sunt - încă! - departe...  Octombrie invadează peisajul și verdele începe să fie ars de brumă, burnița devine mai neguroasă și mai rece și luna se întrezărește abia, ca o pată luminoasă sub straturile de ceață. În fiecare toamnă, când vântul începe să sufle ușurel, ridicând în fuioare albăstrii fumul frunzelor arse, știu că va veni momentul frunzelor ruginii de toamnă. Câte un vânt rece le aduce de la pă­dure, risipindu-le peste tot,peste case, curţi...frunzele se aşează în vo­ie şi rămân acolo ne­miş­cate....   

     În octombrie razele soarelui ca­pătă o cu totul altă culoare de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară au o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu ştiusem până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, devine tare, revigorant şi parfumat.Miroase a vegetaţie şi ploaie. Copacii sunt acum mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, sunt surprins une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Nimic în uni­versul acesta nu poate rămâne în neclintire. Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-ne limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbării.

 În liniștea dimineții aștept cu nerăb­da­re primele raze de soare, iar octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze...și-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere și s-a trezit ancorată între cer și pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu mar­ginile găl­bui, stă încovoiată, de parcă ar ține ceva în brațe. Se leagănă, se rotește în compania unui vânticel căl­duț și blând. 

    Ajunge să as­cultăm ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­gem perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

                                              E toamnă......

Toamna nu e doar un anotimp, ci și o poartă în timp, prin care pot ajunge în orice loc și moment al vieții, este ca o oglindă acoperită cu o catifea de culoarea chihlimbarului. Pașii mei străbat alei înfrunzite, ca printr-o zăpadă foșnitoare și caldă, iar castanele cad una câte una.Toamna este un timp fericit, vibrând de parfumul primăverii, de căldura verii, de speranța că gerul și înghețul iernii sunt - încă! - departe... Toamna invadează peisajul sufletului meu și verdele începe să fie ars de brume...este  toamna aceea molcomă și roșcovană, cu cer albastru, când copacii desfrunziți par senini. Îmi place și toamna cealaltă, rece și zburlită de vânturi, udată de ploi mărunte, cu stropi reci ca o ninsoare invizibilă, când cețurile se lasă grele, burnița devine mai neguroasă și mai rece,câte o pasăre cenușie mă privește dintre ramurile goale și luna se întrezărește abia, ca o pată luminoasă sub straturile de ceață. Dar toamna e profund auditivă,e frumoasă sonor.... ajunge să o ascult și să o pândesc, până simt pulsând în timpane tăcerea zgomotoasă. 

                                E toamnă.... e poezia însingurării și a culorilor de chihlimbar.....

                                          Gânduri de noiembrie

Spre deosebire de arcuitul octombrie, noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună decisă să nu aducă nimic bun- doar frig, vânt şi ploa­ie, ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen micșorat  în cărbune. Co­pa­cii ca­re ne încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi neplăcute, stafii răzbu­nă­toare ca­re ne bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un maestru auster, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici, să ne cu­noaştem struc­tura. El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de vise şi false aşteptări. Ne în­conjoară de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe, să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine, să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem, să ne acceptăm și să ne pregătim cum se cuvine pen­tru ce ur­mea­ză- cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

 No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, către esenţa noastră.Cine iese senin din noiembrie a câştigat cea mai mare bătălie interioară, la care ne supune toate anotimpurile. Pentru că nu urmează nimic la fel de dezolant. Până şi februarie, nesuferit de multă lume, vine măcar cu promisiunea pri­mă­verii. Cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână: voie bună.

Dar mai întâi să vină la mine vân­tul, să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare. Să umple totul de frunze de sus până jos ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun, jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cum răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni; pur şi simplu n-am cum. Uite-l, a venit, mi-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea, pe care alerg dimineața spre școală, şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus mirosul de frig şi fum,mirosul de noiembrie, mi­rosul pe care aș vrea să-l dăruiesc. Dar aerul.... pe care l-aș numi albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de munte, aerul care mă umple şi mă  mângâie când îl respir, aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră? Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să închid iar ochii şi să simt că în curând va ninge.

 Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor. În noiembrie, cerul pare desenat cu o cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când, iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme. De-asta în no­iembrie, atât de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi......

                                     Zbor de noiembrie

Îmi place noiembrie și nu știu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptățită- nimeni nu vrea să știe de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie,de frunze umede.În noiembrie, se scurtează lumina, căldura solară. În timp ce frigul și neliniștea coboară pe pământ, întunericul se grăbește să acopere ferestrele caselor și să tragă ener­gic oblonul peste cer. Par­că mă îndeamnă din priviri să mă potolesc, să-mi schimb programul, să mă grăbesc spre casă, ca apoi, să descopăr acel minunat sentiment de liniște și de confort - un gol catifelat și plăpând, pe care încep  aproape în joacă să-l acopăr cu gânduri.

Și totuși îmi place noiembrie și nu știu de ce sau știu...în noiembrie alerg  în acele zile de miere, când lu­mina pare cobo­râtă peste lume, direct din rai,alerg,pentru că viața mea este un zbor continuu...

 

                                Drum lin și cu lumină,vâslașule, pe o mare de stele!!!!

 Barca se leagănă ușurel. Tăcerea iese precum un abur din apă, câteodată întreruptă de fâlfăitul aripilor unei păsări care pare scăpată din ierburile unui plaur sau de un pește mai nervos care sare spre lumină, apoi dispare în adâncuri. Pe cer, câțiva pelicani vor parcă să ne cuprindă între aripile lor.Între canalele cele umbroase și tăcute își fac loc, mai mari sau mai mici, lacuri înconjurate de stufăriș, ascunzând nuferii albi sau galbeni ce plutesc pe apă.

Înaintăm în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul îşi schim­base direcţia şi ame­nin­ţa să o răstoarne. Dar braţele vâslaşului se fac una cu lopeţile care despică apa cu putere şi duc  lotca mai aproape de ţărm, cu fiecare mişcare. Din locul în care şedeam, nu vedeam decât două braţe trăgând la rame. Ştiam că sunt ale vâslașului şi asta mă liniştea.Am încercat să-i spun ceva,însă vorbele mi-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu am deschis gura. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se înteţește şi de­vine tot mai rece. De aici din mijlocul apei  țărmul îmi părea încă foarte departe şi lacul mai mare ca de obicei. Am stat o vreme aşa, privind cum vine furtuna.

Vâslașul ce știe totul despre cer și pământ îmi spune că în mijlocul lacului eşti, într-ade­văr, în începutul fără sfârşit al lumii. Valurile se mişcă încet, ca norii, şi norii par doar nişte valuri deasupra ta. Apa şi cerul se unesc şi se amestecă până departe, în linia ştearsă a orizontului. Încerc să îmi găsesc un reper în acest loc, aflat în afara spaţiului şi timpului ce urmează să fie create. Probabil aşa era la început, îmi zic, când oamenii ar fi putut să meargă pe ape la fel de bine.  

 Deasupra noas­tră, stoluri mari de pescăruşi, de toate speciile, agitaţi gata să ne ciupească.

Şi poate că păsările nici nu mai văzuseră până atunci oameni, făpturi ciudate, care veniseră să le invadeze teritoriul. Oare de unde or fi apărut pe întinderile astea uriaşe de apă, scânteind în soa­rele biruitor ?  Îl cunosc pe luntraș?Delta  mirosea discret a sfârșit de vară şi a floare de nufăr, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici.

S-a înseninat...aud un strigăt .Închid ochii și visez că mă  pot bucura pe banca umbrită de liniştea amie­zii, înconjurat de albine, fluturi co­loraţi şi lujere superbe de flori.Tot ce văd acum,am văzut cândva într-un vis.  Visul începea totdeauna la fel.... se făcea ca eram pe apa pe care dansează frunzele nuferilor. Valurile sclipeau sub lumina fosforescentă...pe urmă, se facea că apa era invadată, ca la un semn, de lanuri de regina noptii! Erau mii si mii, legănându-se una lângă alta, udate de valurile calde,iar el,vâslașul se ridica purtat de aripi spre stele.De unde am știut visul că va deveni realitate???de unde???

            Tresar!!! Un fâlfâit se aude în aer şi peli­canii trec în zbor greoi pe deasupra noastră.        

             Vâslașul,plămădit din apele deltei ,îmi face un semn de rămas bun și aripile albe ale pelicanilor îl ridică,purtându-l spre zările încețoșate, spre alte insule plutitoare...sunt aripi ale îngerilor ,îmi zic,ce-l duc spre barca ce-l va așeza pe apele veșnice.Îi însoţesc cu privirea până dispar în albastrul ce ne înconjoară.

                                      Drum lin și cu lumină,vâslașule,, pe o mare de stele!!!!

                                           Nu cred să fi așteptat cineva ziua asta ca mine”.....

 Sunt gândurile unui băiat dintr-un roman în noaptea dinaintea zilei de începerea unui an școlar. Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa că ziua ce va urma va fi luminoasă,că pasărea aceea micuță ce-mi cântă dimineața la fereastră poate să cuprindă bucuria mea ascunsă.

În timpul așteptării mele sunt multe alte lucruri pe care le pot face, bineînțeles, care mă pot duce cu un pas mai aproape de împlinirea unei dorințe.Și iată-mă adunând mici obiecte pe care le voi dărui prietenilor ce mă așteaptă:un pix,un caiet,o fotografie și alte câteva.Am așteptat pur și simplu o zi în care o strângere de mână mă va apropia de colegul cu care am schimbat impresii despre jocul de baschet sau cu cel care m-a felicitat pentru premiul de la sfârșitul anului,iar eu nu i-am răspuns sau cu băiatul timid,tăcut-nu știu ce nume are- ce își aranjează cu grijă niște timbre despre care eu nu știu nimic.Și uite-așa cred că așteptarea mă transformă,parcă sunt mai nerăbdător,privesc ceasul de multe ori,mă văd în oglindă zâmbind,ascult sau nu vorbele celor din jur.Sigur ziua ce va urma după lunga așteptare va fi interesantă!S-ar putea ca așteptarea mea să nu corespundă cu realitatea,să văd că sunt ochi neprietenoși,că darurile mele nu încântă,că ziua va fi mohorâtă...dar voi încerca să fiu luminos ca ziua mea de naștere pe care o aștept în fiecare an cu gândul înălțării,să fiu fericit că sunt urmărit de ochii de-acasă,să am încredere în oamenii ce așteaptă ca și mine o zi.Vreau să nu obosesc așteptând ziua asta,noaptea îmi va închide ochii,iar un curcubeu se va arcui în lumea viselor mele.

Nu cred să fi așteptat cineva ziua asta ca mine...ba da,îmi spune fratele meu și el așteaptă ziua ce va veni...o așteaptă fiecare om  și mă îndeamnă să privesc trecătorii de pe stradă: omul acela ce merge îngândurat așteaptă o veste de la băiatul plecat departe;fetița ce plimbă zilnic un cățel bătrân se roagă să fie mereu împreună;băieții ce trec strada,grăbindu-se spre terenul de sport,vor ca echipa lor să fie în prima ligă,doamna ce duce o cutie cu medicamente așteaptă o zi în care va duce în mâini un buchet de flori;bătrânul cu nepotul lui care rezolvă pe nisip probleme așteaptă reușita la examen a celui ce-i va urma cariera și-apoi păsările ce dansează pe cerul senin așteaptă un semn de plecare spre alte tărâmuri....așteptări...așteptări....Îmi spun că așteptarea unei bucurii valorează uneori mai mult decât bucuria însăși.Ei bine, prezentul meu este o continuă așteptare a zilei de mâine și a celor ce vor veni,ce vor veni,ce vor......ce......

 

                   Am primit un sfat:,,Fii ca un lotus care este întotdeauna pur și înflorește chiar și în apele tulburi!”și de atunci mă întreb cum e să fii lotus....

                                              Tabloul lui Sandro Botticelli ,,Cele trei grații”

Sandro Botticelli – de fapt Alessandro di Mariano Filipepi (1445  –1510) a fost unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el exprimă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au o expresie visătoare, astfel că Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc.  

   În mitologia greacă, Grațiile (sau Cele trei Grații) sau Haritele (în greacă: Χάριτες, Harites) erau personificări ale grației și frumuseții feminine; sunt fiicele lui Zeus și ale Eurynomei și se numesc Aglae, Eufrosine și Thalia. Trăiau alături de muze în Olimp și făceau parte din alaiul zeilor. Numele lor (în greaca veche) înseamnă strălucire, splendoare (Aglae), voioșie, bucuria vieții (Eufrosine) și înflorire, abundență (Thalia). Numărul trei este magic, marchează armonia dintre trup, minte și suflet.  Ele sunt prinse într-un dans lent, grațios, au chipuri melancolice și ușor triste.Grațiile sunt aproape  nud - au pe ele doar o pânză transparentă, pictată cu mare finețe de Botticelli.Doar două poartă coliere cu pandantive. Vălurile străvezii nu le ascund trupurile masive, sculpturale, dar pline de suavitate, prinse într-un dans lent, grațios.Dansează elegant un rondel lin şi cald, asemenea unui vals. Aceeași pricepere la detalii o vedem la pictarea complicatelor împletituri din părul lor blond.Culoarea aurie a părului este a soarelui,exprimă inocență și puritate,eleganță și farmec. Purtând numai văluri străvezii, cele Trei Grații se țin de mână,sunt tandre,sensibile,visătoare. Pare a fi aceeași figură în trei poziții:din față,din profil. Imaginea uimește prin armonia și liniștea mișcărilor. Cu ușurință, abia atingând pământul cu picioarele goale își simt sufletul plin de satisfacții, plăceri și destindere.  Ritmul liniilor, formele rafinate, culorile delicate-toate acestea creează o atmosferă  visată, melancolică, fascinantă.  

 Figurile pictate exprimă profunde sentimente umane cu chipuri ușor melancolice, cu expresia visătoare,personaje prinse într-un adevărat dans al ielelor.Cele trei Grații sunt surori, se țin de mână,sunt caracterizate de unduiri insistent desenate, îmbinând realismul cu fantezia. Botticelli a portretizat aceste fete frumoase în haine, aparent țesute din lumină. Magic har, frumusețe, bogăție de vopsele și performanțe strălucitoare, imaginea este lumină și aer și, în același timp, seducătoare și captivantă.

Stilul de dans era caracterizat de mișcări libere, curgătoare, încărcate emoțional, oglindind fascinația idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii.Brațele sunt cele care dau contur și frumusețe dansului,sunt ridicate simbolizând chemarea harului, deschiderea sufletului către binefacerile naturii sau coborâte în semn de liniștirea trupului.Atingerea propriului corp exprimă  dorința de protecție sau mângâiere- încredințarea că sunt aproape înseamnă autoliniștire. Poziția mâinilor arată că se lasă conduse de emoții sau de rațiune,iar vârfurile degetelor explică această poziție a încrederii în sine.

 Mâinile lor interconectate și dansul lor printre petalele așternute pe pământ, privirile deasupra mâinilor împreunate, chipurile visătoare,tăcerea lor aduc pacea și echilibrul în natură.

Peisajul din fundal este plin de lumină deschisă spre cer,iar muzica este un talisman capabil să comunice direct cu Soarele.Grațiile sunt într-o grădină,copacii întunecați contrastează cu lumina fetelor ce dansează.Cerul este văzut în spatele trunchiurilor copacilor,cu ramurile ridicate, privirea putând trece prin desișul lor doar în unele zone de lumină în care se bănuiește infinitul,ca și cum Botticelli a exclus în mod special categoria de spațiu și, probabil, de timp.

 (cele trei GRAȚII apar în tabloul lui Botticelli,,Primavera”

,,Întoarcerea fiului risipitor" este titlul unei picturi în ulei pe pânză semnată de italianul Bernardino               Licinio (1489-1565).

Pictorul italian din secolul al XVI-lea, Bernardino Licinio, abordând această temă biblică, a realizat o pânză în ulei, surprinzând bucuria cu care tatăl își întâmpină copilul întors, dar primit, după cum ne arată compoziția;se sugerează astfel că peste tot în această lume există un „Tată”, care așteaptă să împărtășească bunătățile sale materiale și sufletești. Întoarcerea fiului risipitor ilustrează parabola din Evanghelia lui Luca. Dincolo de întâlnirea tatălui cu fiul risipitor ce are loc în prim plan, Licinio ne introduce în atmosfera unei curţi nobiliare veneţiene din prima jumătate a secolului XVI, acţiunea inserându-se într-un amplu peisaj al cărui orizont înalt se situează aproape de limita superioară a tabloului.

Atenția se îndreaptă spre omul îngenuncheat,îmbrăcat sărăcăcios cu o cămașă murdară,acoperită cu o scurteică,haină de culoare gri,ambele au culoarea gri,este nuanța cenușii și a prafului,a  trecerea timpului,a slăbiciunii,a fricii.Îngenucherea înseamnă smerenie,astfel fiul devine mic în faţa tatălui,în fața lui  Dumnezeu şi se supune Lui, îşi recunoaşte propria slăbiciune,este un fel de a- şi cere iertarea, milă şi îndurare. Cele două braţe se împletesc pe piept, de parcă ar încerca să se „ascundă” de o situaţie nefavorabilă, se simte stingherit sau nesigur.De aceea privirea lui este îndreptată în sus,spre părintele său-este semnul ritual al binecuvântării,al iertării;își sprijină capul pe mâna tatălui de parcă cere ajutor.Fața sa exprimă chin,slăbiciune,disperare,umilință,neajutorare,imploră iertare.Întreaga atitudine este de regret,de recunoașterea fără cuvinte a greșelilor. Da, fiul are sufletul schilodit de păcat, iar fața înfăţişează tocmai rătăcirea în care orbecăise prin țara păcatului,dar se observă o reculegere adâncă: exprimă și pacea, odihna regăsită  acasă, la Tatăl, mărturisirea păcatului,parcă spune: „Tată am greșit la Cer și înaintea Ta”.

  Tatăl,înduioșat de revenirea celui plecat prin gestul părintesc,ocrotitor să-l cuprindă pe după umeri,îl primește aplecându-se cu dragoste spre cel îngenuncheat.Cu chipul blajin și înțelegător,pentru o clipă ochii li se-ntâlnesc,este sentimentul că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.Îi dăruiește fiului revenit acasă o haină nouă,ce-i va acoperi trupul și sufletul,este gestul părintelui de a-l proteja,de a-l mângâia.

  Îmi reține atenția tatăl se află înconjurat de o dulce lumină: e lumina izvorâtă din nesfârșita sa iubire, care se proiectează de pe chipul său blajin și atotînțelegător către umerii nimicitului fiu. Parcă nepământeană, ea învăluie tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a ne sugera că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.

Haina lungă a tatălui are culoarea albastră, este culoarea cerului, a misterului divin,exprimă seriozitatea,tăria,încrederea.Pletele și barba albă arată un om bătrân plin de demnitate, cu trăsături nobile.În fața celor doi-tată și fiu sunt doi tineri nobili  îmbrăcați elegant în hainele epocii,cel din planul apropiat poartă  culori vii:verdele-culoarea echilibrului,al siguranței;roșul mantiei și al pălăriei îi arată energia;alături de el,un alt tânăr poartă numai albastru ce-i conferă calm și încredere.Amândoi îl privesc pe cel venit cu surprindere,uimire,neîncredere—ei sunt statornici locului,nu înțeleg risipirea.În spatele tatălui sunt alți trei oameni:un alt tânăr ce poartă un costum verde-deschis,el îi întinde mantia tatălui,un vârstnic ce privește cu înțelegere scena, un tânăr paj (aflat în serviciul unui senior, pentru a învăţa deprinderea cu manierele de la curte).

În stânga tabloului este surprinsă o parte a castelului

cu cele două arcade,prin care se pătrunde pe o terasă ,iar doi oameni se grăbesc spre locul acțiunii.Alături este o scară pe care coboară un băiat de casă cu alte haine;a plecat dintre cei de sus, slujitorii care anunță lumii cu trâmbițe vestea cea bună de pe terasa castelului.

În dreapta tabloului sunt alți oameni ce vin să asiste la acest eveniment,doi slujitori întâmpină nobilii veniți călare ,doar animalul fidel omului pare că înțelege tot ce se desfășoară .Fundalul tabloului este un peisaj muntos pictat în culorile albastrului intens al cerului de vară—este o zi a păcii,a seninătății,a împăcării, a luminii izvorâtă din nesfârșita iubire divină.

Lumina cerului, roșul, simbol al purificării, al dragostei ,verdele energiei vitale,liniștea albastrului învăluie tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a exprima că toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.

 

                            Pilda fiului risipitor! 

(Cine este fiul rătăcitor? este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul locurilor îndepărtate.)

   Tema acestei frumoase parabole a Noului Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii la calea cea dreaptă. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită atitudine faţă de aproapele nostru. 

 Un părinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de moştenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, şi‑a luat lumea în cap, a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în petreceri şi destrăbălare. A ajuns, până la urmă, într‑o cruntă mizerie, tocmindu‑se păstor al unei turme de porci. Cuprins de remuşcări, dar și de oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast, dându‑i veşminte curate şi pregătind o masă mare, pentru care a sacrificat viţelul cel gras. „Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi‑l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s‑a aflat” (Luca 15.23‑24). Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s‑a simţit nedreptăţit întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinstire. La reproşurile sale, tatăl lasă să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut este de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de mare bucurie.

Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăinţa nu este niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină. Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă şi matură a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Creştinismul vine cu o perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager, poate deveni sursă şi reazem întru perfecţionare, prilej de reorientare şi înaintare pe drumul cel drept. Conştientizarea unei stări de fapt reprobabile este începutul îndreptării noastre. Fără acest „grad zero” al iluminării de sine nu există nici reconversie morală, nici chiar început ființial.

Cine este fiul rătăcitor? Este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate. Este fiul neascultător, care forţează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. Are însă o mare calitate: experienţa limită îl trezeşte, îl înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, „venindu‑şi în sine”. Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este însoţit de căinţa sinceră: „Sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15.18‑19).

Cine este tatăl fiului rătăcitor? Este prototipul părintelui, este „tatăl generic”, un fel de Dumnezeu, al toate înţelegător, iertător. Este marele pedagog, capabil de a converti situaţia de păcătuire în prilej de îndrumare şi formare. Este părintele ce priveşte „cum se cuvine” fapta fiului său: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi‑l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). Este tatăl ce valorifică o situație limită spre un scop nobil: copilul pierdut să se regăsească. Este pedagogul care foloseşte singura cale de îndreptare în situaţia dată: pedeapsa „pozitivă”. Nu prin deposedare sau descalificare, ci prin dăruire şi primenire.

Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n‑am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi‑ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca 15.29). Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându‑ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. Fratele fiului rătăcitor ne propune următoarea întrebare: cine păcătuieşte cu adevărat, cel ce a trecut de păcat sau cel ce se agaţă de el pentru a‑l coborî pe semenul său?

Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învățat câte ceva: de la fiul rătăcitor - că oricât de „rătăciți” am fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia -  că toți fiii, indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, primeniți cu iubire pe măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor  - că putem deveni „mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au păcătuit dar au avut forța să-și revină…

Camille Corot: tabloul : ,,Orfeu o salvează pe Euridice din infern”, 1861, Museum of Fine Arts, Houston

            ORFEU-în traducere—vindecător de lumină—TABLOUL UNUI DESTIN

Într-o atmosferă de magie a umbrelor,pe tărâmul celor morți,neclar,dificil de deosebit,în ceața ce stăpânește regatul lui Hades,Orfeu pășește încet și precaut.În peisajul nebulos,pașii săi sunt largi în dorința de a străbate drumul spre lumină.Este îmbrăcat într-o tunică,acoperit de o mantie protectoare,poartă plete,iar pe cap are o cunună asemenea eroilor.Lira cu care a fermecat Infernul o poartă ca pe un stindard,strunele ei freamătă în timpul mersului.Privește înainte,așa cum i s-a cerut,fără a întoarce capul.Cu mâna dreaptă Orfeu o conduce pe Euridice.Fața ei este tristă,este încă în regatul lui Hades,în lumea umbrelor.Poartă încă veșmintele lumești:rochia lungă,pe cap-un văl fin de mătase.Liniile penelului sunt ușoare,pentru că Euridice nu are formă fizică ea este încă sub formă de fantasmă,iar pașii ei nu se aud.Își urmează iubitul cu încredere.Cei doi sunt în lumină,semn al speranței,al regăsirii,al ieșirii din întunericul morții.Sunt înconjurați de un peisaj straniu: trunchiurile copacilor sunt negri,iar frunzele neclare,freamătă în cenușiul peisajului și par a fi un obstacol în fața celor doi.Este modul artistului de a spune că Euridice nu va ajunge pe tărâmul vieții.

 În fundal, în spatele unui pârâu, este râul uitării, din care beau sufletele morților, uitând în acest chip viaţa pământească; ascunse de ceață,se văd sufletele melancolice ale celor morți,în giulgiuri,urmărindu-i pe cei doi îndrăgostiți cu resemnare,fără speranță,unii au capul plecat –semn de vinovăție.Nuanțele cenușii ale trupurilor exprimă tristețea—griul este o nuanță ștearsă,simbol al morții,al tărâmului fără de întoarcere,pustiit și părjolit,al slujitorilor răului.Este regatul umbrelor,lumea de dincolo de mormânt.Au înțeles că odată intrați în infern,speranțele vor fi uitate pentru totdeauna:,,Lăsați orice speranță, voi ce intrați aici.”

Pictura sa nu poate fi judecată; ea prinde, antrenează pe nesimțite înspre o țară a umbrelor moi, în care sălășuiesc nimfe,eroi și ale cărui orizonturi se scaldă în cețuri misterioase. 

               Legenda lui Orfeu

Orfeu a fost un personaj din mitologia greacă, considerat poet celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer. Se spune că era fiul lui Eagru sau al lui Apollo şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira, iar muzele l-au învăţat să cânte la ea; cu acest instrument el fermeca, răspândind armonii divine, nu numai animalele sălbatice, ci până şi pietrele, arborii şi obiectele neînsufleţite de pe povârnişurile Olimpului se mişcau din loc şi îl urmau ca să asculte minunatele sunete ale lirei sale de aur.

După întoarcerea din expediţia argonauţilor (în timpul căreia, cu arta sa, a reuşit să domolească valurile mării în furtună şi sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat în Tracia, unde s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Într-o zi, fugind ca să scape de păstorul Aristeu, aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos şi a murit: Orfeu a urmat-o atunci în sălaşul lui Hades, tot cu lira în mână, reuşind să aline cu ajutorul ei până şi chinurile damnaţilor.Rugăminţile de a o lua pe Euridice din lumea morților aveau să-i fie îndeplinite însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă, spre a-şi privi soţia, până ce nu vor fi ieşit amândoi din Infern,casa lui Hades. Orfeu a respectat această condiţie până în pragul infernului; când era însă gata să treacă hotarulspre lumea vie, împins de teama şi nerăbdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice, dispărând din nou în adâncurile infernului. Disperarea provocată de pierderea definitivă a Euridicei l-a făcut pe Orfeu să dispreţuiască şi să insulte femeile din Tracia; în cele din urmă, exasperate, acestea s-au răzbunat sfâşiindu-l în bucăţi.După moartea sa, muzele i-au adunat rămăşiţele şi le-au îngropat la Libetra, pe muntele Olimp;iar capul lui Orfeu a fost aruncat în fluviul Hebru, de unde a ajuns în mare, fiind dus de valuri pe insula Lesbos. Aici, întrucât continua să vorbească, pronunţând oracole, în concurenţă cu Apollo, a fost redus definitiv la tăcere de Apollo însuşi.

                         De ce a întors capul Orfeu?

Orfeu este reprezentativ pentru natura umană care este măcinată de îndoială în fundamentul ei şi, din această cauză, este nevrotică, lipsită de credinţă şi nefericită.
Este adevărat că lipsa de încredere în forţele proprii de care a dat dovadă Orfeu a fost motivul pentru care a pierdut-o pe iubita lui, dar cred că acesta a fost înţeles greşit și totuși „De ce a întors capul Orfeu?“. Pentru că era măcinat de o neîncredere bolnăvicioasă, patologică, sursă a nevrozei, a nefericirii lui? Distrus de pierderea iubitei sale, Orfeu se duce în Hades, lumea sufletelor moarte, şi reuşeşte să-i convingă pe zeii care conduceau Infernul să i-o înapoieze pe Euridice. Aceştia sunt de acord, dar cu o condiţie: ca Orfeu să meargă în faţă şi Euridice în spate, iar el să nu întoarcă privirea spre iubita lui decât în momentul în care vor ajunge în lumea celor vii, altfel Euridice se va întoarce în Infern pentru totdeauna. Cei doi pleacă, iar în momentul în care Orfeu mai are un pas de făcut pentru a ieşi din lumea celor morţi şi a pătrunde în lumea celor vii, întoarce capul şi o priveşte pe Euridice care era la doi paşi în spatele lui. Din acel moment Euridice rămâne definitiv în lumea morţilor.
Orfeu a întors capul, pentru că era cuprins de neîncrederea că Euridice se află în spatele lui. Pentru a se asigura că iubita lui îl urmează şi bănuitor, Orfeu întoarce capul şi descoperă uluit că Euridice este la doar doi paşi în spate. Îşi dă seama că a greşit, o pierde pe Euridice şi în felul acesta trăieşte nefericirea profundă.
Eu cred că Orfeu mergea cu Euridice spre lumea celor vii, dar nu o vedea, pentru că se afla în faţa ei, dar îi urmărea umbra, umbră care, atunci când s-a apropiat de lumea celor vii, a început să fie neclară şi să tremure. În acel moment, când mai avea doar un pas de făcut, pentru a trece în lumea celor vii, Orfeu, care simţea paşii lui Euridice, întoarce capul spre ea, pentru a o încuraja să treacă pragul greu al luminii.
Orfeu ştia că în spatele lui era Euridice, pentru că îi simţise paşii, deci nu avea nicio îndoială,el a vrut să o încurajeze pe Euridice să treacă pragul spre lumină. Orfeu avea o mare încredere în el şi în puterea lui, încât a avut nesăbuinţa să încalce ordinul zeilor şi să se întoarcă spre Euridice, ştiind că poate să o încurajeze, adică să îi dea din forţa lui interioară, pentru ca ea să facă pasul decisiv spre viaţă.
Dar Orfeu a făcut această coborâre în infern, pentru a o salva pe Euridice,dar și pentru spune tainele lumii de dincolo, pentru a afla cum este acolo şi pentru a-i învăţa şi pe pământenii, pe care îi iniţiază în misteriile lui, cum să se comporte după ce mor.
Poate zeii l-au pedepsit şi i-au dat doar umbra Euridicei, cu care acesta a pornit spre lumea celor vii și iată și un alt motiv pentru care Orfeu a întors capul: ca să se asigure că Euridice este cea care se află în spatele lui.
Orfeu a plecat fericit cu Euridice pe drumul spre lumea celor vii, cânta melodii de dragoste, dar cu timpul îndoiala pune stăpânire pe sufletul lui şi decide să se întoarcă spre Euridice când mai avea doar un pas de făcut spre lumea celor vii. Orfeu era foarte îndreptăţit să creadă că zeii l-au păcălit şi întoarce capul, pentru a se asigura de lucrul acesta. Sigur a fost o capcană a zeilor din moment ce Orfeu a încălcat porunca, Euridice rămâne în Infern din cauza lui. Era ea sau nu, ci doar umbra ei în spatele lui Orfeu nu mai conta, pentru că zeii invocau fapta lui Orfeu, aceea de a încălca interdicţia de a întoarce capul. Orfeu nu este măcinat de îndoială, ci, mai degrabă el intuieşte perfect adevărul şi din acest motiv întoarce capul.
Astfel înţelegem şi unul dintre motivele pentru care zeii nu i-au cerut lui Orfeu altceva decât să meargă în faţa Euridicei şi să nu întoarcă privirea spre ea: pentru că îi ofereau doar imaginea sufletului iubitei şi nu doreau ca păcăleala să fie descoperită.
Orfeu s-a dovedit fricos,i-au reproşat zeii, că nu a avut curajul de a se jertfi pe sine pentru iubita lui Euridice şi de a coborî el în Hades în locul acesteia, că a încercat să-i păcălească coborând cu trupul în Infern, unde cu lira lui minunată i-a fermecat pe toţi şi a smuls de la ei acceptul să ia sufletul Euridicei şi să îl ducă în lumea celor vii. Din acest motiv zeii i-au dat lui Orfeu doar umbra sufletului Euridicei.

Teama că Euridice nu este în spatele lui provine din neîncrederea în propriile forţe, Orfeu ar fi avut un motiv pentru care să nu creadă că în spatele lui se află Euridice? Nu. Şi atunci ce l-a determinat pe Orfeu să îi fie teamă că îşi pierde iubita? Doar pentru că o iubea? Nu.Orfeu a întors capul, pentru că teama care i-a cuprins inima provenea din neîncrederea în propriile forţe, de care suferea. 

 În concluzie, la început motivul pentru care Orfeu a întors capul a fost o imensă încredere în forţele proprii, care l-a împins să încalce porunca divină, ceea ce l-a expus la pedeapsă şi suferinţă. Apoi Orfeu a întors capul. pentru că el intuise perfect faptul că zeii l-au păcălit, iar atunci a dat prima oară dovadă de teamă.

Singurul motiv pentru care Orfeu a întors capul a fost teama, neîncrederea că este urmat de soţia lui, Euridice.

                                                    Gânduri de CRĂCIUN

Am găsit între cărțile vechi din bibliotecă ilustrate vechi.V-ați întrebat vreo­da­tă de ce ne plac atât de mult ilustratele vechi, de Cră­ciun, pli­ne de pă­rinți și copii fe­riciți, adu­nați în jurul bradului îm­podobit? Eu cred că reprezintă tihna sărbă­torii creștine, senti­men­tul de acasă, fiorul bucuriei de a fi împreună, de a trăi alături emo­ția și înălțarea spiri­tuală a unei mari împliniri su­fletești. Poa­te că cel mai fru­mos înțeles al ier­nii e chiar acesta: fap­tul că ea este Casa Cră­ciu­nului, săr­bă­toarea prin care ne amintim că Dum­nezeu a pus în fiecare din noi o scânteie divină, o scară ce duce spre cer. O sărbătoare atât de bogată în sem­ni­ficații cum e Nașterea Domnu­lui tre­buie trăită cu partea „înaltă” a fiin­ței noas­tre, cu sufle­tul și cu min­­tea, cu toată forța ima­gi­nației.E sin­gu­rul fel în care ne vom putea înăl­ța, în care vom izbuti să ne ilu­mi­năm. Pentru asta e suficient să fim oameni, să ne amintim că avem suflet și sentimente și să tră­im acum, în preajma Naș­terii Dom­nului, în numele lor. Cră­ciunul este un prilej de înăl­țare spi­rituală, de apro­pie­re de latu­ra reli­gi­oasă a ființei uma­ne, o ade­vă­­rată ilu­minare.

  Bunica îmi spune cî în preajma săr­bă­torilor, îngerii lui Dum­ne­zeu coboară pe pământ, ca să pregă­teas­că ini­mile pentru mi­racolele ce vor urma.Nici­când, parcă, nu este mai multă pace și mai multă lumină în case,decât în ajunul sărbă­to­ri­lor. Lu­mina lumânărilor, strălucirea icoa­­ne­lor, mă duc cu gândul la eterni­tate. Și uite-așa neliniștile se pot șterge ca prin farmec. În felul acesta, vom mai face un pas, pen­tru ca să pricepem că iarna merită să fie iubită. Sub bolțile ei lu­ci­toare, Îl sim­țim mai aproape pe Dumnezeu..

                                                     Visul nopții de Crăciun

 

  Afară-i frig și fulgi mari se rotesc  prin aerul nopții și,fără a-și alege un loc,cad pe pământul pustiit de crivățul vijelios,el, vântul iernii ce se cred ,,prințul zăpezii”,singur urmat de pajii albi,în căutarea unei crăiese,ascunsă în vreun palat de gheață pe undeva prin ținuturile albe.Dar nu-i ascult vuietul și-mi caut căldura lângă focul ce dansează cu brațe subțiri,de parc-ar vrea să prindă o stea.

     Colinde,colinde....e vremea colindelor ...N-am înţeles niciodată de ce apare cu atâta frecvenţă în colindele tradiţionale româneşti motivul florilor de măr. De ce în plină iarnă? De ce tocmai într-o colindă? De ce sunt numite tocmai ele "dalbe"? Mai dalbe decât florile de cireş?                                  Îmi spun că ele sunt speranța,sinceritatea,iubirea ...sentimente curate ca drumul luminos al stelei ce i-a condus pe magi,ce a strălucit deasupra păstorilor,ce a înseninat privirea Mamei,privindu-și Pruncul. Retrăiesc ca-ntr-un vis timpurile, când Dumnezeu a hotărât sa izbăvească lumea din păcat,simt adierea aripilor îngerului,care-n taină i-a șoptit Mariei că Ea este ,,aleasa”.Apoi caut un adăpost de la marginea Betleemului și privesc fascinat scara de lumina pe care a coborât îngerul până în locul nașterii- loc al smereniei, al tainei.În noapte,aveam impresia  că pământul se străduia sa-L ascundă pe Ziditorul său, iar cerul prin stea, îl va descoperi înțeleptilor. Sunt acolo și înțeleg că Pruncul nu s-a născut în casa zidită, ci aproape de pământul pe care a venit să-l răscumpere. Îl privesc  culcat în iesle și încălzit de răsuflarea caldă a vitelor adăpostite.... prin El noi,toți oamenii, vom  fi izbăviți  de suferință și vom fi uniți. .. . Pruncul sfânt îmi reamintește  de frumusețea Paradisului,a naturii care-mi dă puterea de a spera.

    Dorm sub bradul verde și visez...visez... deasupră-mi voci din înalt îmi cântă :

                                          Astăzi s-a născut Hristos,

                                          Mesia,chip luminos....

   și mai visez un moș cu haine roșii,cu barbă albă și cu un sac plin....zâmbesc și mă întreb ce ascunde moșul în sac?????????????

                                                       la sfârșit de an...

Sfârșit de an.....închid ochii şi-mi amin­tesc. zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus.  Mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l fac, întune­ricul pare mai îndepărtat şi mai cald, lumea se leagănă şi ea, ca şi luna, ca şi copacii de pe marginea drumului, care şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt. Iarna, pădurea îşi mai domolește culorile, dar tot rămâneo simfonie extraordinară de roşuri brune, care taie albul zăpezii, păsările zboară mai puţin, peste toată firea se aşterne o linişte albă.Și-apoi privesc luna de în ziua asta și mă-ntreb de ce acum la sfârșit de fiecare an în suflet îmi pătrunde muzica stelelor. Luna,astrul magic, începutului de an este un lucru sfânt cu puteri miraculoase, ce trebuie tratată cu respect și închinăciune. Acum privind-o îmi spun că i-a trecut vremea lui,, ler", adică a colindatului-  lerul este floare albă, floarea pură, simbolul primăverii și al tinereții,deci belșug, lumină, bucurie, meri în floare. Luna știe că se afla acum nevăzuă, pitită în inima mea,că mă aude și mă face să cred că Binele există în lume. Și tot așa cred că Pluguşorul traduce dorinţa oamenilor de a-şi asigura bunăstarea, e, mai degrabă, credinţa care spune că la baza lumii e un gând, un gând de Creator. Se-aud cântări şi sorcove lovesc cu flori geamul de jos al ferestrei minţii... vor să deschid Noului An, să-l primesc în curăţie de inimă. Îmi place mult  uratul cu sorcova, pentru că joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu darul de a transmite vigoare și tinerețe. Textul urării parcă amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei. Frumusețea tainică a urărilor de Anul Nou , care îmi vrăjesc copilăria și mă bucură an de an, își are rădăcinile în sufletul adânc al strămoșilor noștri, de acum multe sute de ani.

   Ce aștept de la Anul Nou?  să mă bucur de viață, chiar și cu ușa închisă, să-mi pun toată nădejdea în Dum­nezeu,înțelepciune,lumină,încredere...

                                                                                     La răspântie de ani
                                                                                                      vă urez:  LA MULŢI ANI!