mărțișor....

 

   Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara. O neliniște blândă, catifelată mă înconjoară și brusc, devin atent...
Când simt că se apropie primăvara, abia aștept să ajung în locul meu secret- acolo, în imensitatea câmpiei și apoi în desișul pădurii de la marginea ei,acolo  se petrece poate cel mai tulburător miracol al renașterii vegetale. Cu o grabă nebună, natura iese din hibernare – gheața heleșteului își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar la poale, pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrica a rădăcinilor, a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile abia trezite din somn.
Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul germinează, se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire, tâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această colosală trezire. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde totul- pierd slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.
   Ar trebui să ne aducem aminte de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranță care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat. Un simplu șnur ajunge.... el este aducătorul de noroc și belșug, numai el apără și poartă nevăzut mângâierea iubirii... e mai mult decât un gest... e chiar începutul speranței, nădejdea că va fi mai bine.
Dacă aș avea putere, dacă aș fi ce nu sunt, aș pune de 1 Martie un mărțișor în fiecare loc, la fiecare colț de stradă, la casele oamenilor. Dacă aș putea, aș pune un mărțișor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat!!!

    Scuturându-mă din hibernare, am făcut un mărțișor de gătit domnișorii și domnișoare!!!!

                                                  Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

        

                                                    Mărțișorul aduce primăvara

În fiecare an, în cea dintâi zi a celei de-a treia luni, două fire răsucite de alb și roșu invită primăvara în calendar și pe cer. După zile în șir ghețoase și plumburii, vremea are în sfârșit motiv întemeiat să surâdă. Și ca să o îndemne să surâdă și să se schimbe, lumea își pune dorințele de soare în figurine de agățat în piept.

Le spunem generic „mărțișoare”, le dăruim și le purtam întru noroc la fiecare început de Martie. Și facem asta de pe vremea când pământul abia renăscuse după o lungă eră glaciară. Nu întâmplător sărbătoarea este începutul primăverii.

Cele două culori ale mărțisorului au căpătat conotații simbolice precum vitalitatea -culoarea roșie și victoria, înnoirea sau purificarea -culoarea albă.

Mărțișorul se dăruiește înainte de răsăritul soarelui, rostindu-se o formula magică :

“Sfinte soare, sfinte soare,
Dăruiescu-ți mărțișoare,
În locul lor mă ferește
De pistrui ce mă-nnegrește.
Ia-mi toate regretele
Și dă-mi albetele.”

                             (Romulus Vulcănescu – „Mitologie română”)

Mărțișorul poate lua orice formă și orice semnificație. A rămas, din fericire, obișnuința ca pe 1 Martie  să ne oprim o clipă,pentru a privi cu admirație magică desfașurare de forțe a primăverii și pentru a ne aminti că, asemenea naturii, putem renaște în fiecare zi și cu fiecare anotimp.

Scuturându-mă  din hibernare, m-am mobilizat și am confecționat un rând de mărțisoare, de gătit domnișorii și domnișoare.

                                                   Să fiți senini și blânzi ca o primâvară! 

                                     E iarăși primăvară

 

Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al di­mi­neţii prima rază a soarelui, cu nerăb­darea ierbii care cheamă paşii os­teniţi...

Am aşteptat dimi­neaţa, am aş­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară.

Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez: o casă, un co­pac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă.  

Şi tot atunci am învă­ţat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea.  Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept vreme de floare,  cînd cireşii vor ninge zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros discret şi greu de definit.  Era aproa­pe amiază, când am ajuns într-o poiană în care ra­zele soarelui îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum se mişcă norii, ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu sunt lîngă stejarul sub care mă ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în picioare, neatins de boli şi secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am închis ochii. De îndată ce am simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele meu,am înțeles că res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau de peste tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături.

 Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pă­sările cântă acuma cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa?Deasupra pă­mân­tului, în ju­rul pomului meu, se văd ca nişte artere uriaşe, ră­dăcinile as­cunse sub iarbă. Chiar lân­gă tulpină stă la soa­re o şopârlă ver­de, albăstrie. O clipă a du­rat cât am reu­şit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primă­verii. Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate o picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia ivite şi în triluri de păsări. 

               

                    Au înflorit merii în grădina mea 

  Primăvara a întins pătură verde peste grădini. Ici, colo, câte un cireş înflorit, ca o broderie albă, de o indescrip­ti­bilă fineţe, accen­tuea­ză suav nuanţele proas­pete ale copa­cilor. În grădina mea, covor violet închis, violetele co­lorează discret peisajul, bucurând privirile celor care le ştiu, recu­noaşte şi admira. Pe alocuri, merii în­flo­riţi întru­chipează per­sonaje desprinse direct din filmele alb-negru de odinioară. Coroana rotată a unuia atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei mirese rătăcite într-o nuntă. Ceva mai încolo, un altul e plăpând, scheletic şi are doar o creangă înflorită, asemenea u­nei domniţe ieşite la plimbare, adăpostită sub o umbreluţă de dantelă. Alţii, ciufuliţi şi zănatici, stau risipiţi te miri pe unde, zgribuliţi sau adunaţi unii într-alţii, ca nişte sălbăticiuni ale anotimpului. Pomii au straie rozalii, semn că vremea e uşor mai târzie.  E cald și nu prea pentru începutul lui aprilie şi totuşi natura are un alt ritm. Unul al ei, aşezat, firesc poate, uitat în vremuri cărora noi nu le-am aparţinut, dar care ne aparţin printr-o repetabilitate ancestrală. Ci­reşii şi prunii sunt încă în floa­re, dar scuturaţi sălbatic de ploile răzlețe.Frasinii şi nucii sunt golaşi încă şi, aşa uriaşi cum sunt, par a sfida, cu matură înţelepciune, graba pomilor în­floriţi.

Dimineaţa devreme, soarele se încâl­ceşte-n flo­rile aburoase şi parfumate.ale grădinii. Asemenea unei cri­salide, de la o oră la alta, de la o zi la alta, se transformă într-un fluture uriaş, alb-rozaliu. Albinele îl cercetează şi, zumzăind, poartă zvon de rod dintr-o floare într-alta. Mângâiat de razele soarelui de amiază, mărul atinge împrejurimile cu o iradiere ireală. Fin, ca o părere, ca o iubire târzie. În toate grădinile dimprejur, alţi şi alţi meri îşi pun straiul de poveste. Dintre toate înfloririle alb-rozalii ale primăverii, merii sunt cei din urmă. Le vor urma alte flori, alte culori, alte parfumuri, trecându-ne uşor în celălalt anotimp, al coacerilor şi al arderilor mistuitoare. Acum, mă bucur pentru ce văd.În grădina vecină,uitată de oameni, câţiva meri stau aninaţi de cer, cu rădăcinile smulse. Sfidează moartea, înflorind, ca şi cum ar fi pentru ultima oară. Undeva, lângă căsuţa veche, e unul aproa­pe trântit la pământ. Trunchiul i-a fost ciopârţit fără de milă. Se mai ţine într-o bucată de scoarţă, ce­va mai mare de o palmă. Are două crengi înflo­rite, de-o parte şi de alta, asemenea unei cruci. Iar trunchiul, descojit şi contorsionat, pare un Hristos răstignit. Poate chiar este. Un Hristos al primăverii, înviind în florile de măr....

                                                             Echinocțiul de primăvară

Nu există locșor în lume unde oamenii să nu-l celebreze pe Martie, luna soarelui tânăr și a câmpiilor verzi! Primăvara n-are ne­voie de pașa­port, pătrunde oriunde și ne presară bucurii,flori timide,muguri,cer ușor umbrit,glasuri venite de peste mări și țări....  Şi uite-aşa începe primăvara dintr-un amestec de verde şi galben. La vreme de floare, cireşul se împodobește zile la rând cu petale peste grădină, înmiresmând şi aerul cu un miros discret şi greu de definit. Lângă el este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Acolo, pe o creangă a cireșului care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când cireșul își colorează petalele în roz,când soarele devine stăpânul zilelor. Am văzut-o şi anul trecut, tot de echinocțiu şi a venit şi acum.
I-am zis Pasărea Soarelui,a Primăverii, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte, ramurile cireșului o primște ca pe un oaspete drag. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav de ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.E vremea soarelui....a venit primăvara adevărată!!!!!!!!!!

                                       Azi e zi întâi de mai,

    Azi e ziua de Armindeni, când râde iarăși primăvara peste câmpuri, peste plai,iar veselia umple   țara,c-a venit întâi de mai.

    Armindenul este simbol al vegetației, simbolizează vechiul zeu al vegetației. 

    Armindenul este creanga de măr(sub care e bine să stai în această zi)de brad, de fag, de mesteacăn, frasin, tei, salcie, rug, constituind un simbol al cultului arboricol. 

    Cuvântul ,,arminden” reprezintă o replică a mitologicului Arbore al vieţii, omniprezent în folclorul românesc, în obiceiuri şi în arta populară, dătător de veşnicie oricărui act uman material sau spiritual.      

      Poetul latin Ovidiu, exilat în Pontul Euxin, în opera sa,, Faste”menţiona că la daci sărbătoarea Kalendae maiae -întâia zi a lunii mai- a fost legată iniţial de muncile agricole de primăvară şi ieşitul cirezilor la păşunat, petrecerile fiind un prilej de urare pentru spor în casă, putere de muncă şi sănătate pe parcursul întregului an,iar poetul Vergiliu relua în opera sa ,,De rerum inventoribus” că în Italia la 1 mai fetele şi băieţii ies voioși pe câmp şi în păduri şi aduc în case, cântând, crengi verzi pe care le pun la porţi, înaintea caselor şi uşilor.

  Și pe vântul de armindeni, cu briza lui înfloresc salcâmii și liliacul,iar florile sunt visele îngerilor povestite în inima nopții. În fiecare primăvară iau lecţii de înflorire de la pomi, alerg prin visare,mă împiedic de primăvară şi simt adânc fiorul dulce al vieții ce renaște:,,În aeru-mbătat de roze, veniți... privighietoarea cântă”. 

                 

                                             Au înflorit castanii

E vremea castanilor în floare. Nu sunt atât de mulţi precum teii. Dar sunt magnifici.
De câte ori privesc la castanul înflorit de la fereastra mea, cu mici piramide perfecte, nenumărate, de flori albe, ca de nisip, pornesc într-o călătorie imaginară prin Egiptul antic, prin Egiptul meu. Şi prin cel al lui Eminescu: „Nilul mişcă valuri blonde pe/ câmpii cuprinşi de maur/ Peste el cerul d- Egipet,/ desfăcut în foc şi aur.”
Ce arhitect iscusit e copacul de-a construit atâtea piramide prin frunzele lui!...
Fiecare dintre flori e o mică Piramidă. Baza pătrată cu patru laturi care se unesc într-un punct se rotunjeşte în forma florii de castan, pentru a face loc celeilalte asemănări, cu o lumânare, neaprinsă, veşnic în aşteptare, gata să se ofilească degrabă.
E atâta bucurie în imaginea unui castan înflorit, încât aş deschide braţele să-l îmbrăţişez, uitând că fiecare piramidă îngroapă un faraon.
Noaptea, în castanul meu se reflectă luna, iar ziua, soarele se aşază blând, probând razele primăverii. Când plouă, stropii alunecă peste piramidele albe, făcând mai uşoară, mai lină, călătoria mea cu ochii deschişi sau „larg- închişi”.
Mi-e drag castanul meu, încât aş dori, ca-ntr-un „vis vegetal”să înflorească şi iarna, ca să mă bucur, ca să te bucuri.
În sfârșit,a venit primăvara, de atâţia castani înfloriţi.
Şi declar castanul de la fereastră una dintre cele şapte minuni ale lumii mele.

                                        Am văzut primăvara în pădure

Aș fi vrut să urc mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare,dar în fața mea a răsărit un fag.Am vrut să-l ocolesc,dar am simțit parcă o chemare,să rămân acolo. M-am sprijinit cu spatele de fag şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile şi întrebările cu care venisem de acasă şi îmi vuiseră în minte tot drumul au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mişcân­du-se fără grabă. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.

                              Prin Maramureș

Merg pe drumul plin de serpentine şi de gropi ce traversează Munţii Gutâiu­lui. Din când în când mai apar câteodată rămă­şiţe ale unei vechi lumi: case de lemn cu perdeluţe albe la ferestre. Ca nişte fiinţe fragile.În sfârșit o poartă mara­mureşeană! Mare, sculptată grandios, cu acel mic aco­periş din şiţă. Îmi încetinesc pașii şi mă agăţ cu privirea de ea. Nu ai cum să nu te simţi măcar pentru o clipă ca o pasăre ce pla­nează printre munţii ăştia păduroşi, printre vârfurile brazilor, cu apa strălucind sub tine. Peisaje de vis! Deodată se deschide cerul şi simţi că ai ajuns pe acoperişul lumii!  În faţa mea se întinde o poieniţă superbă. Aerul e tare, liniştea îmi şterge din inimă orice gând. Se aud păsări cântând în crâng şi miroase a cimbrişor sălbatic.

Mă plimb printre ultimii arbori giganţi ai Maramureşului: fagi uriaşi, arţari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există. Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală. Pe aici se în­tinde ultima pădure neatinsă a Ma­ra­mureşului, scă­pată ca prin minune. Un tem­plu al naturii, o fărâmă de țară aşa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi.Mă aşez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Închid ochii şi nu ştiu dacă vi­braţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul şi mă face să mă simt uşor, impon­de­rabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădă­cini neştiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, para­disul domol al văilor se ames­tecă cu necunoscutul întu­necat al pădurilor. Acum înţe­leg chiotele sălbatice ale ceteraşilor moroşeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei ma­ramureşene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porţi de lemn, cetere şi zongore.

Voi rămâne în satul agăţat undeva în munte, în Ţara Lăpuşului. Ai zice că e dincolo de munte şi dincolo de munţi, aşa cum e aproape şi dincolo de timp. Pentru că viaţa şi lumea s-au retras de aici, dar nu de tot. Poate de-asta livezile lor par pline de aer neatins şi iarba mai înaltă şi mai verde şi casele par mai case şi ferestrele lor mai ferestre.Bunica cea de demult îmi povestește cum,,pe vremuri” se făceau jocuri în­tre cătunuri când le ,,căşu­na.” Luau ceteraşi buni, buni și horeau. Îmbrăcau  haine făcute de mână,făcute din fuior şi din bumbac şi din lână groasă.Povestește cum făceau pânzele şi apoi le înflorau.Cânepa o topeau, o meliţau. Şi până se du­cea zăpada de pe dealuri, torceau şi lucrau şi o puneau să se albească. Îmi arată cusătu­rile, pliurile, florile mici ţesute în pânza albă. De o simplitate extravagantă, de un rafina­ment şi un bun gust cum numai tinerele ţă­rănci aveau răbda­re să facă. În ţesă­tu­ra deasă se văd anii tinereţii, se aud chi­u­iturile cetera­şilor şi poţi mirosi nopţile state sub lună plină, prin livezi.Mă voi duce cu ea la biserica din deal.Iat-o!Biserica din faţa mea plutea! Plutea, pur şi simplu, în aerul înserării. Lumina era roşiatică şi vedeam totul ca într-un vis. Iarba din jurul bisericii avea o cu­loare verde-cărămizie, aprin­să de amurg, şi părea că unduieşte mângâiată - nu de vânt, ci de acea forţă extraor­dinară ce ridicase de la pământ biserica. Câteva clipe am uitat să respir. Am ridicat pri­vi­­rea către vârful turlei, sus, tot mai sus, până când ultimele raze de soare m-au făcut să închid ochii. Când i-am des­chis din nou am văzut mai bine biserica.Nu plutea, avea doar o streaşi­nă ciudată, încât îmi dă senzaţia că se mişcă şi urmează să se ridice de la pământ. Era prima oară când vedeam o astfel de biserică. Dar chiar şi aşa, turla ei foarte înaltă, graţia cu care se înalţă zvelt şi întreaga rotunjime şi perfec­ţiu­ne a acoperi­şului îmi dau senzaţia că oricând îşi poate lua zborul. În lumina acelei seri, acoperişul părea aco­perit nu cu şiţă, ci cu solzi de aramă. Ce crea­tură fan­tastică poate să fie o biserică de lemn! Am intrat înăun­trul ei, ca şi cum aş fi intrat în pântecul unei păsări uriaşe, gata să zboare. În ce cate­drală din lume te poţi simţi mai apărat decât în această bisericuţă, care te înveleşte cu lem­nul ei viu? Sfinţii pictaţi de mai bine de o sută de ani sunt atât de aproape, straiele lor sunt tocite de rugăciu­nile oamenilor. Culorile sunt şterse, dar cu o strălucire misterioasă. Spun o rugăciune şi simt cum ea ţâşneşte către cer prin turla aceea, împre­ună cu ea. Înţeleg de ce e atât de înaltă şi ascuţită şi inima mi se ridică şi ea sus, sus.

O rugăciune într-o biserică de lemn..... lemn luat din păduri secu­lare, neatinse.Încă de când erau brazi şi stejari ştiu aceste ziduri de lemn taina facerii lumii. Aici o spun împre­ună cu sfinţii. Îmi pare, iarăşi, că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Ori­cât s-ar schimba Mara­mureşul, intri într-o bise­rică de lemn şi te-ai întors la izvoare.

Ești jurnalist la revista școlii,iei un interviu unei personalități istorice despre adevăratele valori umane

Am mers la Muzeul de Istorie să vorbesc cu un renumit profesor despre valorile umane.Ascultasem la școală despre valorile umane care sunt discutate împreună cu drepturile omului,dar voiam mai multe explicații.Binevoitor profesorul,un om distins,elegant m-a ascultat și mi-a promis că-mi va răspunde întrebărilor mele de viitor,,jurnalist.

- Pentru început, aș vrea să înțeleg conceptul de „valoare”,ce este acesta în înțelegerea umană?

 - Cuvântul „valoare” provine de la cuvântul „preț”, adică este ceva care are un preț, o semnificație, o preferință, exprimată în diverse obiecte din lumea materială, dar și din lumea spirituală,a sufletului.

- Care sunt  valorile fundamentale în viață fiecărei persoane?

- Ți le voi spune așa cum cred eu:

            Compasiunea, sentiment nobil, ce presupune a fi dezinteresat, a nu aştepta nicio recompensă în schimbul ajutorului pe care îl oferi cuiva,singura recompensă să fie mulţumirea că ai făcut un bine cuiva. Ca oameni, suntem născuți să și dăruim, nu doar bani sau lucruri, ci să ne dăruim în totalitate altora care au nevoie

            Responsabilitatea se dobândeşte în urma educaţiei şi nu te naşti cu ea, ne ajută să nu facem lucruri care să aibă urmări în viaţa altora, ceea ce este în mod evident benefic pentru cei din jurul nostru, dar şi pentru noi, deoarece ne facilitează crearea de legături cu cei din jur.

             Sinceritatea înseamnă a-ţi arăta natura ta adevărată. Un om sincer doreşte să fie mai bun, conştientizând că nu este perfect, că pe lângă calităţi are şi defecte şi se lasă citit ca o carte deschisă. Sinceritatea unui om te dezarmează, te face să-l iubeşti şi să crezi în adevărata prietenie.

             Tolerenţa este o atitudine care nu presupune superioritate faţă de alţii, ci să îi respecţi pe ceilalţi,să poţi învăţa de la ei,să fii flexibil şi să-i accepţi pe cei din jur, cu defectele lor, dar să-ți  păstrezi convingerile, să nu ne fie încălcate drepturile şi să suferim de pe urma comportamentelor abuzive.

- Cum pot fi eu tolerant cu cei din jur?:

- Fii binevoitor, ascultă-i pe cei care ţi se adresează, să nu reacţionezi şi să creezi conflicte; ia în considerare punctul de vedere al celuilalt, încearcă să găseşti interesele comune pe care le aveţi, dincolo de diferenţe; nu-i judeca pe ceilalţi pentru lucruri pe care nu le pot controla şi care nu ţin de ei.

-Vă rog să-mi explicați de ce japonezii acordă o mare atenţie respectului, cultivându-l din copilărie prin modul de a gândi,ei spun:,,tot ce fac, să fac ţinând cont de cum se simte celălalt când mă vede sau interacţionează cu mine”.

- Au mare dreptate,pentru că Respectul ne conduce la crearea unui climat de comunicare în care nimeni nu se simte atacat.Privește în jurul tău și vei vedea că buna creştere sau bunul-simţ se vede din atitudinea plină de respect în relaţiile cu ceilalţi,de aceea respectă tot ceea ce te înconjoară şi mai ales respectă valoarea izvorâtă din virtuţi.

- Ce înseamnă recunoștința despre care bunica îmi vorbește mereu?

- În momentul în care simţi recunoştinţă, totul se luminează în calea ta,este o forţă miraculoasă, ca un magnet magic,care generează şi atrage mult mai mult decât ai primit deja, este ca o energie vie care vine din interiorul tău și câteodată rostești așa deodată:,,mulțumesc!”Eu și acum sunt recunoscător părinților,rudelor,profesorilor,celor ce-au trecut cu bine prin viața mea,să faci și tu la fel.

- Despre ce alte valori umane îmi mai vorbiți?

- Iată altruismul ne ajută să evoluăm şi să descoperim adevăratele valori ale umanităţii. Zâmbind şi dăruind neîncetat celor din jur, putem ajunge la un bun echilibru psihic şi fizic,ne va fi astfel mai uşor să trecem peste greutăţi şi necazuri ce par greu de trecut. Să nu uităm integritatea,curajul de a spune adevărul sau bunătatea sufletească cu care poți schimba lumea,încrederea în tine,în cei din casa ta,prietenii,cei ce-ți dau învățătură.

-Și eu și dumneavoastră avem prieteni,este prietenia o valoare umană?

-Dragul meu,prietenia nu trebuie să lipsească din viața unui om și chiar dacă ai un prieten,unul singur,ești mai câștigat decât dacă ai avea o sută,acela însă să fie numit,,sinceritate.E bine să-ți pese de cineva mai mult decât de tine însuți,să-ți faci timp pentru oamenii la care ții, să oferi celor pe care îi iubești și poate chiar străinilor prezența și atenția ta totală,să faci ziua cuiva mai bună, doar pentru că ai fost parte din ea.

-Eu sunt adolescent și familia mea se străduiește să fiu fericit.Spuneți-mi despre fericire!

-Îmi place că explic așa: fericirea este bucuria, jucăușenia, distracția, este o stare de fericire pură…când timpul se oprește, iar tu iubești ceea ce faci. Este ceea ce toți căutăm și o facem în atât de multe feluri: unii încearcă să o găsească prin intermediul banilor, oare le va aduce fericirea? Fericirea se află în interiorul nostru…și este o alegere, niciodată de vânzare. TU decizi când faci din fericire o prioritate și o valoare de top. Cât de diferită ar fi viața ta,dacă ai face din fericire valoarea ta cea mai de preț?

-Voi nota tot ce-mi spuneți,le voi reciti să le înțeleg .mai bine

-În final îți voi vorbi despre PACE. Da…pacea… este dorința de a ajunge în acel loc în care nu mai ai nevoie de nimic,să te simți binecuvântat,este tăcerea din vârful muntelui.Și ne întrebăm: cum ar fi viața noastră,dacă am aduce mai multă pace în ea?

-Domnule profesor,vă mulțumesc pentru explicațiile ce mi le-ați dat.

          Aș vrea să mă înțelegeți măcar dumneavoastră:

Tema aceasta mi se pare foarte,foarte grea pentru vârsta mea,dar voi citi acest interviu și cred că ceva,ceva voi înțelege...poate am noroc și nu va fi așa ceva la examen!!!!!!!!!!!!!!

-Te cred și-ți doresc succes!!! Dar n-am terminat,ascultă o povestioară,sigur o vei înțelege:

 

Era odată o insulă unde trăiau toate sentimentele și valorile umane. Într-o zi, ele au fost anunțate că insula stă să se scufunde. Își pregatiră navele și erau gata de plecare. Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul să se scufunde, Iubirea decise să ceară ajutor. Bogăția trecu pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă și aceasta îi zise:

 - Bogăție, mă poți lua cu tine?

 - Nu te pot lua, pentru că e mult aur și argint în barca mea, nu am loc și pentru tine.

 Iubirea ceru ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo într-o superbă navă:

 - Orgoliule, te rog, mă poți lua cu tine?

 -Nu, Iubire, aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea spuse Tristeții, care trecea pe lângă ea:

 - Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!

- Oh, Iubire, răspunse Tristețea, sunt atât de tristă, încât trebuie să stau singură.

 Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era așa de mulțumită, încât nu o auzi că o striga. Dintr-o dată, o voce spuse :

 - Vino Iubire, te iau cu mine!

Era un bătrân cel care vorbise. Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cum îl cheamă. Când sosiră pe țărm, bătrânul plecă. Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora și întrebă Cunoașterea:

 - Cunoaștere, îmi poți spune cine era cel ce m-a ajutat?

 - Era Timpul, răspunse Cunoașterea.

- Timpul? se întrebă Iubirea. Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?

Cunoașterea îi răspunse:

- Pentru că numai Timpul este capabil să înțeleagă cât de importantă e Iubirea în viață!